Bocet pentru Mama

-Îngere, de ce a trebuit să moară Mama?!
-

-Bine, Îngere, o să spui că sunt naiv şi afectat, că totuşi oamenii trebuie să mai şi moară... pentru că aşa sunt oamenii, dar nu pot să nu observ că, într-o singură săptămână, trei oameni din preajma mea, aflaţi la distanţe diferite de Sufletul meu, s-au mutat în Cer, cu o repeziciune nefirească, zic eu... ca un om ce sunt. Tu, ca înger, ce zici? Totuşi, acolo, în Cer, moartea a devenit chiar o bagatelă?

-
-Mă gândeam că moartea, pe care n-o mai scriu cu M mare pentru că nu merită!, ar trebui să fie o excepţie, un sfârşit de drum dramatic şi dificil, dar în ultima vreme observ că se moare atât de uşor! E ca o favoare ce se face omului... hai, du-te, treacă de la mine... sau de la noi, se spune. Nu ţi se pare, Îngere?
-
-Poate şi pentru că, revenind lângă ţărână, spitalul a ajuns un lux, un tomograf e o fata morgana, ca să te programezi la un control la... Spitalul din Petroşani... sau din Slatina, să zicem, trebuie s-o faci cu o lună înainte... timp în care poţi fi mort de zece ori! Ce vreau să spun, bunul meu Înger, e că ni se oferă toate condiţiile ca să murim mai repede şi mai eficient!
-
-Îngere, eu vorbesc ca prostu'... şi tu taci ca deşteptu'! Altădată erai tare limbut... uneori, tu întrebai, tu răspundeai... acum te-a izbit muţenia! Tocmai când fotbalistul Mutu a declarat că echipa lui preferată a fost dintotdeauna defuncta Universitatea Craiova... echipa mea de suflet!
-
-Chiar şi Dumnezeu ar trebui să ştie ce se mai întâmplă lângă ţărână! De ce nu-i spui, Îngere... îţi intră în fişa postului (Nu a Postului!)?!
-
- Cred că cei de la Ziar s-ar aştepta ca eu să zic colinde şi felicitări tip "Vă doresc Sărbători fericite şi împlinirea tuturor dorinţelor!" Dar nu pot, Îngere... eu sunt Truţă! Cum să vorbesc eu aşa, când sunt trist?! Trist şi nedumerit. Şi tu nu-mi răspunzi deloc, Îngere. De ce taci, Îngere?!

Dialoguri cu Îngerul meu

-Geo...

-Ce-i, Îngere?
-De ce mai scrii?!
-Nu ştiu. E ca o boală. Ştiu că n-are niciun rost... dar eu tot scriu!
-De ce n-are niciun rost, Geo?
- Acum două zile, trupul marelui scriitor Corneliu Rădulescu a intrat în Pământ. Sufletul lui s-a dus la Cer. Şi... ce dacă?
-Şi... ce dacă?!
-După o viaţă de chin... ce înseamnă Eternitatea?! Nu pare să existe nici măcar o eternitate a Valorii. Toţi scuipă pe valoarea de orice fel. Împostorii pozează antum în mari scriitori, politicieni, economişti. Cei cu adevărat valoroşi trec, cuminţi, în anonimatul posterităţii.
-Ei... şi?!
-Ce rost mai are Valoarea?! Ce rost mai are bunul simţ?! Ce rost mai are să înveţi pe alţii şi pe tine însuţi, să scrii pentru alţii şi abia apoi pentru tine, să-ţi spui mereu că trebuie să fii tot mai bun... ce rost mai au toate acestea, Îngere... într-o Lume îngheţată în Prostie?
-Nu ştiu, Geo. Am să întreb...
-Îngere, dacă tot întrebi... întreabă şi ce înseamnă prostia din învăţământul românesc!
-E o parte din eterna prostie românească.
-Şi... prostia românească?
-E o parte din prostia Lumii contemporane. Dar... Geo: e bine să te opreşti aici cu inferenţele!
-Prostia e eternă, Îngere?
-Da, dar se "prinde" unde terenul e potrivit.
-Cine e prostul suprem, autohton, Îngere?
-Nu e cel pe care îl bănuieşti tu, Geo!
-Dar care, Îngere?
-Sunt cei care îl suportă pe prostul-suprem-adjunct!
-Îngere, de fapt... noi pentru ce am fost trimişi în Lume?
-Asta... numai Dumnezeu ştie!
-La Dumnezeu sunt toate răspunsurile? Şi... întrebările?
-Tot la El!
-Şi... la noi?!
-Prostia.

Frig şi ceaţă

De azi, articolele mele din colţul acestei pagini au un cititor mai puţin: a murit marele prozator român Corneliu Rădulescu. Am avut privilegiu să-i fiu un apropiat. Din păcate, printre puţinii. I-am fost martor la toate zbaterile, imense, din ultimii treizeci de ani. Puţini oameni de pe acest Pământ au suferit mai mult. Nu ştiu de ce Dumnezeu pune toată Suferinţa Lumii doar pe anumiţi umeri. Pe umerii lui Corneliu Rădulescu a pus-o. Dar a mai pus, în cantităţi comparabile, şi delicateţea sufletească, şi talentul literar. Talent pe care, în ultimii ani, din cauza multor incapacităţi fizice şi nu numai, n-a mai putut să şi-l exercite. L-am ajutat cât am putut. Trebuia mai mult. Omul merita mult şi a primit, din partea Cerului, dar şi al celor din jur, foarte puţin. Acum vreo zece zile, mă suna, exasperat, să mă întrebe dacă ştiu ceva despre căldura care nu mai venea în caloriferele din oraş. Ştiam puţin... anume că n-o să vină. Curînd sau niciodată. Era un friguros într-o Lume îngheţată de gerul fizic, însă şi de frigul lipsei de Suflet. N-a murit din pricina frigului, dar a murit cu lipsa de căldură în oase şi în Suflet. Şi acest lucru nu pot să-l uit şi nu-l voi ierta niciodată primarilor, viceprimarilor şi tuturor celor care ar trebui să facă, aşa cum au promis, ceva pentru oamenii mai mult sau mai puţin cu geniu, cum avea Corneliu Rădulescu, mai mult sau mai puţin talentaţi, cu Suflet mai mult sau mai puţin frumos. Indiferent ce se va întâmpla în acest oraş năpăstuit, în această Lume deopotrivă nebună şi năpăstuită, suntem cu toţii vinovaţi, cu sau fără vină, că oameni precum Corneliu Rădulescu au trecut prin Lumea noastră dârdâind. Ar trebui să închei cu speranţa că se va încălzi în Cer. Domnu' Rădulescu... nici de asta nu sunt sigur! Sau... să spun ceva cu ţărâna uşoară. Domnu' Rădulescu, cum îmi plăcea mie să-i spun, în Lume sau dincolo de ea... nici măcar ţărâna nu pare uşoară! Mai bine nu spun nimic... Aş fi ipocrit şi teatral dacă aş încheia cu banalitatea de serviciu: "vărs (ce cuvânt urât!) o lacrimă". Am mai învăţat că lacrimile n-au niciun rost. Uneori sunt chiar recuzită... Spun doar atât, cât să aud eu însumi: îmi simt Sufletul îngheţat.
Ce frig şi ce ceaţă e în Lume!

Nuferi în mâl

În ultima lună, am fost la două festivaluri de teatru. E un lux pe care mi-l permit nu de câte ori aş vrea şi aş avea ocazia: meseria de profesor "legat de glie" mă reţine... Merg doar când primesc un premiu sau când sunt invitat de un prieten, ambele ipostaze valabile de curând. Un festival serios "ţine", de regulă, o săptămână. Eu "ciup" cam trei zile, adică festivitatea de premiere, vreo cinci spectacole... şi banchetul!

La un festival, nu vezi doar spectacole de teatru: ai ocazia să intri într-o lume, unică în felul ei, de actori, regizori, dramaturgi, cronicari dramatici, directori de teatre, scenografi şi... şoferi pe autobuzele cu care vie "trupa". În genere, intelectuali din mediul artistic, unii de prim rang, alţii doar închipuiţi. Ca în Lume... La hotel, la masă, în pauzele dintre spectacole sau dintre veşnicele simpozioane cu tema "Dramaturgia românească, ieri şi azi", cu aceeaşi participanţi şi cu aceleaşi discursuri... ai avantajul că poţi sta de vorbă cu mulţi oameni, de valori şi calibre diferite. Dar, toţi, indiscutabil, poartă pecetea unei intelectualităţi evidente. Într-un festival de teatru, eu îmi permit să iau pulsul intelectualului român, mediu şi de vârf. Pe care l-am regăsit, recent, parcă neschimbat: închis în cuşca blazării senine. Intelectualul român pare mai apatic decât oricând. Îşi mărturiseşte neliniştile, şi chiar spaima, în faţa unui pahar cu vin, dar niciodată revolta faţă de o stare de care cei vinovaţi îi sunt la îndemână. El îi ştie, îi cunoaşte chiar în amănunt, dar parcă nu are forţa... pe care n-a a avut-o niciodată, de a schiţa măcar un gest de împotrivire. Pare convins că nimic nu mai are niciun rost, aşa că singura miză e să intre în sforăria diurnă, cu speranţa că, odată, i se va arunca şi lui un os. Dacă un ştab de la masa vecină, plătită din bugetul festivalului, îi trimite o sticlă de vin, se gudură, se ridică în picioare şi chiar rosteşte un galeş "Săru' mâna!" După care, îl înjură, pe sub masă, pe binefăcător. Politicul cotidian pare că nu-l interesează, deşi e conştient că dintr-acolo vin toate relele. Intelectualul român, ca şi pe vremea lui Ceau, îşi trăieşte neputinţele, dezamăgirile şi teama continuă faţă de propria ratare, cu o inconştientă seninătate. Toate furtunile de care pare uneori capabil sunt vântuleţe într-un lighean cu apă caldă, de la robinet. Stă într-o veghe continuă, ca un iepure speriat de apropierea secerătoarei, şi chiar dacă ar avea vreme să fugă, n-o face. Continuă să stea, ghemuit, înţepenit de frică, ud tot, de teama crepusculară care îl macină. Sindromul Mioriţei laie-bucălaie e mult mai încrustat în gena românului decât s-ar crede. Şi decât s-ar cuveni. Cine ar trebui să fie avangarda neînfricată a poporului său, nu e decât un dulău scopit, o pătură pe care nefericitul norod şi-o pune pe cap ca să nu vadă cum călăul de serviciu se apropie ca să-i ia gâtul. Cu o asemenea avangardă, corabia oricărui popor nu poate nimeri decât sub un pod părăsit. Şi doar, din când în când, într-o lagună în care a răsărit un nufăr. Doar că nuferii, ca să crească, au rădăcinile înfipte în mâl...

Lunga călătorie a Poporului român către Nicăieri

Episodul trei, ultimul: Nimeni în Nicăieri

Primii se terminară "băşinoşii de pensionari"... ca să folosim o sintagmă dragă Marelui Cârmaci. Ultimul pensionar care îşi trimise Sufletul în Cer fu aruncat peste bord înainte de3 şase dimineaţa: altfel, primele raze ale Soarelui ar fi lovit, nemilos şi mirositor, în hoit... Oricum, în urma corăbiei morţii, plutea, ca o coadă de cometă, un damf năucitor de putreziciune... Până şi rechinii îşi fereau nările: duhoarea devenise insuportabilă...

Numărul celor cu Sufletul transferat la Domnul, de pe corabia suferinţei, creştea, mai întâi în progresie aritmetică de raţie r, apoi în progresie geometrică cu... raţia q. Însă, nu problema râului de morţi îngrijora pe cineva... Vorba Cârmaciului: "Omul e ca dulgherul: trăieşte ce trăieşte şi apoi moare" Dar... curând, nu mai avu cine să arunce stârvurile în mare. Puntea devenise o morgă mai aglomerată decât a Spitalului de urgenţă din Slatina... Pasagerii încă vii erau muribunzi, căzuţi în bătălia cu marea Criza... iar coana Lenţi nu-şi putea murdări unghiuţele! Până mai ieri unicii beneficiari de cadavre, şobolanii începură să facă şi ei nazuri...

Totuşi, era o corabie victorioasă: Marele cârmaci anunţă prin megafon că... corabia (încă o dată scuze pentru băsefonie!) înaintează... "tot înainte" pe drumul cel bun, spre portul Nicăieri, şi că, dacă pare că ia apă, e din pricina greutăţii aurului de la BNR, care creşte, creşte...
Când, prin ceaţa deasă şi frigul pătrunzător, începu să se vadă farul chior al portului Nicăieri!Fu momentul în care Marele Cârmaci, ajutat de micul timonier care îi ţinea plosca, înălţă un discurs fulminant despre prosperitate, despre penitenţa asumată în vremi de criză şi despre delirul unui popor fericit. Păcat că nu avu cine să-l asculte: pasagerii erau morţi demult, până şi şobolanii zăceau, pe punte, cu burţile umflate, iar echipajul nu mai ieşea din cabine, din pricină de miros...

Corabia intră, triumfătoare, în portul Nicăieri. Însă, pe punte, în balansul valurilor mici, se legăna un mare, luxuriant, Nimeni...
PS: Nu că mă laud: dar s-ar putea să ne luăm la revedere, din pricină că trebuie să mă ocup mai cu atenţie de cariera mea de dramaturg, care începe să o ia razna... Ieri m-am întors de la Giurgiu de la Festivalul Teatrelor dunărene, unde am fost singurul laureat al Concursului pentru dramaturgie, pentru piesa "Romeo şi Julieta reloaded" . Azi, e în toate gazetele ştirea că piesa mea "Călătorie în Ţara Basmelor" a ieşit prima la Concursul de piese pentru copii de la Teatrul Vasilache din Botoşani, unde va fi jucată. Încep să mă mir chiar şi eu... dar îmi trebuie timp: se pare că asta îmi e pedeapsa: să scriuTeatru! Încerc să ies şi pe locul doi... dar îmi va fi greu! Aşa că vă las cu coana Lenţi şi Băse... sunteţi pe mâini bune!

