Despre iubire sau Universitatea Craiova

Am învăţat să citesc pe la patru ani, cu scopul unic de a citi articolele din Sportul despre Universitatea Craiova. Iubirea înseamnă obsesie. De cincizeci de ani sunt obsedat de Universitatea Craiova. Prilej de sărbătoare...
Când să sărbătoresc, cum s-ar zice la Călui... "să desfiinţă".
Aşa sunt eu: niciodată n-am avut noroc în dragoste. Şi apoi, e ştiut: toate marile iubiri se termină prost. Exemplul clasic: Romeo şi Julieta. Acum îmi dau seama că obsesia s-a prelungit şi în literatura mea: ultima mea piesă se cheamă "Romeo şi Julieta reloaded" , în care am încercat (Oare de ce?!) ca povestea să se termine bine. Era şi culmea să reuşesc, tocmai eu, căruia toate personajele îi mor, la final. Nu de bătrâneţe: de surplus de Suflet. Cred că n-a vrut nici Dumnezeu, cel care rescrie periodic toate piesele mari, să fie cu happy-end: altfel, Lumea ar fi un imens hohot de plictis edulcorat.
Aşadar... a murit. Am rămas cu amintirile. Cum l-am "târât" pe tata spre liceul "Fraţii Buzeşti" din Craiova, nu doar pentru că era cel mai vestit liceu , dar şi pe motiv că se afla lângă stadion. Mai târziu, când deja gustasem, la o vârstă când alţii citesc încă poveşti, din tainul gloriei literare, când deja Geo Dumitrescu mă numea în Luceafărul "un talent înrudit cu vigoarea şi profunzimea auditivă a unui Marin Preda" (Marin Preda... trăia: l-am întâlnit, peste ani, tot la Craiova!)... şi eu, minte naivă, chiar credeam că Dumnezeu poate fi prins de picior în orice zi de joi... eram atras de magia capitalei, acolo unde se aflau marile reviste literare, edituri şi cenacluri de luni, marţi şi... joi. Dar iubirea mea faţă de "U" a fost mai tare: am rămas ca student, acolo. Cam singur, scriitor tânăr. Abia apoi au venit din alte zări, Patrel Berceanu, Chifu, Doina Pologea... şi alţi care n-au venit niciodată, dar acum sunt!
Am "prins" toată măreţia Craiovei (nu "maxima"... nu-mi plac cuvintele tocite). Cu Ştefănescu şi ai lui, ridicaţi, la miezul nopţii, pe şirul plutitor de frumoşi nebuni, pe Calea Bucureşti, după un 6-0 cu Timişoara, într-o finală de Cupă. Cu "goooolul" nesfârşit al lui Domozină, de la Leedes...
Unii spun c-a fost frumos: eu nu spun. O obsesie nu poate fi frumoasă: rămâne o obsesie. Greu de dus... ca orice iubire. Mă trezesc recitând, naiv, ca Julieta mea cam durdulie din "Romeo şi Julieta reloaded": "Iubirea trece, iubirea doare/iubirea este nemuritoare".
Nemuritoare pe dracu... Acea stare de graţie numită, pentru că, nu-i aşa, trebuia să poarte un nume: Universitatea Craiova, a murit. Nu era o banală echipă de dat cu piciorul: era o bucată de Spirit, altoit cu Suflet. Şi, ca să continui a mă cita... măcar eu s-o fac (nu e autopublicitate: nu vă îndemn să-mi citiţi piesa, n-aveţi de unde: deocamdată eu sunt unicul ei cititor!) pe Julieta mea: " Fără trilu-lilu , fără: Iubitul meu... moartea ne va uni pe veci! Sanchi: când mori... mori! Taci şi mori!"
Orice mare iubire sfârşeşte prin a se "vărsa" în pârâul tulbure al indferenţei. După cinzeci de ani de patimă şi patimi, acum nu mă mai uit la televizor, la niciun meci. Pe stadion... niciodată.
Mă vindec greu de marile iubiri. Şi numai cred că m-am lecuit: de fapt Sufletul nu va mai fi întreg niciodată.
Cu fiecare iubire de care ne "vindecăm" mai facem un pas spre Moarte.

Sunt oltean... dar mă tratez!

    Pe unde sunt obligat să vorbesc despre neînsemnata mea fiinţă, spun aşa, parafrazând celebrul citat din Lucreţiu Pătrăşcanu: înainte de a fi scriitor român, sunt scriitor oltean. Lumea mă priveşte pieziş: unii, pentru că nu prea îi suferă pe olteni, pe motiv că sunt mai iuţi şi mai ageri decât ei, alţii, pentru că sunt obişnuiţi ca, din contră, autorii români să se declare cât mai "naţionali", "europeni", "galactici".  

