Bocet pentru Mama

-Îngere, de ce a trebuit să moară Mama?!
-

-Bine, Îngere, o să spui că sunt naiv şi afectat, că totuşi oamenii trebuie să mai şi moară... pentru că aşa sunt oamenii, dar nu pot să nu observ că, într-o singură săptămână, trei oameni din preajma mea, aflaţi la distanţe diferite de Sufletul meu, s-au mutat în Cer, cu o repeziciune nefirească, zic eu... ca un om ce sunt. Tu, ca înger, ce zici? Totuşi, acolo, în Cer, moartea a devenit chiar o bagatelă?

-
-Mă gândeam că moartea, pe care n-o mai scriu cu M mare pentru că nu merită!, ar trebui să fie o excepţie, un sfârşit de drum dramatic şi dificil, dar în ultima vreme observ că se moare atât de uşor! E ca o favoare ce se face omului... hai, du-te, treacă de la mine... sau de la noi, se spune. Nu ţi se pare, Îngere?
-
-Poate şi pentru că, revenind lângă ţărână, spitalul a ajuns un lux, un tomograf e o fata morgana, ca să te programezi la un control la... Spitalul din Petroşani... sau din Slatina, să zicem, trebuie s-o faci cu o lună înainte... timp în care poţi fi mort de zece ori! Ce vreau să spun, bunul meu Înger, e că ni se oferă toate condiţiile ca să murim mai repede şi mai eficient!
-
-Îngere, eu vorbesc ca prostu'... şi tu taci ca deşteptu'! Altădată erai tare limbut... uneori, tu întrebai, tu răspundeai... acum te-a izbit muţenia! Tocmai când fotbalistul Mutu a declarat că echipa lui preferată a fost dintotdeauna defuncta Universitatea Craiova... echipa mea de suflet!
-
-Chiar şi Dumnezeu ar trebui să ştie ce se mai întâmplă lângă ţărână! De ce nu-i spui, Îngere... îţi intră în fişa postului (Nu a Postului!)?!
-
- Cred că cei de la Ziar s-ar aştepta ca eu să zic colinde şi felicitări tip "Vă doresc Sărbători fericite şi împlinirea tuturor dorinţelor!" Dar nu pot, Îngere... eu sunt Truţă! Cum să vorbesc eu aşa, când sunt trist?! Trist şi nedumerit. Şi tu nu-mi răspunzi deloc, Îngere. De ce taci, Îngere?!

Dialoguri cu Îngerul meu

-Geo...

-Ce-i, Îngere?
-De ce mai scrii?!
-Nu ştiu. E ca o boală. Ştiu că n-are niciun rost... dar eu tot scriu!
-De ce n-are niciun rost, Geo?
- Acum două zile, trupul marelui scriitor Corneliu Rădulescu a intrat în Pământ. Sufletul lui s-a dus la Cer. Şi... ce dacă?
-Şi... ce dacă?!
-După o viaţă de chin... ce înseamnă Eternitatea?! Nu pare să existe nici măcar o eternitate a Valorii. Toţi scuipă pe valoarea de orice fel. Împostorii pozează antum în mari scriitori, politicieni, economişti. Cei cu adevărat valoroşi trec, cuminţi, în anonimatul posterităţii.
-Ei... şi?!
-Ce rost mai are Valoarea?! Ce rost mai are bunul simţ?! Ce rost mai are să înveţi pe alţii şi pe tine însuţi, să scrii pentru alţii şi abia apoi pentru tine, să-ţi spui mereu că trebuie să fii tot mai bun... ce rost mai au toate acestea, Îngere... într-o Lume îngheţată în Prostie?
-Nu ştiu, Geo. Am să întreb...
-Îngere, dacă tot întrebi... întreabă şi ce înseamnă prostia din învăţământul românesc!
-E o parte din eterna prostie românească.
-Şi... prostia românească?
-E o parte din prostia Lumii contemporane. Dar... Geo: e bine să te opreşti aici cu inferenţele!
-Prostia e eternă, Îngere?
-Da, dar se "prinde" unde terenul e potrivit.
-Cine e prostul suprem, autohton, Îngere?
-Nu e cel pe care îl bănuieşti tu, Geo!
-Dar care, Îngere?
-Sunt cei care îl suportă pe prostul-suprem-adjunct!
-Îngere, de fapt... noi pentru ce am fost trimişi în Lume?
-Asta... numai Dumnezeu ştie!
-La Dumnezeu sunt toate răspunsurile? Şi... întrebările?
-Tot la El!
-Şi... la noi?!
-Prostia.

Frig şi ceaţă

De azi, articolele mele din colţul acestei pagini au un cititor mai puţin: a murit marele prozator român Corneliu Rădulescu. Am avut privilegiu să-i fiu un apropiat. Din păcate, printre puţinii. I-am fost martor la toate zbaterile, imense, din ultimii treizeci de ani. Puţini oameni de pe acest Pământ au suferit mai mult. Nu ştiu de ce Dumnezeu pune toată Suferinţa Lumii doar pe anumiţi umeri. Pe umerii lui Corneliu Rădulescu a pus-o. Dar a mai pus, în cantităţi comparabile, şi delicateţea sufletească, şi talentul literar. Talent pe care, în ultimii ani, din cauza multor incapacităţi fizice şi nu numai, n-a mai putut să şi-l exercite. L-am ajutat cât am putut. Trebuia mai mult. Omul merita mult şi a primit, din partea Cerului, dar şi al celor din jur, foarte puţin. Acum vreo zece zile, mă suna, exasperat, să mă întrebe dacă ştiu ceva despre căldura care nu mai venea în caloriferele din oraş. Ştiam puţin... anume că n-o să vină. Curînd sau niciodată. Era un friguros într-o Lume îngheţată de gerul fizic, însă şi de frigul lipsei de Suflet. N-a murit din pricina frigului, dar a murit cu lipsa de căldură în oase şi în Suflet. Şi acest lucru nu pot să-l uit şi nu-l voi ierta niciodată primarilor, viceprimarilor şi tuturor celor care ar trebui să facă, aşa cum au promis, ceva pentru oamenii mai mult sau mai puţin cu geniu, cum avea Corneliu Rădulescu, mai mult sau mai puţin talentaţi, cu Suflet mai mult sau mai puţin frumos. Indiferent ce se va întâmpla în acest oraş năpăstuit, în această Lume deopotrivă nebună şi năpăstuită, suntem cu toţii vinovaţi, cu sau fără vină, că oameni precum Corneliu Rădulescu au trecut prin Lumea noastră dârdâind. Ar trebui să închei cu speranţa că se va încălzi în Cer. Domnu' Rădulescu... nici de asta nu sunt sigur! Sau... să spun ceva cu ţărâna uşoară. Domnu' Rădulescu, cum îmi plăcea mie să-i spun, în Lume sau dincolo de ea... nici măcar ţărâna nu pare uşoară! Mai bine nu spun nimic... Aş fi ipocrit şi teatral dacă aş încheia cu banalitatea de serviciu: "vărs (ce cuvânt urât!) o lacrimă". Am mai învăţat că lacrimile n-au niciun rost. Uneori sunt chiar recuzită... Spun doar atât, cât să aud eu însumi: îmi simt Sufletul îngheţat.
Ce frig şi ce ceaţă e în Lume!