Lunga călătorie a Poporului român către Nicăieri

Episodul doi: Pe Mare...a Criză

Marea era zbuciumată: că de-aia nu e pârâu... şi e mare! Şi mai era şi Marea Criză... Totuşi, pe corabia Crizei, problemele începură de la papa... Nu cel de la Roma, ci... păpica: şobolanii cei graşi de prin cală, în lipsă de furaje, începură să ronţăie şi sacii de rumeguş ce treceau drept mălai pentru nenorociţii de pasageri... Ba, se dădură şi la varza acră! Pe lângă beneficiul că se înnecară vreo trei în gâldan, proviziile ajunseră pe sponci. Amănuntul nu scăpă ochiului vigilent al Cârmaciului. Oricum, chiar şi cu maţele lipite, pasagerii mai puteau să mârâie. "Dom' Băse, îl abordă un nefericit bugetar pe Comandant, în rarele ocazii când acesta îşi părăsea cabina de lux şi trecea, repede, pe punte, ne e foame, dom'le!" Răspuns: "Dacă mai spui o dată minciuna asta... vă reduc raţia cu 25%!" "De ce?!" avu proasta inspiraţie să întrebe nefericitul. " Tocmai ai repetat!" Din acea zi, bugetar... nebugetar, primi strachina cu zeamă chioară redusă cu 50%. Iar rumeguş... tot la fel! "Dom' Băse, strigă nemâncatul, la o uşă unde bănuia că se odihnea Marele Cârmaci... care nu mai îndrăznea să iasă pe punte!... un sfert nu e o jumătate!" "Ba e, îi strigă curajosul comandant, prin perete! Depinde cine calculează! Eu am învăţat tabla înmulţirii la Anvers!"
Pasagerii nu mai ieşeau pe punte: nu mai aveau putere. De strigat... la fel! Toată ziua puntea era goală: se auzea doar ronţăitul de fierăstrău al dinţilor guzganilor care, terminând şi varza murată, în care nu se înnecaseră chiar toţi, trecură la ros grinzile... Doar, din când în când, se auzeau din cabinele lor luxoase, vocile diafane ale frumoaselor sirene Ruberta şi Lenţi, care jucau nesfârşite partide de "toci"...
Primul dădu ortul popii... dar fără popă, din aceleaşi motive de austeritate, un pensionar. Era prea bătrân, şi oricum făcuse prea multă umbră... mării, cum se exprimă, în cuvântul festiv, însuşi Cârmaciul. Fiind primul deces pe vas, era acolo, ca la o sărbătoare...
Pasagerii se bucurară chiar a doua zi de o mărire de porţie: desigur, împărţirea la un împărţitor mai mic dă cu resturi... mai mari.
Dar bucuria fu scurtă: de a treia zi, porţiile se făcură cît premiile Uniunii Scriitorilor: adică... mici!
A... furat de mirajul foamei, cronicarul, adică eu, invizibilul scriitor Gheorghe Truţă, uită să spună ce se întâmplă cu prima victimă a călătoriei pe Marea Criză: fu aruncat, creştineşte, în mare... De unde a venit, până la urmă, chiar şi Uscatul... Mă refeream la continente, nu la beregata pasagerilor de pe Corabia Foamei. Oricum, încă era bine: corabia mergea înainte, cu multe-multe succesuri... spre portul speranţei care, e adevărat, nu se zărea, dar căruia toţi, Cârmaci, echipaj, pasageri şi şobolani... îi ştiau numele: Nicăieri.

Lunga călătorie a Poporului român către Nicăieri

Episodul întâi: Îmbarcarea

"Acuma, zice Cârmaciul... cu un picior pe mal, şi cu celălalt pe buza corăbiei, dacă atâta v-a dus mintea: să alegeţi, dintre doi comunişti, pe cel mai al dracului... şi cu noroc... chior! Hai, urcaţi pe punte... că vă ia (tot) mama dracului!"
Sunt împinşi pe punte nefericiţii pasageri: câţiva bugetari, ce-a mai rămas viu dintre pensionari, un mic negustor, câteva femei şi niscai copii, aleşi să "reprezinte" Poporul român şi, dacă se va putea, să-i conserve sămânţa de la pieire. Reţeta lui Noe fusese mai diversificată: alte vremuri...
Urcă şi echipajul: numeros şi preponderent feminin. Reporterii de pe mal observară că, la pupa ,vor fi multe femei frumoase. Unul de la Antene chiar strigă: "Nea Băse... ce facem, dom' le, cu atâta feminet mişto... se ştie că femeia frumoasă are, mai degrabă, mintea scurtă!" "Nicio grijă, ochi umezi, răspunse Cârmaciul, ele sunt doar de decor... eu conduc!"
Când să sune duda, madam Lenţi descoperi că-şi uitase pe mal cufărul cu poşete! Cârmaciul îi dădu brânci micuţului timonier: acesta, în fugă, se întoarese cu preţiosul sortiment!
Când iar să se simtă gust de sirenă, şi Ruberta cea multă observă, cu graţie, că-şi uitase... numărătoarea mecanică! Asudat, dar cu conştiinţa misiunii îndeplinite, micul timonier se întoarse cu ea... cu numărătoarea, desigur, în dinţi! Un alt reporter obraznic de pe mal nu-şi putu stăpâni, dracului, pornirea să nu strige: "Comandante... dar unde-s merindele?!" Cârmaciul răspunse scurt: "In cală!". "Alea două butoaie cu varză murată şi vreo cinci saci de rumeguş... pentru o călătorie atât de lungă?!" insistă nesimţitul. "Nu vă... pe voi grija, răcni Comandantul, la timonă e şi coniac, whisky suficient şi caviar! Iar plebea va mânca mai puţin: e austeritate! Că doar nu i-am adus la îngrăşat!"
În afară de echipaj şi de nefericiţii pasageri, în cală şi în toate cabinele, stau şobolanii. Mari, graşi, inteligenţi. Comandantul îi ştie, dar face pe niznaiul, dintr-un exces de pudoare. Totuşi, din alt exces... de şiretenie, întreabă, cu voce tare, ca să audă reporterii de pe mal: "Nu-i aşa, guzgan de asfalt, Umblă...escu, că nu mă cunoşti?!" "Nu vă cunosc, tovarăşe comandant... nu v-am văzut niciodată... nici când n-aţi lovit în stomac... nici în plex... cu pumnul!"
Totul e pregătit. Cârmaciul iese pe... mă rog, pe ce iese: "Să trăiţi bine!" dă semnul de plecare. Cronicarii vor stabili cui au fost adresate nemuritoarele cuvinte: şobolanilor din cală, nenorociţilor de pe punte sau reporterilor rămaşi pe mal. Important e că... corabia (pardon de băsefonie!) se urneşte. Scârţâie din toate încheieturile... din ce-aţi vrea să scârţăie o corabie veche, tocmai bună de casat, şi condusă de un cârmaci... şi mai bun de casat?!
În acea dimineaţă, de toamnă, iarnă, vară sau primăvară era frig. Şi ceaţă. Ca în toată istoria acestui popor frumos dar nefericit!

Despre iubire sau Universitatea Craiova

Am învăţat să citesc pe la patru ani, cu scopul unic de a citi articolele din Sportul despre Universitatea Craiova. Iubirea înseamnă obsesie. De cincizeci de ani sunt obsedat de Universitatea Craiova. Prilej de sărbătoare...
Când să sărbătoresc, cum s-ar zice la Călui... "să desfiinţă".
Aşa sunt eu: niciodată n-am avut noroc în dragoste. Şi apoi, e ştiut: toate marile iubiri se termină prost. Exemplul clasic: Romeo şi Julieta. Acum îmi dau seama că obsesia s-a prelungit şi în literatura mea: ultima mea piesă se cheamă "Romeo şi Julieta reloaded" , în care am încercat (Oare de ce?!) ca povestea să se termine bine. Era şi culmea să reuşesc, tocmai eu, căruia toate personajele îi mor, la final. Nu de bătrâneţe: de surplus de Suflet. Cred că n-a vrut nici Dumnezeu, cel care rescrie periodic toate piesele mari, să fie cu happy-end: altfel, Lumea ar fi un imens hohot de plictis edulcorat.
Aşadar... a murit. Am rămas cu amintirile. Cum l-am "târât" pe tata spre liceul "Fraţii Buzeşti" din Craiova, nu doar pentru că era cel mai vestit liceu , dar şi pe motiv că se afla lângă stadion. Mai târziu, când deja gustasem, la o vârstă când alţii citesc încă poveşti, din tainul gloriei literare, când deja Geo Dumitrescu mă numea în Luceafărul "un talent înrudit cu vigoarea şi profunzimea auditivă a unui Marin Preda" (Marin Preda... trăia: l-am întâlnit, peste ani, tot la Craiova!)... şi eu, minte naivă, chiar credeam că Dumnezeu poate fi prins de picior în orice zi de joi... eram atras de magia capitalei, acolo unde se aflau marile reviste literare, edituri şi cenacluri de luni, marţi şi... joi. Dar iubirea mea faţă de "U" a fost mai tare: am rămas ca student, acolo. Cam singur, scriitor tânăr. Abia apoi au venit din alte zări, Patrel Berceanu, Chifu, Doina Pologea... şi alţi care n-au venit niciodată, dar acum sunt!
Am "prins" toată măreţia Craiovei (nu "maxima"... nu-mi plac cuvintele tocite). Cu Ştefănescu şi ai lui, ridicaţi, la miezul nopţii, pe şirul plutitor de frumoşi nebuni, pe Calea Bucureşti, după un 6-0 cu Timişoara, într-o finală de Cupă. Cu "goooolul" nesfârşit al lui Domozină, de la Leedes...
Unii spun c-a fost frumos: eu nu spun. O obsesie nu poate fi frumoasă: rămâne o obsesie. Greu de dus... ca orice iubire. Mă trezesc recitând, naiv, ca Julieta mea cam durdulie din "Romeo şi Julieta reloaded": "Iubirea trece, iubirea doare/iubirea este nemuritoare".
Nemuritoare pe dracu... Acea stare de graţie numită, pentru că, nu-i aşa, trebuia să poarte un nume: Universitatea Craiova, a murit. Nu era o banală echipă de dat cu piciorul: era o bucată de Spirit, altoit cu Suflet. Şi, ca să continui a mă cita... măcar eu s-o fac (nu e autopublicitate: nu vă îndemn să-mi citiţi piesa, n-aveţi de unde: deocamdată eu sunt unicul ei cititor!) pe Julieta mea: " Fără trilu-lilu , fără: Iubitul meu... moartea ne va uni pe veci! Sanchi: când mori... mori! Taci şi mori!"
Orice mare iubire sfârşeşte prin a se "vărsa" în pârâul tulbure al indferenţei. După cinzeci de ani de patimă şi patimi, acum nu mă mai uit la televizor, la niciun meci. Pe stadion... niciodată.
Mă vindec greu de marile iubiri. Şi numai cred că m-am lecuit: de fapt Sufletul nu va mai fi întreg niciodată.
Cu fiecare iubire de care ne "vindecăm" mai facem un pas spre Moarte.

Sunt oltean... dar mă tratez!

    Pe unde sunt obligat să vorbesc despre neînsemnata mea fiinţă, spun aşa, parafrazând celebrul citat din Lucreţiu Pătrăşcanu: înainte de a fi scriitor român, sunt scriitor oltean. Lumea mă priveşte pieziş: unii, pentru că nu prea îi suferă pe olteni, pe motiv că sunt mai iuţi şi mai ageri decât ei, alţii, pentru că sunt obişnuiţi ca, din contră, autorii români să se declare cât mai "naţionali", "europeni", "galactici".  

   Dar apartenenţa mea la spiritualitatea oltenească e nu doar ostentativ-manifestă,  ci totală, definitivă şi iremediabilă.

  Am avut, până ieri, trei repere ale Spiritului oltenesc în viaţă. Ele erau: Teatrul Naţional "Marin Sorescu", Tudor Gheorghe şi echipa de fotbal Universitatea Craiova. 

   Mai rămaseră două.

   Cu primele două, singurele supravieţuitoare, am avut nesperata şansă de a-mi intersecta "traseul".

   La Teatrul Naţional "Marin Sorescu" mi s-a jucat piesa "Alice nu ştie să moară", în regia directorului  de scenă şi de Teatru, Mircea Cornişteanu. A fost un omagiu pe care am încercat să-l aduc unei mari personalităţi culturale româneşti, de sorginte oltenească, multă vreme ca şi necunoscută, chiar şi spiritelor "fine", Alice Voinescu. Mi-am făcut un program din a "deştepta" din amorţirea veacurilor tot ce e mai valoros în spiritualitatea oltenească, spre disperarea unora: eu cred că ramura oltenească a Spiritului românesc e una dintre cele mai viguroase. Poate sunt subiectiv... Şi ce dacă?!

   Maestrul Tudor Gheorghe este, în opinia mea, o statuie care se plimbă prin Craiova, prin ţară şi dincolo de fruntarii. Cum îl ştiu, nu i-ar conveni deloc statutul de... statuie, dar nu eşti ce vrei, ci ceea ce... eşti! Am avut şansa nesperată de a respira de câteva ori în preajma dumnealui. Aproape că n-am respirat...

    Prima oară l-am întâlnit în biroul directoral de la Teatrul Naţional din Craiova, când se pregătea punerea în scenă a piesei "Alice...", unde doamna Georgeta Tudor, în rolul Alicei Voinescu, a fost magistrală. I-am reamintit celebra triadă a valorilor actuale olteneşti. A râs, cum numai el ştie să râdă, şi, modest, s-a înlocuit dintre "instituţii" cu... defuncta Electroputere.

   Apoi, l-am întâlnit chiar în ziua premierei cu "Alice..." când, în faţa Teatrului, mi-a prezentat un domn frumos şi tânăr, la vîrsta senectuţii. Aveam să aflu că fusese mulţi ani "ascuns" de aşa-zişii comunişti... Maestrul a spus, simplu: "Tata". După care, amândoi, ne-am aşteptat, dumnealui în numele doamnei Tudor, eu în postură de autor al piesei, şi ne-am condus în Sală propriii invitaţi la festinul cultural ce avea să vină. Maestrul n-a asistat la premieră: tot de la dumnealui am aflat, mai târziu, că d-na Tudor i-ar fi spus: "Dacă-ţi văd mustaţa în sală... nu mai spun o replică!"

   Altă dată, la vreun an după premieră (piesa s-a jucat timp de trei stagiuni), mi-a făcut semn cu degetul, "ameninţător": "Din cauza ta, de luni bune eu nu mai mănânc ciorbă caldă!". Era o glumă, cât o jumătate de adevăr: doamna Tudor nu numai că a făcut un rol mare în "Alice....", dar implicarea dumneaei în tot ce ţine de memoria Alicei Voinescu a fost totală:  a organizat chiar la T. N. Craiova, cu invitaţi de marcă din Cultura română, (Eugen Simion, anunţat, n-a putut veni, în ultimul moment...) comemorarea Alicei Voinescu, urmată, evident, de spectacolul cu "Alice...". Maestrul a pregătit cu mâna lui bunătăţile de după...  Pentru că Domnia Sa nu e doar o statuie în viaţă, dar şi un Om cu parfum de anahoret... Nu din abisuri "iese" muzica lui dumnezeiască... "Ţi-am adus o ţuică de Pleniţa" mi-a spus, simplu. N-am apucat s-o gust: era târziu şi mă aştepta o maşină cu direcţia Călui, locul unde s-a născut un mic scriitor, dar şi marea legendă a fraţilor Buzeşti. Am plecat repede, mai mult, pentru că mi s-a pus un nod în gât: Maestrul să-mi ofere mie o ţuică! (Era să zic... "Muică!") Şi acum regret graba stupidă... Bunul meu prieten, marele poet şi teatrolog Patrel Berceanu, m-a condus până la uşă şi mi-a spus, uşor dojenitor: " Nu ştii să-ţi trăieşti marile ocazii!". Au fost şi ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el, în această Lume... Multă vreme am crezut că se referea la piesa mea, ce tocmai se "răcise" pe scenă. Azi, cred că  se gândea la faptul că, atunci când ai prilejul să stai câteva clipe lângă o statuie, nu fugi după o trotinetă... Pe măsură ce îmbătrânesc, încep să capăt o fărâmă din înţelepciunea pe care Dumnezeu mi-o pusese în straiţă, dar pe care, ca un om nătâng, am uitat-o: îmi închipui, cu pielea de găină, ce a simţit trecătorul  grăbit care, după o vreme, a aflat că tocmai trecuse pe calea Moşilor, pe lângă Eminescu... 

   "Ce suntem noi, azi... veţi fi voi, mâine!" scrie pe jumătate din crucile din Săpânţa. Şi nu e vorba doar despre fotbal, spiritualitate sau... orice altceva: e vorba despre Fiinţa unui popor care se sfâşie în bucăţi mici, în fiecare zi, ce pune pe prim-planul atenţiei diurne nume neghioabe ale politicii şi mai tembele de azi, în loc să se înalţe pe piedestalul marilor valori. Că trecem fluierând pe lângă monumente în viaţă, cu care am avut şansa să fim contemporani, cum au trecut alţii pe lângă Eminescu, Alice Voinescu,  Brâncuşi, cum trecem, doar aplaudând când lui nu-i place... pe lângă monumentul Tudor Gheorghe şi alte minuni de oameni pe care Dumnezeu i-a trimis pe Pământ numai ca să ne amintească amănuntul că El ne-a plantat, întru începuturi, într-o Lume frumoasă...

   Am pus pixul pe foaia albă ca să vă vorbesc despre iubirea vieţii mele, Universitatea Craiova... şi uite ce-a ieşit!

   Dar despre Dureri de acum şi de altădată... altă dată!

Niciodată toamna... sau Viaţa la perfectul (nu prea) simplu

   Niciodată toamna nu fu mai urâtă...

   Deşi, ca de obicei, Dumnezeu fu ironic: "Vezi, Eu am făcut o Lume frumoasă şi ai putea să te bucuri de ea... cu condiţia să dovedeşti că ai raţiune. Adică... să-ţi alegi, la soroc, conducători cât de cât întregi la minte (Permite-mi să intervin: Dar de unde... Dumnezeule, să-i găsească... atunci când, de secole, conducătorii noştri sunt "setaţi" pe furat?!), să le ridici steagul alb şi să le tragi chiar câte un picior undeva, dacă o iau pe arătură..." Inutil să mai spun că bietul român nu făcu nimic din toate astea. Rămase să se bălăcească în sărăcie, ignoranţă şi mediocritate uitându-se cu jind la poşetele coanei Lenţi, la ifosele de primadonă ale Marinelului şi, din când în când, silabisind din cartea şchioapă a unei oarecare blonde Vass, intitulată cinic "Politica, scumpă doamnă". Cam scumpă... cartea faţă de conţinut. Ca şi aşa-zisa "reformă"... Dar suntem cu toţii intelectuali, nu-i aşa?! Chiar "cadre" universitare...

   Însă, cea mai urâtă toamnă fu pentru Învăţământul românesc. Cu un an în urmă, Marinelul hotârî: elevii sunt mediocri, prin urmare dascălii sunt leneşi şi chiar tâmpiţi! Asta în Matematică se numeşte axiomă: adică un adevăr care nu mai trebuie dovedit. Şi cine să-l mai dovedească... în plină dictatură?! Poruncă: să fie  furate salariile. Cu mai bine de jumătate!

  Zis şi făcut. Urmă partea a doua a demonstraţiei: Bacalaureatul. Unde se dovedi că Marinelul avusese dreptate: elevi şi profesori erau nu doar tâmpiţi... ci şi hoţi! 

   Toamna aduse Testele iniţiale. Magistrală descoperire: să afli ceea ce ştiai! Fu iniţiată o brambureală formalist-scriptologică pentru care rămaseră invidioşi şi ideologii socialismului multilateral dezvoltat, ăia care mai trăiau... Şi mai trăiau, pentru că o parte din ei erau tot la butoanele "reformei"! Timp de o lună şi mai bine, materia fu îngheţată cu recapitulări hei-rupiste, fură chinuiţi laolaltă elevi şi profesori, milioane de situaţii, tabele şi tabelaşe zburară spre centrele de judeţ, dar şi spre Unicul-Centru... De ce?! Nimeni pare a nu avea curajul să răspundă, deşi toată lumea ştie. Inclusiv sindicatele... care tac şi ele! În faza a doua a "reformei din reformă", activiştii învăţământului judeţean şi central fură răspândiţi în teritoriu pentru a "concretiza măsurile"...

   Metoda nu e nouă: cu ani în urmă, care speram a fi uitaţi, vestita Bărbuleasca teroriza cancelariile cu vizite dese "pe teren", într-un judeţ care n-avea altă vină decât că fusese ieslea altui Preaînţelept. Celebra soră implementa şi dumneaei un soi de reformă a Învăţământului. Târgoviştea însă nu era departe...

   Nicio toamnă nu fu mai urâtă pentru Învăţământul românesc. Pentru Sufletul românesc.

  Însă... o veste proastă: vine iarna. Avantajul e că, iarna, păduchii mai îngheaţă. Dar îngheaţă şi respiraţia...

  Cum va mai respira bietul român în Primăvară?!

  Dacă Primăvara va mai veni vreodată în ţara lui Mihai Viteazul... Ai cărui urmaşi sunt peste măsură de viteji!  E doar ştiut: grumazul românului se îndoaie uşor şi pentru multă vreme. 

  Totuşi... să nu jucăm Tragedie în Comedia românească. O voce spune: "Lasă... vine Crăciunul, Îl sărbătorim pe Domnul ... şi cu ocazia asta tăiem şi un purcel."

  Viaţa pare frumoasă la nord de Dunăre!

  Dar.. e Viaţă?!

Ultima călătorie cu trocariciul sau Ipostazele lui Nimeni

  Observam în articolul trecut, că un simptom al regimurilor naiv-autoritare este obiceiul de a "împinge" în prim-planul politic femei, în general drăguţe. 

  Alt simptom este megalomania. Un tip special de megalomanie, în care prostia, lăcomia şi sărăcia... şi alte... "ia" sunt amestecate şi exacerbate.

  În general, săracul e şi prost. De o prostie autoironică. Dovadă că, în casele dărăpănate stau plasmele cele mai scumpe. 

  Ultima manie a regimului marinelului de apă dulce este plantatul de mari stadioane. Frumoase, e drept, dar care costă mult şi, în bunul obicei dunărean, cam de trei ori pe cât ar face la o naţiune întreagă la diblă.   Asta după ce a trecut moda ctitoritului de trei biserici pe comună, de catedrala neamului, parcuri în păduri, stadioane în pantă... în genere, cam tot ce visează noaptea madam Lenţi şi plăteşte ziua, cu banii noştri. Scopul unic nu e acela de a ajuta la ridicarea spirituală a poporului, ci mult mai prozaic: de a-i fideliza pe  nişte primari. 

  Se pare că megalomania e contagioasă: aud că vecinii noştri de la nord ridică un stadion de 70 000 de locuri. Şi ei au avut o blondă! Acum e... aproape de un loc ce menţine tenul tânăr! Se... ia?!

  Acum o săptămână, mama pleacă la ora nouă din Călui, nu cu ambulanţa, cum ar fi fost firesc în orice stat normal... ci cu o banală Dacie, din producţie autohtonă. Fabricată în uzinele încă fără lacăt pe poartă... La  spitalul din Balş-City, stă vreo cinci ore, timp suficient ca  domnii doctori să se lamenteze pe lângă targă: n-au nici ... nici...  Şi cum să pui măcar un diagnostic... dacă n-ai ... nici... nici... ?! Ceea ce e aproape firesc pentru o dispensar care s-a numit şi se va numi pe nedrept spital. Ca majoritatea instituţiilor sanitare din ţara asta, se pare veşnic nefericită. La orele două post-meridian, mama ajunge la deja celebrul Spital din Slatina. Unde era meci: vreo sută de pacienţi, veniţi din toate colţurile judeţului şi nu numai, asaltau Urgenţa deservită de câţiva medici aproape baricadaţi. Are noroc: la unu şi jumătate noaptea, adică după aproape douăsprezece ceasuri, timp în care, probabil, alţi nenorociţi ai soartei deja "căzuseră" în lupta inegală şi fuseseră deja înmormântaţi, iar câţiva doctori luaseră câmpii de surmenaj... mama îşi vede visul cu ochii: e, în sfârşit, internată. Stă două zile în spital... nu mai mult: alte valuri de pacienţi nervoşi aşteptau afară, după care... vorbeam de mama mea personală, dacă între timp aţi uitat, revine pe gloriosul plai al Căluiului, cel înecat în gloria Fraţilor Buzeşti şi al lui nea Mişu Voievod. A doua zi dimineaţa, are aceleaşi simptome...  

   Coana Lenţi n-are nicio vină! Dânsa ţine loc de zece miniştri... cel puţin după după fonduri. şi fund... e şi cadru universitar! Nici viteazul marinel, şeful dumneaei... sau invers!, nu are vreo vină! Eu şi amărâtul ăsta de popor am desfiinţat spitalele în loc să le îndesim, să le utilăm cu aparatură modernă şi să le populăm cu medici buni. Şi binişor plătiţi.

   Acum o jumătate de veac, iapa lui nea Mişu Viteazu a izbit cu copita (cronicile nu spun de ce era nervoasă... aşa sunt femeile?!)... şi din pământ a "sărit" un izvor. Cel puţin aşa spune legenda... da' parcă nu te mai poţi lua nici după ceasornicul din turnul Londrei... dar după o legendă, şi aia românească! (Ce-am mai lungit fraza asta... am mania frazelor lungi... mai ales când vorbesc de o femeie frumoasă, cum e madam Lenţi... sau cum crede ea că e!) Aşadar, pe acel loc, unde abia peste 500 de ani avea să se nască  şi nefericitul  scriitor Gheorghe Truţă, marele voievod a ridicat, cu mâna fraţilor Buzeşti... că doar nici marinelul nu face nimic singur!... celebra Mănăstire Căluiu. Dar, să nu uităm: în acele vremuri, mănăstirea era cetate de apărare, spital şi cantină... chiar şi stadion! Echivalent, pe locurile unde madam Lenţi izbeşte cu tocurile de cinci mii de parai, în asfalt, apar, ca din basm, stadioane, parcuri, cazinouri şi veceuri publice.

  Numai că lipicioasei blonde nu i-a explicat nimeni ce înseamnă un truism ( poate-i explică alt înţelept, Funeriu,  din dicţionarul cu... exactitudini!) care sună cam aşa: un popor ca să trăiască trebuie mai întâi să nu moară. Aşa că, înainte de a-i  ctitori biserici, stadioane şi toalete... evident publice, trebuie să îi faci spitale. Sau... măcar să nu le dărâmi pe cele care sunt! Pentru că nu eu, ci însuşi Dumnezeu e autorul  următorului truism: înainte să mergi la biserică, treci pe la spital!  Dacă mai apuci! Madam Lenţi crede că... ştieeee!

   Ce?!
   Cine va câştiga viitoarele alegeri!

   Vă spun eu: Nimeni. Pentru că ipostazele unui Nimeni grandios bântuie azi politichia românească.

Încă o călătorie cu trocariciul sau Şi proştii plâng câteodată

   Doar madam Lenţi s-a dat în trocarici, dar poftesc şi altele. De pildă, blonda-adjunctă Vass, cea cu zâmbetul cinic de unguroaică rasată, ca şi Lenţi "cadru universitar", neică!, "mare specialistă" . În ce?! Dar aşteaptă, la rând, să păşească în trocarici şi Roberta, şi Sulfina, şi Ancuţa B.

   Luaţi cu grija gigacaloriei, nimeni nu observă că mai toate femeile "împinse" în faţă în politichia românească sunt frumuşele... Împinse în faţă de marinelu'! îmi şopteşte Mefisto... No-no! Nu cădem în capcană! Marinelul nu împinge în faţă nici măcar pe fi-sa, din motivul simplu că el însuşi e "împins". El e doar păpuşa Barbie ridicol-saşie... şi nimic mai mult! Şi Ceauşescu era la fel, nu-i duceţi grija! Zidul de la Târgovişte îşi "caută" aleşii, şi nu invers... Dar să revenim la "cestiune"! îmi şopteşte Mefisto. Aşadar... să punem în rând primele cinci femei ale falimentarei politici româneşti, şi un rând echivalent de cinci "bărbaţi". Nu trebuie să fii expert ca să-ţi dai seama că, în timp ce primele sunt frumuşele, ceilalţi, dacă îl scoatem din rând pe Videanu (de fapt, l-au cam scos ai lui...) ... nu trebuie să te mai uiţi la Stan şi Bran! Dacă mai adăugăm, ca supleanţi, un Hoară, Spânu, Popoviciu... sau cine mai vreţi, facem de-un "comici vestiţi ai ecranului". Cineva poate să obiecteze: românii au femei frumoase şi bărbaţi cam urâţei... E o pistă falsă! Împingerea în faţă a femeilor frumoase în prim planul politicii e o chestiune nu de gust, ci de primitivism politic. E chiar semnul sigur al unei dictaturi sângeroase şi derutate. Uitaţi-vă la frumoasa ucrainiancă, acum gata de a fi "legată", Timoşenco, să ne amintim de Evita Peron. Faptul că noi, românii, am împins în faţă nu o singură fostă missă... ci un pluton, ţine de lipsa de măsură a românului, dar şi de o mare disperare. Şi nu e "vina" marinelului, pentru că nu marinelul dirijează Serviciile, ci invers! Un grup de Cineva, care n-a încetat să conducă  România de multe decenii, pune paiaţele pe două rânduri! Trece printre ele, mormăind: "Marinel... iar miroşi a trascău: du-te şi spală-te pe dinţi!" ,"Bercovici, controlează-ţi mimica! "Oltean... îţi pute gura! O fi de la broscoiu' din gât! Marş... şi-l vomită!" Trecând pe dreapta: "Lenţi, şi-a crescut curu'! Mai încet cu sarmalele  înfulecate pe la tăieri de pamblici!" ."Roberta, azi facem coafura mai înfoiată... să creadă lumea că ai cap mare şi ştii adunările!"

   Da, şi democraţiile trimit, din când în când, femei în avanposturi, însă niciodată pe motiv, şi ca singură calitate, că sunt frumoase. Sunt doamne de fier, de oţel, de mercăl... Pentru că zarul Lumii nu dă mereu şase-şase, şi foarte rar o femeie frumoasă e şi deşteaptă... 

   Foştii băieţi cu ochii albaştri s-a metamorfozat, după vremi, în băieţoii cu cefe groase. Dar a căror principală calitate rămâne grobianismul funciar şi lipsa totală de imaginaţie. Ei cred că, dacă în jilţul aurit stă o femeie frumoasă, norodul prost uită şi de foame, şi de sete... Alţii din jur au ceva mai multe idei... preferă pu tin caratişti "subţiri"! 

   Hai să încercăm a evita Peronul gol, şi să privim înainte: poate trece, venind din Argentina spre  Carpaţi, trocariciul. Şi dacă nu prindem loc în primul vagon al tro-cariciului, sigur în al doilea avem scaun rezervat!  Ca orice român fraier...

P.S. Dacă trece trocariciul de vineri şi nu mă mai vedeţi pe Peron, e semn că băieţii cu cefe groase şi-au făcut "treaba". Atunci... mai am un singur dor: pe prima pagină a ziarului unde scriu gratis, să se titreze "Băieţi, pe Truţă l-a "luat " trocariciul comunitar! Dracu' era prea pu tin, şi oricum la michiduţă are exclusivitate  bee... Caligrafic am mai scris azi! Pa!

Pe Everestul Tâmpei sau O călătorie cu trocariciul

   Un tânăr plecat la 17 ani din România şi care a lucrat opt ani ca reporter la mari cotidiene occidentale,  Andrei Postelnicu, dă un diagnostic interesant României de azi. "România a scăpat de dictatura lui Ceauşescu pentru a intra în dictatura mediocrităţii". Frumos spus, însă  doar pe jumătate adevărat. Până acum opt ani, România a stat într-adevăr sub botina mediocrilor. Inclusiv pe "timpul" lui Ceauşescu. Dar, în urmă cu opt ani, a intrat în ghearele altei dictaturi. Cea mai feroce, mai proastă şi mai obedientă. Dictatura prostiei şirete şi a propriului interes. A papagalilor cu poşete scumpe şi care, când nu se plimbă cu telegondole care duc în râpe pustii banii românilor,  se "dau" în "trocarici", în Deltă, pe motiv că ajută România. Ca madam Lenţi, ieri. A ticăloşiei ridicate la rang de interes naţional. Pe scurt: suntem în ceea ce se cheamă "epoca Băsescu". Adică, dictatura sinistră cu acelaşi nume. A celui care invocă, de pildă, o Constituţie pentru a o încăla în fiecare zi. Citeam că în India cea năpăstuită are loc acum un "boom" economic şi că populaţia săracă şi-a cumpărat locuinţe decente, chiar frumoase. De opt ani încoace, şi sub pretextul unuei crize care când e, când nu e, biata România face drumul invers: o ia la vale. Bineînţeles că numitul Băsescu nu e singur: în beneficiul lui şi al lor, lucrează, zi şi noapte, o armată de ţuţări. Cei mai mulţi cu simbrie, o mică parte şi naivi. Între cei naivi, sper că e şi o doamnă care se semnează... anonim, Rodica, la comentariile articolului meu din ZVJ. Sper ca în spatele distinsei anonime  să nu fie, cum se obişnuieşte, un mititel securist... Doamna mă acuză, cu decenţă însă, ceea ce mă determină să-i răspund, că aş fi prea dur cu portocaliii şi prea îngăduitor cu "ceilalţi" care, spune domnia sa, şi nu e prima, sunt la fel de mediocri şi ticăloşi. De acord, numai că, între o prezumtivă mediocritate şi ticăloşia crasă, trebuie să alegem. Pe ideea conform căreia "şi cei ce vor veni vor face la fel" se bazează şi entuziasmul tâmp al verzilor-portocalii. Da, vreau să-i văd şi pe alţii şi să-i înjur mai abitir, dacă vor fi mai  jigodii. Deşi... pot fi cel mult la fel de canalii: actualii au ridicat ştacheta tembelismului la cer. Mai sus nu se poate! Everestul penibilului şi al cinismului a fost atins acum, în România. Vezi doar mârlănia cu Regele... Tot ce ni s-ar mai întâmpla bun ar fi să pornim în jos, pe toboganul propriei Istorii. Până atunci însă, nefiind niciun semn de fructuoasă coborâre, nu putem decât să strigăm, ca disperaţii: "Jos ... cu cei de sus!"

Despre "reforma" învăţământului din România sau Zbor deasupra unui cuib de cuci

    "Reforma" învăţământului românesc are următoarea reţetă: se ia un tinerel modest-intelectual, cu părul rar, dar plimbat prin lume, unde un doctorat nu e chiar o scofală (ca şi, mai nou, în ţară, de altfel...), al cărui singur merit e că e de-al nostru, se numeşte ministru, după care  se împănează cu alţi de-ai noştri sau nepoţi alor noştri... ca, de pildă, o modestă învăţătoare ajunsă "guru" adjunct al strategiilor educaţionale autohtone... De remarcat că, în cele din urmă, modesta dăscăliţă se dovedeşte a fi ceva mai capabilă.sau, oricum mai gureşă decât primul amploiat, căruia îi şopteşte "în direct", ca oricărui elev slab, spre amuzamentul galeriei. La rându-i, "staful" naţional îşi numeşte colaboratorii "de frunte" în fiecare judeţ, după criterii precise: să fie tot de-ai noştri, să fie cât mai modeşti intelectual dar plini de avânt activistic, cu ceva "bube" la  dosar, ca, în caz de nevoie, să li se arate pisica... şi cam atât! După care sunt trimişi să răspândească beneficiile "reformei" în teritorii. Printre gogomâniile antologice, în a căror citare ar necesita mai multe zeci de foi format A4, plus bâlbe şi dezacorduri gramaticale... care nici măcar nu "se pun": sunt singurele benigne... se trece la "liniile de forţă" ale "reformei" (după cum se vede... nu-mi mai ajung ghilimelele!). Prima, în ordinea importanţei de îmbârligare a fostului Învăţământ românesc, e comasarea mai multor şcoli generale cu licee, în scop de economii şi alte beneficii. Că, de fapt, s-a "desfiinţat" un post de secretară... care a fost mutată altundeva, tot în "sistem", prin urmare nici măcar o "ajustare" bugetară nu s-a reuşit... asta e altă poveste. Ce s-a reuşit, total şi iremrdiabil, e bulversarea a ce mai rămăsese din Educaţia autohtonă, greu încercată şi în alte guvernări, dar nici pe departe ca în noul "mandat"... 

  Un lucru e cert şi e singurul beneficiu al "reformei" din Învăţământul românesc: acela că "schimbarea" s-a făcut aici, în Educaţie. Închipuiţi-vă că ar fi avut loc în alte domenii. Că, de pildă, s-ar fi "unit" nu două sau trei şcoli care nu au nici în clin, nici în mânecă... ci s-ar fi contopit ruinele CFR-ului cu ruinele de la Sarmisegetusa. Sau podul de la Giurgiu cu Turnul Chindiei. Asociaţiile crescătorilor de albine cu defuncta Uniune a viermilor de mătase. Nu era... distractiv? Ne mai mirăm că ziarele franţuzeşti, americane şi de pe  alte meridiane pun realitatea românească în mod periodic la capitolul "Ce tâmpenii au mai făcut românii?!.

   Şi, ca un corolar al minunatelor comasări, mai propun şi eu una guvernului român prin reprezentanţii lui: să se unească, în fiecare oraş, în fiecare judeţ, o sinagogă, dacă este, cu un lăcaş sau două ortodoxe. Şi preoţii să facă săptămânal întruniri la catolici! Poate aşa vede şi Dumnezeu că nu poţi experimenta la infinit cu turbaţii ăştia de români, cu guvernanţii lor tembeli, pe care nu-i mai suportă nici dracu'...
P.S. Nici n-apuc să închei aceste rânduri, când aud ultimul "ordin" (într-o democraţie... militară, cum devine pe zi ce trece a noastră, până şi Învăţământul se conduce prin ordine, nu-i aşa?!), se pare judeţean... dar el poate fi extins la nivelul întregii patrii, evident!... cum că, în şcoli, profesorul de serviciu devine ... ofiţer de serviciu... şi de fapt ospătar! Dumnealui nu doar că va sta de strajă la porţile şcolii, ca ultimul bocter... în locul celor proaspăt disponibilizaţi, dar trebuie să şi "servească" elevii, în pauze, cu de-ale gurii. Mă şi văd, cu şervetul pe braţ: "Ei, am aici zece iaurturi, cinci Cola şi opt sucuri de mandarine!" Vorba lui Mircea Badea: "Aşa ceva...! 

Urcând pe Tâmpa

   Activistul român e prost şi, mai ales, ticălos. Activistul român, adică Nimicul ridicat pe cai măricei de mătuşa Politica, şi pe timpul lui ceau, şi acum, are instrumente limitate. Asta pentru că, în prostia lui, nu are pic de imaginaţie. Activistul român nu ştie decât să lingă. Orice: dar mai ales zoaie. Metoda linsului sistematic şi eficace, e, şi nu de azi, acordarea "titlului", devenit penibil, de "cetăţean de onoare". În general, cu puţine excepţii, unor mediocrităţi. Cele mai "înalte" mediocrităţi "onorate": nenea Nicu şi cele două Lenţi. Una omorâtă, în cele din urmă, la Târgovişte, alta "unsă" azi... tot la Târgovişte. Păcat că Dumnezeu şi Mama-Natura nu s-au orientat: Turnul Chindiei să fi mers la Braşov, iar Tâmpa să fi revenit, pe drept, Târgoviştei. Sau României întregi: ajutaţi de nişte conducători tembeli, am ajuns un popor de locuitori ai Tâmpei...

Am obosit

   În vara asta am scris trei noi piese de teatru. Observ, aproape cu îngăduinţă, că, la final, toate personajele mele principale mor. Un fel de scârbă de Existenţa banală şi ridicolă începe să bântuie şi literatura mea. Cred că e o "atingere" prea intimă cu Realitatea, mai ales cu cea socială. Cu băseşti, cu boci... cu viclenele nimicuri.
  Trebuie neapărat să-mi păzesc ficţiunea de miasmele Realităţii celei putrede. Oare voi reuşi?!

Constatări

Sunt nevoit să constat, fără nicio plăcere, că tot ce-am spus cu ceva vreme în urmă e perfect adevărat.

1. Portocaliii... deveniţi verzi, sprijiniţi de dictator, vor câştiga toate alegerile. Motivul? Poporul român a intrat în epoca Jigodismului total. Nu doar câteva babe au votat cu ei la Neamţ, pentru câteva pungi cu mălai şi o excursie la Putna... Jigodiile de profesie au furat şi vor fura atât căt va fi nevoie!

2. Joi, când coana Nuţi a venit să ne dea de pomană... din banii noştri, se plomba de zor drumul către Straja. Cine a trăit pe vremea lui Ceau... nu crede că a revăzut un episod cunoscut?! Apoi... faptul că această malefică făptură împrăştie, din motive electorale, bani ce nu-i aparţin... nu e dincolo de Penal, Moral şi... orice se termină cu ...al? De pildă... Tribunal.

3. De ce conducerea oraşului Lupeni, de pildă, acceptă aceste false pomeni? Palatul Cultural e deja o ruină, el trebuia demult reabilitat... acum e prea târziu! Ca şi banii pentru Straja: de ei vor beneficia firmele apropiate odioasei conduceri de azi a României şi protipendada lupeneană, care are interese în această asa-zisă staţiune. Şi mai apoi... tot PSD-ul lupenean e mai degrabă portocaliu... sau, mai nou, verde. La primul semnal... care nu ştiu dacă va veni, e gata să treacă de partea dictatorului şi a clicii lui.

4. Nu-l cunosc personal pe d-l Brânduşe, am văzut în presă atitudinea domniei sale şi mi se pare curajoasă şi de bun simţ. E singurul care pare a fi o soluţie pentru acest oraş oropsit. Cu micile mele puteri sunt gata să-l sprijin, deşi... nu ştiu dacă, pe Jiu sau la nord de Dunăre... sau unde vreţi, în această Românie, deopotrivă ostoită şi nebună, se mai poate face ceva!

Nu

"Pe derbedeul de cartier aflat în fruntea statului spre mândria noastră, a tuturor, îl văd în stare să declanşeze şi un război cu săbii şi bâte, ca la Deta, pentru a-şi păstra supremaţia." C.T. Popescu.
Inainte de a pune capul pe pernă şi a vă începe somnul dulce, români, citiţi încă o dată aceste rînduri! Şi mai amintiţi-vă că, la un aşa-zis referendum, l-aţi votat pe individ cu 85%. Şi, încă de două ori, cu peste 50%. Şi că, până şi azi, când lucrurile întâmplate cu biata ţărişoară... şi mai ales cu bieţii oameni, sunt evidente, mulţi naivi oftează: N-aveam de ales... În timp ce jigodiile zâmbesc semnificativ.
Voi sunteţi normali?!

Pe mine mie redă-mă

   Suntem în plină dictatură. A prostiei. A incompetenţei. A nesimţirii.
    Faţă de ce se întâmplă acum, Ceau pare  doar un tip mic, anost şi, oricum mai cinstit.
   Un popor de proşti nu poate fi condus decât de proşti.
   Un popor de laşi nu poate fi amăgit decât de un laş.
   Viclenie. Tupeu. Tupeu. Tupeu.
   Şi multă naivitate.
    Vine vara. Ne vom dezbrăca la bustul gol şi vom face plajă pe bloc, ca pe vremea lui Ceau cel mărunt. Cei mai norocoşi se vor stropi cu apele pline de alge ale unei mări plictisite. Cei şi mai norocoşi vor respira aerul ozonat al altor meleaguri mai însorite. Şi mai curate.
   Dar, când va veni toamna, când va trece toamna... ne vom trezi în frigul unei ierni insalubre. Care, de multă vreme e chiar în miezul fiecăruia dintre noi.
   Atunci vom observa cât suntem de goi. Şi pe dinafară, şi pe dinăuntru.
   Sunt zile când aş fi bucuros să pot muri.
   Nu-mi pare rău că sunt român. Uneori mi-e ruşine. În ultima vreme, deseori. Da, condeiul meu se opreşte acum de scârbă  şi de neputinţă.
   Nu credeam să-nvăţ a tăcea vreodată.  
   Mai pot să mai spun o frază?
   Dacă da, ultimele  cuvinte rostite aici ar suna aşa: Îl iubesc pe Eminescu nu doar pentru că a scris Oda, cea mai frumoasă si mai  profundă poezie care s-a scris vreodată pe Pământ, dar şi în spaţiul strâmt de lângă Dumnezeu, ci pentru că Eminescu, cu izbânzile, dar mai ales  cu suferinţa sa de ucis, este chiar poporul român. Iar eu iubesc poporul român şi nu jigodiile care l-au năpădit. De-asta nu voi ierta niciodată trecutele, prezentele şi viitoarele javre. Nici pe micul carol, nici pe ceau, dar nici pe marinelul şi pe gaşca lui.
  Cu bine, prieteni. Fie-mi Tăcerea uşoară!

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (VI)

   Mişcările din 89 au început ca o revoltă împotriva Jigodismului roşu. Dar, din păcate, "revoluţia" a sfîrşit ca o virgulă în J. românesc triumfător.

   Primul deceniu al J. democratic au fost ani de tatonare, de reîntoarcere la izvoarele conceptului de jigodie. Simptomele obişnuite ale jigodiei: minciuna ca stare diurnă, făţărnicia, tupeul, nesimţirea generalizată, fanfaronada cu crustă naţionalistă... toate s-au manifestat luxuriant pe toate palierele societăţii româneşti proaspăt "eliberată". Activismul roşu a fost înlocuit cu activismul multicolor. De fapt, n-a fost vorba decât de o translaţie: J. roşu, în genere "de stat", a apărut brusc sub forma jigodismului "privat". Jigodiile de un roşu pal, nesincer, cameleonic, s-au transformat peste noapte în jigodii galbene, albastre, portocali sau... tot roşii. Totuşi, o schimbare osmotică s-a produs: omul-jigodie a căpătat substanţă, e adevărat căcănie, dar şi conştiinţa propriei nulităţi. Şi încrederea, acum deplină, că numai astfel se poate reuşi. Zero a devenit, brusc, o valoare nu doar recunoscută, ci şi foarte căutată. Doctoranzii uitaţi de Dumnezeu în postură de asistenţi s-au dat numai o dată peste cap şi s-au prefăcut în  doctori docenţi,  90% dintre ei analfabeţi, acum bogaţi şi cu "spate" politic. Nu vă mai povestesc, ştiţi bine "situaţia"... Cert e că, în societatea românească atât de oprimată până de curând, procentul de jigodism a luat-o razna atingând culmi pe care nici exit-polurile nu le mai puteau controla. Mulţi se tot mirau de rezultatele "aiurea" ale unui vot: de fapt era normaliatea jigodismului temeinic. Jigodia autentică votează surprinzător doar pentru cei naivi: uneori îşi dă votul chiar în răspăr, "de-al dracului", chiar şi aparent împotriva propriului interes. Doar ca să-şi arate lui , dar şi vecinilor invidioşi, că nesimţirea sa contează.

   Însă jigodismului îi lipsea ceva: o efigie. Un stindard.  Un purtător de drapel. O portavoce. Un exponent. Comandantul! Primii doi preşedinţi au încercat câte ceva în acest sens. Au reuşit doar parţial. Sporadic. Nesemnificativ. Nici n-aveau cum: aveau nenumărate calităţi şi defecte, dar nu erau purtători autorizaţi ai unei  "vâne" inconfundabile de jigodie. Jigodismul necheza în gol, ca un cal mătăhălos ţinut de prea multă vreme într-un grajd insalubru. Îi lipsea Călăreţul care să-l "joace", să-i înfigă pintenu-n ceafă, să-l ardă cu cravaşa până la sânge. Livresc spus, J. românesc îşi căuta identitatea, excepţia, efigia, norma. Şi pentru ca toate acestea trebuiau să poarte un nume... într-o zi... el sosi!

   Era Marinelul.
                                                                     *
   Marinelul nu e doar o expresie a J. românesc contemporan, ci chiar ipostazierea "măreţiei" fenomenului. Tot ce e minciună, prefăcătorie, tupeu, micime în spirit şi voinţă, gregarul, mârşăvia, fanfaronada, lenea, prostia luxuriantă, anomism, lipsă de caracter şi de ruşine, toate acestea poartă această marcă inconfundabilă. Până acum, J. românesc avea, cum spuneam în episoadele anterioare, două puncte fixe: Carol al II lea şi "Epoca de Aur". Or, se ştie, orice plan e determinat de trei puncte necoliniare. Planul Jigodismului românesc, pentru a fi inconfundabil, stabil, avea nevoie de încă un punct fix, de susţinere. El a apărut în goană, parcă disperat ca nu cumva să piardă "momentul".
   Acest fugar disperat e, desigur, Marinelul.   
                                                                    *
   Poporul român nu poate scăpa de tentaculele J. contemporan: ghearele subţiri, de dihanie, i-au înlănţuit beregata. Singura şansă a cestui popor nefericit este sinuciderea. Dispariţia voluntară, pentru a avea o şansă, e adevărat nu mare, de a renaşte vreodată. Poate... sub altă identitate. Poate... sub altă formă. Dar în actuala configuraţie a astrelor jigodistice nu poate decât să-şi prelungească agonia. O agonie de câteva secole şi care mai poate dura alte veacuri. Eminescu, a cărui ucidere o "sărbătorim" azi, 15 iunie, a "văzut" atât agonia, cât şi lipsa de speranţă.
   Da, singura soluţie e pieirea voluntară.
   Dar cum se poate sinucide un popor?
   Întrebare nu dificilă pentru poporul român: de secole bune, el se sinucide în fiecare zi. Ajutat, generos, de fruntaşii lui, jigodiile.
   Idealul poporului român nu poate sta decât într-un cadavru. Un corp inert ce se descompune ca o lumânare arzândă, ceara picurândă fiind conştiinţa că, odată cu ultimul strop de viaţă se va măcina şi limbricul care îl locuieşte.
   Sinucidere uşoară, popor român!
   În sfârşit...
   Sfârşitul.
   Al vostru, pentru totdeauna, umil cronicar al ultimei Cronici a Jigodismului românesc, de la origini până în viitor,
                                                                  Gheorghe Truţă

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (V)

   În primii ani ai dictaturii proletare, Jigodismul s-a manifestat spontan, răzleţ, atipic, cu accente de grotesc şi picanterie. Vestitele "demascări" din anii 50 ţin mai mult de precarităţi de caracter, de ipostaze ale prostiei,  hăului în care fiinţa cu chip uman, cuvântătoare dar ne-gânditoare, ajunge să-şi arate limitele, în condiţiile în care până şi Dumnezeu are chef să fie puţin cinic şi dur cu creaturile sale. Lagărele de reeducare sunt şi ele caricaturi tragice ale condiţiei umane, ipostazieri ale sub-umanului, cu accente particulare de J. Dar J., într-o epocă atât de tulbure, cu o imagine mişcată într-o oglindă a Lumii neclară, are el însuşi accente de derută. Manifestări punctuale ale J. sunt nenumărate în "epoca Dej", "calităţile" şi urmele jigodiei se află peste tot, dar J. adevărat, sistemic, omogen nu e încă prezent. J. autentic mijeşte odată cu zorii "epocii Ceauşescu", şi atunci nu chiar din primii ani, cu o sfială aparent neverosimilă. Însă, curând îşi va arăta plenitudinea şi îşi va atinge apogeul în viitorul "epocii de aur". De ce atâta precauţiuni din partea unui fenomen atât de impetuos-neobrăzat cum e J.? Răspunsul e simplu: în primii ani ai dictaturii proletare, politicul luxuriant-găunos interbelic a fost decapitat. Pletora de partide care mai de care mai "naţionale" a fost "rasă" cu duritate, şi odată cu ea s-au estompat tarele J. tradiţional românesc. Ciudat, dar "epoca Dej" e, din punct de vedere jigodistic, poate cea mai "curată" din Istoria J. românesc. Aşa s-a întâmplat, din păcate atât de rar, de câte ori Politicul s-a manifestat în surdină: atunci J. s-a retras ca... o jigodie rănită. Politicul a devenit nu doar starea preferată, osmotică a J. românesc, dar chiar iconul acestuia. Politica în România a devenit sinonimă cu politicianismul, care, la rându-i, s-a transformat mereu într-o submulţime docilă a J. Ceea ce pentru alte naţiuni a fost şi este o stare de ordine şi agregare, politicul, pentru români a fost întotdeauna starea principală de manifestare a J. Politicul induce democraţia, dar mereu pe alte meridiane, în timp ce pe plaiuri carpatine totul se vectorizează invers. Cele câteva puseuri de voinţă şi virtute naţională au fost realizate pe un fond de autoritarism, de suspendare temporară a Legii şi Principiilor. Când s-a revenit la o stare de aşa-zisă normalitate, când Politicul şi-a recăpătat poziţiile fireşti, J. şi-a intrat şi el în drepturi: pînă la starea de băltire ori de recesiune nu a mai fost nici măcar un pas. Pentru români starea-de normalitate, la care e îndemnată mereu de Occident, uneori chiar cu şuturi, capătă de fiecare dată vectorizări opuse: e ca şi cum unui beţiv i se arată sticla de votcă, indicându-i-se să "tragă" firesc, mereu câte o înghiţitură. Evident că românul nostru o bea dintr-o singură sorbire... Rezultatele se văd: suntem de două sute de ani, dacă nu dintotdeauna, o naţiune mahmură.
   Dar încet, odată cu ascensiunea lui Ceauşescu, politicul izgonit pe uşă intră, triumfător, pe fereastră. Pletora de partide, cu jigodiile ei diversificate, e înlocuită de partidul unic, evident cu tipul "unic" de jigodie. El se va numi, chiar şi oficial, "activist". Activist de partid, activist de stat... jigodia cu adevărat perfectă. Cu statut, cu piedestal, cu ştaif. Astfel, pentru prima oară în Istoria românilor, J. coboară temeinic în mase. Clasa politicienilor obedienţi interbelici e înlocuită cu o pătură nouă, izvorâtă cumva chiar de lângă ţărână, ce coagulează şi omogenizează cam toată naţiunea. Poporul român devine în scurtă vreme un popor de activişti sau de aspiranţi la activism. Adică la lichelismul pur. La conceptul de jigodie. E drept, unii "activează", alţii doar chibiţează şi le curg balele după un post, măcar voluntar, de activist. Aşazişii intelectuali români, din care dacă îl scoatem pe Paul Goma nici nu ştiu ce mai rămâne, "activează" şi ei, unii pe la o editură, alţii pe la o revistă, câţiva chiar din câmpu' muncii, sau, într-un caz mai nefericit, pe sub o masă aşteptând un oscior. Un post de activist, de jigodie cu patalama şi maşină la scară devine o obsesie şi un deziderat pentru mai tot românul. Unii, azi, nu mai recunosc. Alţii pozează chiar în dizidenţi. Care, la o adică, abia dacă pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini.
   Activismul presupune în primul rând un rol în cadrul societăţii, o "funcţie", e din start o autoritate care dăruieşte, pentru sine şi ai tăi, numai beneficii. Pentru ceilalţi... nimic, deşi glasul jigodiei clamează că interesul public, bineînţeles că şi cel "naţional", e pe primul loc. Obsesia pentru "funcţioară", numită în alte epoci "dregătorie", "post" sau pur şi simplu "slujbă", vine, după unii, de la fanarioţi. Eu cred că vine chiar şi mai de departe, dintr-un soi de lichelism generalizat şi ipostaziat în autoritarismul familial al ţăranului român (De aici şi sintagma "nu fi ţăran!"), ţăranul cu funcţie precisă şi ineluctabilă de "tată", de Dumnezeul familiei, rol şi "virtute" care îi dau specimenului respect şi necesara teamă a celorlalţi.
   Activismul, străvechi sau de tip nou, e pecinginea care, odată apărută în peisaj carpatin, va măcina de acum şi până în veac, ca un cariu triumfător, cuşmelia românismului. Un popor de activişti sau de aspiranţi activişti e blestemul suprem pe care comandantul... suprem l-a şuierat peste poporul lui. El însuşi, un vodă roşu, devenit jigodia supremă, îşi va topi autoritatea în mâlul galben al J. desăvârşit. Sfârşitul socialismului "triumfător" sau a comunismului virtual nu e decât ipostazierea neputinţei unei naţii coborâte ca o scroafă gestantă într-un subsol bineînţeles insalubru. Micuţul om ( E o întâmplare că, în genere, România are parte numai de conducători nu mai înalţi de piciorul broaştei?!) coborând din elicopter, fără atributele puterii, cu privirea stinsă, ca un bătrân obosit ce era, devine o efigie a J.  contemporan, dar şi a falimentului românesc mereu reînviat: în acea postură, cât o efigie, fostul "şoim din Carpaţi" devenea pentru o clipă imaginea unică a celor trei stadii ale J. românesc: cel de jigodie, de javră şi de potaie.    

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (IV)

   Instituţia Jigodismului mondial, Masoneria, deja făcuse o faptă bună pentru români: îl "instalase" pe Cuza. Şi tot ea l-a "abdicat". "Ce facem cu românii ăştia?! au ridicat din umeri masonii-şefi după vreo şapte ani de la înălţarea în jilţ a Colonelului. S-au javrizat atât de temeinic... aproape mai bine decât noi!" 

  Aveau dreptate. Şi au avut dreptate şi cu pasul următor: trebuia găsit un mecanism anti-javră, care să ţină în frâu, cel puţin pentru o vreme, talentul inextricabil, savuros, pur românesc, pentru J. 

  Aşadar, un neamţ de treabă, un tip cinstit, instruit, dintr-o familie bună, teutonă, traversează Europa într-o noapte, cu o bocceluţă la subţiori, şi a doua zi de dimineaţă românii aveau Rege! 

  Deşteaptă treabă! Singura la îndemână şi singura care putea da roade. Şi a dat. 

  N-a fost uşor. Cariul Javrismului dormea cu ochii deschişi în fiecare fibră a boierului român ajuns demnitar al statului. Lichelismul, arivismul, activismul ... şi toate ismele posibile erau deja bine înrădăcinate în creierele mici dar agere ale dregătorului carpatin. Ceea ce ştiau bine atât Carol cât şi urmaşul lui, Ferdinand, era faptul că nu trebuia să-şi facă iluzii: J. românesc putea fi domolit, întârziat, dar nicidecum înfrânt. Esenţele  lui tari  zăceau până şi-n batistele curteanului. Dar mai ales în amănunte... Argetoianu povestea că i-a trebuit ceva vreme noului Rege ca să-şi obişnuiască dregătorii cu ora fixă a şedinţelor de la Palat. Alminteri... orice şedinţă convocată, nemţeşte, la zece fix începea invariabil, româneşte, la unsprezece! Obicei translatat şi în situaţii lumeşti: până şi ceaiul de la cinci începea la şase! Aşadar... timp de câteva decenii, zi de zi, clipă de clipă, regii cu sânge teuton, ajunşi acum cei mai preţioşi români, au luptat cu simptomele dar şi cu esenţele tari ale J. românesc. Gestul înalt al lui Ferdinand de a-şi arăta loialitatea necondiţionată  faţă de patria sa nouă şi adevărată a fost o lovitură aproape mortală, simbolică, dată J. românesc. Acesta, chiar dacă surescitat, şi-a plecat pentru prima oară fruntea, în semn de respect. Un neamţ îi dăduse două palme zdravene: durea... dar omul merita stimat! Era clar: din punct de vedera al J. nu rămânea decât o cale: să aştepte ca spiritul teuton să dispară pe cale naturală. Şi, mai ales, urmaşul lui, chiar neamţ fiind, să-şi fi subţiat sângele cu esenţe,  roze, "cuminţi", dulci, româneşti...
   J. însă devine tot mai nerebdător: nu mai are loc în cuşcă, roade lesa, e gata să rupă lanţul, aşa că nu mai e dispus să aştepte sfârşitul firesc al regelui Ferdinand: J. românesc se întrupează în partide. Partide care, după model european, se întremează, se pierd în sofisticare. Nici n-apucă marele Rege s-asculte Aleluia, şi politicianismul autohton, citeşte J., era ditamai broscoiul care înghiţise un bou. Ţinut atâta vreme cu capul sub zoaie, J. românesc izbucneşte isteric, cu năduf şi cuvenita nesimţire. Minciuna, fariseismul, tupeul, recte corupţia, trădarea, impertinenţa dulce, amăruie, cu nucă sau fistic... toate explodează ca un brand la o defilare a Bravei Armate Române de Ziua Regelui. J. scuipă fără ruşine peste mormântul reavăn al Marelui Rege şi se scutură de amintirea lui ca de un vis urât. Era şi normal să-i urască pe Carol şi pe urmaşul lui: îl opriseră din drumul drept cam o jumătate de secol! Acum... J. e la apogeu. Nimeni nu-i mai stă în cale. Politicianismul mic la sfat, cât un puric, e, în fanfaronadă, cât un munte. Munte de mămăligă... Consumatorul diurn de mămăligă, "prostimea" e demult cu fruntea în ţărănă, de pe la începuturile epocii Cuza, doar carne de tun în micile şi marile războaie ale Neamului! Legionarismul apare tocmai ca o mişcare curată şi sinceră împotriva politicianismului găunos, a J. tradiţional, dar, din păcate, poate şi din pricina luptelor diurne pe care trebuie să le poarte cu J., sfârşeşte prin a-i împrumuta mantia, armele şi muniţia. Şi unele obiceiuri. Cînd ajunge la şantaj, apoi la teroare şi crimă, totul e definitiv compromis. Ca mai tot ce e românesc, pornise din Sublim şi se termină în Penibil. Şi atunci, abia atunci apare Prinţul J. românesc. Dumnezeu e uneori ironic şi pesemne că porunceşte Istoriei, dintr-un gust îndoielnic sau dintr-o simplă toană, să fie cinică şi să apară ca Salvator al Naţiunii, Javra supremă. Şi cum a el trebuia să poarte un nume i s-a zis Majestatea Sa Carol al II lea. Esenţa şi efigia J. românesc. Spiritul lui tutelar, steaua sa călăuzitoare. Nu se poate stabili dacă Majestatea Sa  e părintele J. românesc sau, din contră, J. e părintele lui. Oricum, ironia divină e perfectă: hohotul de râs al lui Dumnezeu trebuie să se fi auzit pănă în rărunchii copţi ai Carpaţilor. Cum altfel... când i-a fost dat bietei Românii să aibă ca Principe al J. tocmai un urmaş al lui Carol! Însă noul Carol era, după câteva generaţii, un teuton cu sânge subţiat în busuioacă de Bohotin... adică deloc neamţ. Un perfect român. Şi o jigodie la fel de perfectă! Noi, românii de azi nu ne "tragem" din Decebal sau din Traian, ca-n penibila dihotomie. Singurul nostru părinte, idealul şi mulajul  în ale J., adică în starea noastră firească, e acest vlăstar de Carol. El a fost şi rămâne bobul prim, arhetipul urcării noaste către ne-Virtute, semnul sigur al rostogolirii  naţionale mereu în jos, către hăurile Istoriei. Demers pe care, de vreun secol dacă nu şi mai bine, îl experimentăm diurn, cu mare succes.
   Restul... "interes naţional", "în viitor va fi mai bine pentru urmaşii urmaşilor noştri"... şi alte călduţe lozinci... e doar propagandă ieftină. Poveşti de abecedar, carafe cu apă caldă şi muşeţel turnate peste o rană malignă.

  

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (III)

   "Momentul" Cuza e copilăria, adolescenţa dar şi maturitatea Jigodismului românesc. Şi stampa fenomenului. E un moment unic, deopotrivă ciudat, atipic şi obişnuit pentru stadiul şi devenirea J. românesc. Acum, celor două entităţi importante ale societăţii valahe, Vodă şi dregătorimea, li se adaugă, surprinzător una care, până atunci nu fusese niciodată băgată în seamă: "prostimea". Ion Roată şi ai săi îşi părăsesc statutul teluric şi, laolaltă cu dregătorimea, sunt urcaţi, spre uimirea generală, acolo, sus, lângă Vodă. Niciodată nu mai avusese loc o asemenea concordie naţională, o asemenea unire de elanuri, sentimente şi atitudini cu adevărat patriotice şi,  mai ales, o întâlnire pe Idealuri, situată la o asemenea altitudine. Pentru că lucrul cel mai ciudat şi semnificativ nu e neapărat Locul de întâlnire în sine, ci traiectoriile: Vodă era acolo, la înălţimea pe care i-o conferea jilţul domnesc şi înţelegerea divină, dar, în loc de întâlnirea în spectrul mediei, la mijloc, concordia avea loc prin deplasarea celorlalţi doi poli în sus, în locul cât mai apropiat de Dumnezeu. E o stare de graţie nemaiîntâlnită în Istorie şi, în orice caz, unică în Istoria românilor de până atunci şi, din păcate, pot zice, nu fără câteva rezerve, dintotdeauna. În plan practic, momentul e benefic: se fac legi noi, pe care alte popoare le aveau de secole, se înfiinţează instituţii: se pune capăt unui Ev Mediu prelungit aici, lângă Carpaţi şi Dunăre. Spre stupefacţia şi, de ce să n-o spunem, chiar invidia vecinilor care mai de care mai prietenoşi, românii păreau a-şi fi găsit un drum nou, meritat, în Istorie.
   Dar... Jigodismul nu doarme mai mult de un an... doi.  De acolo, din lada de zestre a Naţiunii, dintre manuscrise, Biblii vechi traduse parţial din slavonă, dintre velinţe şi calendare... cariul J. se trezeşte, brusc. Se freacă la ochi şi, uimit de ce vede, hotărăşte: e timpul să pornim! Urmarea: boiernaşii noştri, prefăcuţi subit în "clasă politică", se dumiresc curând că, de fapt, ei au interese ce nu se pupă deloc cu cele ale lui Vodă... darămite cu cele ale "prostimii", Vodă, orgolios, rezistă ce rezistă la tentaţii, dar începe să dea semne că de fapt l-ar interesa mai mult femeile ( Strauss-Kahn încă nu se născuse, sindromul, da...). Prostimea nu dă niciun semn: ea e zvârlită, la fel de repede pe cât fusese "promovată", la locul ei, lângă ţărână. Vodă şi boiernaşii rămân să se dueleze, mai întâi cu graţie, apoi din ce în ce mai murdar, cu toată recuzita, armele, artificiile şi motivaţia jigodistică. O fac cu atâta abnegaţie şi talent, trecând fără ocolişuri şi discernământ prin toate stadiile de potăi, javre şi jigodii spre admiraţia vecinilor binevoitori care nu se sfiesc să exclame satisfăcuţi: şi-au revenir românii!
   La tot acest spectacol sinistru e un singur spectator genial: Eminescu. Singurul capabil să privească pe deasupra tuturor Lucrurilor. Şi nu i-a fost greu să vadă dintr-o dată Totul. Adică măreţia nimicului românesc.  Esenţa Jigodismului autohton, care până atunci mijise de câteva ori, mai mult simbolic, dar care, maximă ironie,  chiar în  timpul vieţii celui mai profund dintre români, îşi etala Apogeul. Cum am mai spus-o, e motivul, simplu, pentru care incomensurabilul poet, gazetar şi român era atât de virulent în presa vremii. El ştia că, odată infestat cu virusul J., poporul său nu se va mai vindeca niciodată. Pentru asta era disperat. Şi disperarea lui a fost citită de alte jigodii, javre şi potăi, care acum proliferau, ca simptomele nebuniei. A plătit cu viaţa fiind înnebunit, şi în cele din urmă ucis, neexplicit, fireşte, tocmai de reflexele unui Jigodism care îşi trăia ,dincoace de Carpaţi, maturitatea în plină tinereţe.   
 

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (II)

   E greu de spus care şi când au fost primele manifestări ale Jigodismului în Istoria românilor. Oricum, ele nu pot data din preistorie, nici dintr-un Ev Mediu prelungit, pentru simplul motiv că, în respectivele epoci polarizarea socială era maximă: distanţa dintre piedestalul Principelui, cum se va numi el pe plaiuri carpatine: voievod, vodă, măria-sa, şi supuşii săi, norodul, aproape fără identitate, dar şi clasa oarecum mijlocie: dregători, curteni, soldaţi...  era enormă. Or, cum spuneam, J. se manifestă per media, ca un câmp magnetic între doi poli sociali situaţi iniţial în poziţii diferite şi care, dintr-o dată, prin jocul sorţii sau al paradoxurilor Istoriei, îşi părăsesc brusc locurile şi interacţionează, deseori violent. Ipostazierea J. e atunci evidentă, dar nu mai mult de câteva clipe de istorie, ca o scânteie sau, maxim, ca o scurtă flacără. Or, în Evul Mediu românesc, Vodă, ca instituţie şi desigur, cu puterile aferente, e un soi de divinitate secundă, situată la ani lumină până şi de clasa socială următoare, dregătorii săi... darămite de ţăranul fără identitate. Aşadar, prin Evul Mediu românesc nici măcar nu adie boarea J. din motive absolut obiective: din lipsă de jigodii! Totuşi, episoade singulare, cum ar fi un Ţepeş, par a prefigura viitorul J. românesc,  însă în forme neomogene: domnitorul Vlad e o jigodie simpatică, un fel de medie între javră şi potaie. Pare dispus a deveni o j. veritabilă, are toate calităţile şi toate coordonatele, e viclean, versatil, cu tupeu, numai că în raport cu duşmanul extern, ceea ce-i dă mai curând legitimitate. Lipsa unui pol intern serios care să i se opună îl împiedică să fie j. care ar fi putut fi. Mai mult, puterea lui considerabilă în raport cu a adversarilor interni distruge orice posibilă concurenţă şi, implicit, orice posibil spectru al. J: ţeapa menţine hăul dintre sine şi ceilalţi.

   Dar, pe măsură ce clasa de mijloc, boierii, se întremează şi chiar depăşeşte în forţă mijlocul eşicherului Puterii şi, implicit, potenţa lui Vodă scade, inevitabil mijeşte şi J. românesc. Cu siguranţă că nu cea dintâi manifestare a J. ,dar prima ipostaziere istorico-literară majoră, poate şi de aceea de neuitat, e episodul Lăpuşneanul.  E un moment istoric propice apariţiei J. în toată splendoarea sa: putera lui Vodă e precară, forţa boierilor e în creştere şi, firesc, cele două tabere se întâlnesc în câmpul magnetic al J. Fiecare dintre ei dispune de toate trăsăturile şi instrumentele unei j. adevărate: prefăcătorie, "vorbă dulce", invocarea unui ţel nobil "binele obştii"... În plus, Vodă are mai multă putere... şi rezultatul se cunoaşte. Dar de învins n-a învins nimeni. Pentru că în orice episod al J. , cum se va vedea şi în viitor, Destinul e şi el cu sabia trasă. O j. nu izbândeşte cu adevărat niciodată... deşi pare a o face întotdeauna. Curând, jigodia-despot va sfârşi alături de trupurile însângerate ale jigodiilor-victime, ca-n orice telenovelă proastă. Chiar şi contemporană!       

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor

Partea întâi:
Câteva precizări privind conţinutul şi sfera noţiunii de "jigodie". Stadii şi demersuri spre conceptul de "jigodie"
   Ciudat: tipologia canină se apropie, până la identificare, cu cea umană.

   De-a lungul timpului s-au făcut suficiente apropieri între Lumea canină şi Lumea umană. După unii, câinele e un animal chiar mai sensibil decât omul, diferenţa fiind o chestiune de Destin: omului, poate pe nedrept, i s-a făcut cadoul reflexivităţii şi, mai ales, al Cuvântului. Cunoscătorii spun că şi câinele are vise, chiar şi visuri, doar că, prin Plan divin, e oprit în a le mărturisi.

   Iată pentru ce, tipologii de felul "javră", "potaie" sau "jigodie" nu sunt eminamente canine, ci pur umane. 

   Cineva ar observa că tipologiile enumerate acoperă de fapt aceeaşi realitate, că reprezintă unul şi acelaşi tip. Nimic mai fals. Între ele sunt nu doar diferenţe de nuanţe, ci mai degrabă de esenţe. 

   De departe, tipologia cea mai complexă e cea de jigodie. E singura care, cu îngăduinţa lui Kant şi a unui şir lung de filozofi, poate face drumul de la noţiune la concept.
   Javra e un stadiu existenţial precar, dominat de o anumită sărăcie a notelor: un rudimentarism funciar. Javra e o vietate tristă, acră, cufundată în nenoroc, conştientă de stadiul său de paria. Răutatea uşor ascunsă, mârâitul subsidiar sunt reflexul unui început de revoltă şi semnele unui  bob de înţelegere a nulităţii  plenare. Javra mârâie, din instinct, pentru că se simte incubată în destinul său vecin cu Nimicul.
   În schimb, potaia, pornind de la acelaşi statut plebeian ca şi javra, face pasul definitiv discriminant spre o nesimţire existenţială. Potaia "pluteşte" pe deasupra tuturor vicisitudinilor. Nu-i pasă de nimic, nici măcar de propria existenţă, şi cu atât mai puţin de a celorlalţi. Potaia e o javră care şi-a asumat, fără frământări metafizice, statutul şi destinul de Nimic. Drept urmare, n-are orgolii, n-are resentimente. Pornind de la aceleaşi premise ca şi javra, potaia îşi asumă, cu nonşalanţă şi chiar cu veselie, statutul de scursură. De aici şi voluntarismul ei fermecător: e gata în fiecare moment la orice compromis, doar pentru o lingură de măduvioară. Obiectiv pentru care, dacă nu e prea obositor, poate face chiar unele servicii binefăcătorului său... apoi, cu aceeaşi simpatică nesimţire, îi întoarce spatele şi se refugiază pe Maidan.
  Jigodia e, de departe, cel mai complex tip canino-uman. Din start, statutul de jigodie refuză extremele: nu va fi niciodată nici dulăul-dictator, dar nici potaia fluşturatică. Locul ei existenţial e mereu la mijloc, între "Totul" şi "Nimic", borne de care, în ruptul capului, nu se apropie.
   Caracteristicile sale de esenţă sunt: versatilitatea, pragmatismul dus până la genunchiul broaştei, lipsa programatică de principii şi de idei prea clare. Simptome? Nu poate suporta farurile fixate chiar în ochi...
   Jigodia, fără a fi un animal acvatic, e o specie a bălţilor nămoloase unde se pescuieşte la copcă şi vara, fără reguli şi, mai ales, fără restricţii.  Versatilitatea genetică îi permite să fie mereu acolo unde se anunţă un os sau o bucată de cărniţă, şi să se lupte chiar pentru pradă... dar numai dacă nu e prea obositor şi prea periculos. Pentru că jigodia e iremediabil laşă. După care, cu un gest reflex, e în stare să înfigă, fără ezitări şi păreri de rău, uneori chiar fără motiv, un dinte în pulpa milostivului... Prilej de posterioară mândrie şi de de zgomotoasă, ulterioară, băşcălie, pe post de trofeu. Posedă satisfacţia de a rânji când a făcut un rău, doar din motivul că i-a stat în puteri. E evident că, dintre javră şi potaie, jigodia e cea mai perfidă şi cea mai periculoasă. Pentru că e singura care posedă o conştiinţă clară a faptului că Universul e instabil şi prea stufos, adică la îndemâna oricărui neghiob, iar... a nu profita de absurdul şi inconsistenţa Lumii ar fi, până la urmă, un simptom al Prostiei. Iar jigodia acceptă până la urmă orice: în afara umilinţei de a fi socotită "proastă". Jigodia ştie, dintr-o sursă ancestrală, că Lumea e ordonată în jurul Legii Probabilităţilor, deci, la nivel primar şi simplist, ce e mai probabil trebuie să-i fie neapărat folositor. De aici, încă o Regulă de Aur a jigodiei:  să fie mereu "pe felie". Pe scurt: jigodia e cea mai oportunistă dintre vietăţi. Ba chiar face din oportunism o obsesie şi, uneori, chiar o Artă. Aşa cum se va vedea mai încolo, jigodia este pielea perfectă pentru orice Activist. Activist... peste epoci, peste ideologii şi chiar peste Destin.
   Partea a doua... ca-n filmele proaste: Va urma!

Sunt un fraier

   Sunt un fraier. Eu şi puţinii care continuăm să ne răstim public la portocalii suntem nişte fraieri. Ar trebui să-i lăsăm în pace, să distrugă definitiv această naţiune. Aşa cum vrea, se pare, Destinul.

    Nu te poţi lupta cu Destinul. Soarta acestui popor e pecetluită. Aceşti omuleţi portocalii nu fac aceste nemernicii diurne de capul lor: ei sunt trimişi anume, pe post de lipitori, care să se anine sub pielea bietului român şi să-i sugă sângele, până când omul va cădea lat. Ele, lipitorile, se vor  umfla cât casa, în timp ce victima va deveni un simplu pai. Deja suntem pe la mijlocul drumului.

   Acum câteva zile treceam pe lângă sediul unui partid de "opoziţie", din Vale. Ferestre largi, termopane. În vitrină, trei dame. Două, picior peste picior, cu cafeluţa alături: ţigara, subţire, în vârful degetelor. A treia, în picioare, taior impecabil, povesteşte ceva cu voce tare, extrem de amuzată. Celelalte râd şi împrăştie scrumul pe jos: voie bună, relaxare, ca între activiste ale "opoziţiei"... Nici n-ar avea de ce să fie stresate: e vreme! Aşteaptă ca bietul român, cu ultimele forţe, să scuture pomul putred, să cadă portocalele, după care, cu gesturile lor pline de eleganţă, să pună în loc, fruct cu fruct, lămâile. Sau bobocii de trandafir. Altfel spus, dumnealor, laolaltă cu nişte domni bine rumeniţi şi plini de tacticoasă răbdare, vor fi viitorii inspectori generali, adjuncţi, directori la APIA, ADIA şi ASIA... după ce foştii se vor fi ridicat, în sfârşit, de pe scaunele cu tapiţeria asudată...

   Nu va fi, dacă va fi, decât o schimbare de decor: nişte lipitori vor fi înlocuite cu ceva putori.
   Starea de fraier contemporan are însă şi unele beneficii: începi să scrutezi şi să înţelegi trecutul.
   Cum spuneam acum câteva săptămâni, abia acum înţeleg pe deplin vehemenţa disperată a lui Eminescu ,privitoare la epoca lui. Care e, aproape leită, şi epoca noastră. Apropo de asemănări între "azi" şi "ieri": tot mai mulţi dintre noi, fraierii de români, observăm, de pildă, că un Caragiale e mai mult decât un scriitor al moravurilor de azi. Dar... eu abia acum pricep pe deplin motivele fugii lui târzii  însă definitive din spaţiul fizic românesc. La fel cum pricep azi mult mai bine temeiurile legionare ale unui Eliade, a lui Cioran, Vulcănescu, Noica şi  ale altor mari spirite româneşti. Scârba lor faţă de ce, la un moment dat, devenise băltire tipic dâmboviţeană. Şi "fugile" celor mai mulţi dintre ei, dar şi ale unui Brâncuşi, Enescu, şi a mai tot ce e cu adevărat valoare în românism, pentru a se realiza plenar pe nişte meleaguri mai primitoare. Relevantă e punerea faţă în faţă a două destine, oameni cu potenţial spiritual identic: Ţuţea, socialistul "plăvan" din tinereţe, şi Cioran. Primul, rămas în ţară, e pentru opinia publică, până în 89 un ilustru necunoscut, un filozof genial dar"oral, de tavernă. Cel de-al doilea, exilat în inima Franţei, devine e o celebritate. Sau... Brâncuşi,  rămas la Craiova sau chiar în Bucureşti,  ar fi fost mai mult decât un cioplitor în lemn?! 
   Ce nu înţeleg eu e ...de ce mai scriu aici, inutil, săptămână de săptămână, despre şi pentru un popor fără   viitor, dar pe care continui să-l iubesc şi să-l învelesc în mantia unei speranţe care, deşi pare a nu avea niciun temei, e singura mea justificare în faţa lui Dumnezeu .   

De Paşti

De Paşti, cititorilor mei de pe toate continentele, celor mai tandri şi simţitori intelectuali, o clipă de bucurie!
                                                                                                 Truţă

Actualitate (1)

   Csibi Barna a fost mutat, cum era firesc, la Bucureşti! Aşa daaaaaaaaaaa! Păi... de ce să stea dumnealui într-un cătun ca Abrudul. Capitala României e exact ce i se potriveşte!
   Am zis că nu mai comentez... dar îmi e peste măsură să mă abţin! Coroborat cu amănuntul că, după ce a desfiinţat şaptezeci de spitale româneşti... dar niciunul din regiunile preponderent maghiare, eu, care sunt un nenaţionalist convins,  nu pot decât să mă minunez şi să întreb:
   Ăştia ori sunt proşti, ori sunt ticăloşi... ori amândouă deodată!
   În acest moment, orice popor demn şi european ar trebui să iasă instantaneu în stradă şi să-l dea cu cracii-n sus pe Marinelul şi pe regimul lui de vânduţi.
   Dar nu se va întâmpla nimic. Şi tu, S. O. voiai, în impulsul tău lăudabil, să ieşim amândoi în  marginea şoselei, cu furca?! Pentru cine? Pentru ce?!

Post Scriptum sau Povestea unui Truţă laş şi a eroicilor lui contestatari

   Pe Blog, epigramistul Stelian O. mă somează să încep bătălia pe care am promis-o în Protest. Răspunsul meu îl dezamăgeşte şi, printre ironii, mă acuză de laşitate.

   Am publicat Protestul în octombrie 2010. De atunci a trecut o jumătate de an şi s-au întâmplat multe. Eu, aşa laş cum sunt, am continuat, săptămână de săptămână, pe Blog şi în Ziar, să semnalez aspecte ale Genocidului la care, părerea mea!, este supus poporul meu. Poporul, şi nu "tagma jefuitorilor", precizez. Drept pentru care, firesc, am fost atacat din toate direcţiile de propagandiştii băsişti deghizaţi în "comentatori." Am fost declarat prost, dobitoc, incult. Că... de ce îmi permit să protestez faţă de închiderea şcolilor, a spitalelor ... că... unde văd eu sărăcie, că... asta e de fapt Reformă. Ştiţi, tot arsenalul... N-am văzut proteste semnificative, nu în apărarea mea, nu era nevoie, dar nici în apărarea propriei demnităţi. În afară de atitudinea tranşantă a primarului Buhăescu, nici măcar partidele de opoziţie nu par deranjate de modul cum "curg" evenimentele, în Ţară şi în Vale. Toată lumea, putere şi opoziţie, laolaltă cu norodul, e dată pe spate în aşteptarea ceasului când Lenţi cea isteaţă va face cu Straja ce-a făcut cu telegondolele din Vulcan.  Din banii lor... nu ai ei! Tot în această jumătate de an, acestui popor răbdător i-au fost turnate în cap, cu veselie şi în ritm de dans tălmăcean, butoaie pline cu zoaie. Poporul, în felul lui firesc... n-a protestat. Aşa încât, domnule S.O. eu, autorul acelui Protest, minor faţă de altele, ale d-nei Anghel, ale lui Sobaru (Articolul meu "Ţi-ai rupt oasele degeaba, Sobaru!" e încă în arhiva Blogului şi a Ziarului!), şi ele rămase fără ecou, nu puteam să nu gândesc: nu cumva acestei populaţii îi "place" ? Atunci... de ce să stau eu, nesemnificativ autor de romane şi piese de teatru, în faţa fericirii poporului meu?

   Dacă acest "apel" venea în urmă cu o jumătate de an, cu cinci-patru sau măcar trei luni, da, aş fi îmbrăcat bucuros "cămaşa morţii" cum spuneam în Protest. Dar... timpul trece, iremediabil. Cu alte cuvinte: ce era valabil acum o jumătate de an.... azi nu mai e.  În acest răstimp, cum spuneam şi în ultimele mele articole, m-am convins că nu mai e nimic de făcut. România a murit şi n-o va mai salva nimic. Nici butoaiele de peşte, nici stivele de mălai pe care oamenii Marinelului le distribuie la romînii săraci (ce pleonasm!) în ziua unui vot. Pe care, firesc, îl câştigă, invariabil, cu 75%. 

   Recunosc că am greşit publicând Protestul şi-mi cer scuze, mai ales colegilor mei, profesorii, care o "duc" minunat. Le-am deranjat idolii... ăia care le-au înjumătăţit simbriile, oricum mici, şi i-au transformat în sclavi. Dar... nu pot să nu întreb, din nou: unde au fost în jumătatea asta de an  vajnicii mei acuzatori, cum este şi S.O? Au deschis ei măcar guriţa? N-o vor deschide nici de acum înainte: şi acesta e doar un pretext pentru a mă ataca. Cică... "mânie proletară". Tu... şi cu toată ceata ta de curajoşi şi pricepuţi... de ce n-aţi scris sau dat pe gură un singur rând în care să vă arătaţi mulţumirea sau nemulţumirea faţă de ce se întâmplă în Ţară? Vitejia voastră constă în a mă ataca pe mine şi pe puţinii care mai  ridică vocea contra Marinelului. Chestia cu "hai la luptă" e oricum o diversiune. Dacă aş marşa, m-aş trezi, din nou, singur...
   Bine: vă fac plăcerea şi nu mai scriu. Oricum mi s-a făcut lehamite. Dar nu vă  bucuraţi chiar de tot: voi mai scrie, probabil, cînd vreau şi ce vreau eu, dar nu pe teme care "deranjează" propriul popor.
   Îl las să  doarmă: e obosit...

Am vrut să renunţ la mai scrie şi la ziar, şi pe acest blog. Mi s-a făcut un soi de greaţă în a vorbi, parcă în zadar. Dar faptul că, în ultima săptămână, aproape zilnic, am aproape o sută de cititori, din diferite continente, de la America până la... să zicem, nu în cele din urmă, Australia, trecând prin Rusia, Elveţia şi Olanda, mă fac să amân clipa despărţirii. Vă mulţumesc pentru nesperata atenţie... şi, cel puţin în următoarele saptămâni, vreau să gândim împreună ce se întâmplă cu ţara noastră, cu Lumea, cu noi înşine!
   Aşadar... amân despărţirea, firească, pentru câteva săptămâni. Apoi... mai vedem!
                                                                                      Truţă
              

Eminescu şi noi sau Un popor prea mic pentru o minte atât de mare... şi aia mâncată de o pisică!

   Eminescu e ca un continent: dacă porneşti să-l explorezi, pe drum uiţi de unde şi pentru ce ai plecat la drum.

   Multă vreme nu am înţeles pe deplin fenomenul Eminescu. Erau lucruri pe care le înţelesesem din prima, dar şi altele la care mă "gândeam" cu oarecari nedumeriri.

   Am înţeles că Eminescu e cel mai talentat scriitor care s-a născut şi se va naşte pe aceste meleaguri. Unii spun că e un truism. Nu e chiar aşa: mulţi, mai ales în zilele noastre sau foarte aproape, lucrează la demolarea acestui adevăr. Mi-a fost foarte clar că Eminescu e cel mai mare în cam toate domeniile pe care măcar le-a atins. Am înţeles până şi furia cu care nişte neica nimeni, imediat după revoluţie, au încercat demolarea monumentului Eminescu, "demitizarea" spuneau ei, pentru a-l aşeza pe soclu pe unul micuţ şi piţigăiat, Cărtărescu, Dealtfel, omul era chiar în fruntea insurgenţilor. Ce n-am înţeles a fost efortul ridicol de a înlocui, e adevărat bătrânul dar genialul poem Luceafărul, cu convesaţia dintre o chiuvetă şi un alt accesoriu de baie al mai sus numitului, episod introdus fraudulos dar insistent în programa de Bac a adolescentului român.

   Ce nu înţelegeam eu pe deplin, la mintea mea limitată, vor spune pe bună dreptate "prietenii mei comentatori", era "pretenţia", susţinută însă de cei mai avizaţi dintre exegeţii genialului, că Eminescu ar fi şi cel mai mare gazetar român. Propriu-zis... nu pricepeam rostul furiei disperate, vehemenţa dusă până la strigăt din articolele publicate, de pildă, în Timpul. Mi se părea o stridenţă, un contrast ce nu cadra cu maiestuozitatea imperial-omenească din cel mai profund poem care s-a scris vreodată pe planetă "Odă în metru antic". Sau cu profunzimi de cristal, inaccesibile cărtăreştilor din neam în neam, precum "La steaua".

   Mi-au trebuit cincizeci de ani de viaţă ca să înţeleg. Abia acum pricep că Eminescu era profund genial şi ca gazetar. El a ipostaziat nu doar epoca lui, ci toată pecetea istorică a poporului său. Faptul "de a fi în Lume" preţios şi bâlbâit, mereu în contrapunct cu Istoria. De pildă, şi tocita secvenţă a întâlnirii cu Baiazid, considerată de unii ca o dovadă clară de patriotism desuet, e de fapt o ironie, o autoironie, pentru că Eminescu era român în fiecare fibră a sa. De pildă, "ca întreg aliotmanul să se împiedice de-un ciot" e recunoaşterea unei neadecvări: în timp ce alte naţiuni îşi dozează acţiunea spre scopuri nu întotdeauna înalte dar precise, necesare, noi apărem năuci în calea evenimentelor, ca un "ciot", fără miză şi fără rost. Doar din obsesia naţională de a fi "la masa bogaţilor". "Sărăcia şi neamul" sunt mize totuşi prea mici...
   Nu înţelegeam nici de ce unii dintre cei mai profunzi exegeţi ai vieţii lui Eminescu, în frunte cu Constantin Barbu, susţin că marele poet şi român a fost, în prima fază "înnebunit", şi mai apoi pur şi simplu ucis. Acum înţeleg. Eminescu a fost ucis pentru că, aşa cum spunea un contemporan "nu se mai poate cu el". Devenise nu doar incomod: devenise de nesuportat. Eminescu descoperise, primul, din nou, că poporul român începea să sufere de o boală gravă, oarecum necunoscută: jigodismul. Vehemenţa lui extremă venea dintr-un soi de disperare. Atitudinea lui, în fond firească, a fost taxată de naivi drept nebunie, şi de către câţiva "apropiaţi", printre care "amicul" Maiorescu, drept un afront personal. Pentru că jigodiile, chiar instinctiv, au simţul propriilor precarităţi. Tonul dur, mai mult decât tăios, din articolele poetului a mers direct la ţintă. Şi "ţintele" au reacţionat. De remarcat că "demersul" întru jigodism al poporului român era abia la începuturi. Mi-e imposibil să-mi imaginez reacţia marelui spirit în faţa plenitudinii jigodismului, care e epoca Marinelului.
   Dar despre definiţia jigodiei, despre dezvoltarea şi stadiile jigodismului în Istoria României de la la origini şi până în prezent... în articolul viitor. Până atunci, rămânem cu constatarea că jigodismul românesc e stare perenă, nu atât de naivă, cum se crede. Din contră: jigodiile, odată ce se recunosc sunt capabile de orice. Avertisment peste ani: creierul cel mai cuprinzător dintre cele care au fost pe lume, cel al lui Eminescu, a fost uitat(?) pe o fereastră, la soare. Se pare că, în cele din urmă, l-ar fi mâncat o pisică...
   Nu e sugestiv?
   Cum să se mai facă bine o naţiune care a fost capabilă de o aşa întâmplare?! 

Mult iubite şi stimate Dictator sau Repetabila scenă a cozilor la orice

     Ce-au mai strigat "intelectualii"noştri fruntaşi, făcuţi şi nu născuţi, împotriva Dictaturii... când aceasta tocmai murise! Sentimentul a fost atât de profund încât şi azi continuă să o înfiereze! L-au luat drept stindard al luptei anti-dictatură... chiar pe Marinelul. Situaţie de-a dreptul genială! Numai românii, bravi urmaşi ai lui Ionesco, erau capabili de o aşa ipostaziere a Absurdului. 

    "Intelectualul" nostru fruntaş aşa cum a stat capră în faţa lui Ceau, aşa stă şi în faţa Marinelului. Motivul: pentru un pumn de grăunţe. Pentru o excursie gratis în străinătate, un post la o agenţie a statului, la o fundaţie sau, în cazuri nu puţine, la un minister.

     Chiar şi în Vale au sosit "reprezentanţi de seamă ai societăţii civile" invitaţi să condamne ceea ce ei denumesc "dictatura comunistă". Pe care ei, părinţii şi rudele lor apropiate au acceptat-o, au folosit-o.... e drept "în scârbă".

     Şi eu am fost invitat să iau parte la două dintre aceste manifestări. Nu zic, organizatorii  sunt oameni tineri, intelectuali autentici, de bună credinţă.  Dar...

     Nu m-am dus. Nu pot, ca om, să asist cum, din  miezul fierbinte al unei Dictaturi  vii, să condamni una, la fel de adevărată dar moartă.

      N-am s-o întreb pe autoarea memorabilei sintagme "popor vegetal",  de curând în turneu de condamnare a dictaturii comuniste în Vale, ce căuta domnia sa în delegaţii repetate la "Tovarăşu'", şi nici cum soţul domniei sale, prezent şi dumnealui aici, bătea coclaurile Americii cu "ogarul cenuşiu", exact în vremurile când martirii neamului putezeau la Sighet. Sighet, a cărui amintire o patronează împreună cu distinsa sa soţie şi poetesă. Dar... apropo de dictatură: m-ar interesa părerile domniilor lor, ca şi ale altor înfocaţi critici ai dictaturii ceauşiste, despre subiecte contemporane precum:
      Amănuntul că azi, scumpa noastră ţărişoară, deşi Republică parlamentară, practic nu mai are Parlament!
     Fleacul că instituţiile cele mai importante ale Statului, precum: Guvernul, partidul de guvernământ, Banca Naţională, Parchetul, CNA, DNA, Curte Constutiţăonală, Serviciile Secrete, TVR.... şi tot ce mai doriţi, se află în mâna destoinică a unui singur om?
     Faptul aleator că, practic, o Elenă, tot prof. univ. dr., e în fruntea Statului român, cu toţi banii în teşcherea, şi un alt Nicu... e tot o Elenă?!
     Viziunea apocaliptică a unui popor înfometat, aflat zi de zi la căte o coadă la un mall care oferă... oferte, adică un soi de semipomeni, rudă cu cele electorale? Asta în timp ce câţiva ciudaţi, trimişi de partidul-cel-destoinic să combată la televizor, strigă din toţi rărunchii că nu, nu e adevărat ceea ce se vede, că poporul o duce bine, e adevărat "încă nu curge lapte şi miere" pe fiecare stradă, dar în viitorul cel mai apropiat va curge! Şi că toată această batjocură se numeşte Reformă! 
     Că, în loc să construim pentru acest popor secătuit de puteri, spitale şi şcoli cu adevărat funcţionale ( cum a făcut-o totuşi în ciuda altor păcate reale, atât de hulitul regim ceauşist), din contră... le facem praf şi pe cele existente. Unele dintre ele chiar de prim rang! Procedeu care, în orice dicţionar de politologie, se numeşte simplu: genocid.
     Nu vreau să apăr un regim de care nu m-a legat nimic, nici măcar un carnet de partid, dar mă revoltă  surpriza de a-i regăsi în actualitate, uneori leită, alteori chiar potenţată, capacitatea de a minţi dusă dincolo de orice închipuire. Şi, din păcate, majoritatea intelectualilor acestei ţări nu fac decât să intre într-un joc murdar al orbului găinilor sau, dimpotrivă, al activismului ticălos.  E parcă un blestem pentru această naţie să nu aibă corpul de elită pe care l-ar merita, pe care atâtea alte naţii îl au, şi care le-au dus la liman de fiecare dată în Istorie, în situaţii încă şi mai dramatice. Vezi polonezii, cehii... şi alţii. Noi regăsim, de fiecare dată, profilul intelectualului slugarnic, care se face preş sub orice regim, sub dictatura oricărui personaj rudimentar, pentru o firimitură de pîine mai albă. Uneori nici măcar pentru atât. Care ne mai sunt atunci modelele? Pe ce postament ideatic şi moral se mai poate susţine silueta tot mai subţire a acestui încercat popor?
     În acest moment, ca mai întotdeauna, pe Nimic. Nimicul e cel care ne locuieşte şi pe care îl locuim cu un soi de veselie inconştientă.
     Bine, veţi spune, dar ce-ai cu stimaţii intelectuali? Aşa rupţi de realitate... lasă-i să stigmatizeze la nesfărşit dictatura comunistă!
     Nu-i chiar atât de simplu. Demersul lor continuu, de la revoluţie încoace, de a înfiera comunismul face un rău infinit societăţii româneşti: dă impresia că tot ce ni se întâmplă rău e numai din acest motiv. Nimic mai fals! Aşazisul "comunism românesc" e o cauză moartă şi îngropată. Faptul că o bună parte din tarele societăţii româneşti din timpul defunctului regim le regăsim, chiar exponenţial, azi, e o problemă ce nu mai ţine de zestre, ci de noi, fericiţii contemporani ai Marinelului. Nu putem da la infinit vina pe "dezastruoasa moştenire" pentru a ne ascunde prezentele laşităţi. Dacă suntem lichele azi, aşa suntem de vreo două mii de ani, indiferent de timpuri. Precarităţile noastre morale, psihologice şi de educaţie s-au translatat dintr-o epocă într-alta, dintr-un regim într-altul, ajutând şi la discreditarea totală a unei orânduiri oricum discutabile, cum a fost socialismul, numit impropriu "comunism". Nu întâmplător suntem atât de "deschişi" la orice formă de dictatură: dacă ne uităm bine în Istoria îndepărtată până în cea recentă, trecutul nostru e doar un şir de dictaturi. Glisarea de la o dictatură la alta e aproape o continuitate. Suntem predispuşi la Dictatură pentru că suntem slabi, naivi şi iresponsabili, dar mai ales pentru că elita noastră intelectuală a fost mereu şi este de cea mai slabă calitate, mai ales sub aspect moral.
   Iar la ce asistăm acum, la plenitudinea unei dictaturi, deopotrivă severă şi infestată de prostie, e doar o secvenţă dintr-un şir ce tinde la infinit. Intelectualul român de azi e fricos şi cu ifose balcanice. Laş dar cu "ţâvnă". Mi-l închipui, ca-n "conu Leonida... ", cu fesul pe ţăcălie. Citind sub plapumă, la lumina lanternei... în timp ce, în stradă, la parter, poporul, "populaţia" se calcă în picioare: la magazinul din colţ se dă carne tocată şi detergent la jumătate de preţ!