   Dar apartenenţa mea la spiritualitatea oltenească e nu doar ostentativ-manifestă,  ci totală, definitivă şi iremediabilă.

  Am avut, până ieri, trei repere ale Spiritului oltenesc în viaţă. Ele erau: Teatrul Naţional "Marin Sorescu", Tudor Gheorghe şi echipa de fotbal Universitatea Craiova. 

   Mai rămaseră două.

   Cu primele două, singurele supravieţuitoare, am avut nesperata şansă de a-mi intersecta "traseul".

   La Teatrul Naţional "Marin Sorescu" mi s-a jucat piesa "Alice nu ştie să moară", în regia directorului  de scenă şi de Teatru, Mircea Cornişteanu. A fost un omagiu pe care am încercat să-l aduc unei mari personalităţi culturale româneşti, de sorginte oltenească, multă vreme ca şi necunoscută, chiar şi spiritelor "fine", Alice Voinescu. Mi-am făcut un program din a "deştepta" din amorţirea veacurilor tot ce e mai valoros în spiritualitatea oltenească, spre disperarea unora: eu cred că ramura oltenească a Spiritului românesc e una dintre cele mai viguroase. Poate sunt subiectiv... Şi ce dacă?!

   Maestrul Tudor Gheorghe este, în opinia mea, o statuie care se plimbă prin Craiova, prin ţară şi dincolo de fruntarii. Cum îl ştiu, nu i-ar conveni deloc statutul de... statuie, dar nu eşti ce vrei, ci ceea ce... eşti! Am avut şansa nesperată de a respira de câteva ori în preajma dumnealui. Aproape că n-am respirat...

    Prima oară l-am întâlnit în biroul directoral de la Teatrul Naţional din Craiova, când se pregătea punerea în scenă a piesei "Alice...", unde doamna Georgeta Tudor, în rolul Alicei Voinescu, a fost magistrală. I-am reamintit celebra triadă a valorilor actuale olteneşti. A râs, cum numai el ştie să râdă, şi, modest, s-a înlocuit dintre "instituţii" cu... defuncta Electroputere.

   Apoi, l-am întâlnit chiar în ziua premierei cu "Alice..." când, în faţa Teatrului, mi-a prezentat un domn frumos şi tânăr, la vîrsta senectuţii. Aveam să aflu că fusese mulţi ani "ascuns" de aşa-zişii comunişti... Maestrul a spus, simplu: "Tata". După care, amândoi, ne-am aşteptat, dumnealui în numele doamnei Tudor, eu în postură de autor al piesei, şi ne-am condus în Sală propriii invitaţi la festinul cultural ce avea să vină. Maestrul n-a asistat la premieră: tot de la dumnealui am aflat, mai târziu, că d-na Tudor i-ar fi spus: "Dacă-ţi văd mustaţa în sală... nu mai spun o replică!"

   Altă dată, la vreun an după premieră (piesa s-a jucat timp de trei stagiuni), mi-a făcut semn cu degetul, "ameninţător": "Din cauza ta, de luni bune eu nu mai mănânc ciorbă caldă!". Era o glumă, cât o jumătate de adevăr: doamna Tudor nu numai că a făcut un rol mare în "Alice....", dar implicarea dumneaei în tot ce ţine de memoria Alicei Voinescu a fost totală:  a organizat chiar la T. N. Craiova, cu invitaţi de marcă din Cultura română, (Eugen Simion, anunţat, n-a putut veni, în ultimul moment...) comemorarea Alicei Voinescu, urmată, evident, de spectacolul cu "Alice...". Maestrul a pregătit cu mâna lui bunătăţile de după...  Pentru că Domnia Sa nu e doar o statuie în viaţă, dar şi un Om cu parfum de anahoret... Nu din abisuri "iese" muzica lui dumnezeiască... "Ţi-am adus o ţuică de Pleniţa" mi-a spus, simplu. N-am apucat s-o gust: era târziu şi mă aştepta o maşină cu direcţia Călui, locul unde s-a născut un mic scriitor, dar şi marea legendă a fraţilor Buzeşti. Am plecat repede, mai mult, pentru că mi s-a pus un nod în gât: Maestrul să-mi ofere mie o ţuică! (Era să zic... "Muică!") Şi acum regret graba stupidă... Bunul meu prieten, marele poet şi teatrolog Patrel Berceanu, m-a condus până la uşă şi mi-a spus, uşor dojenitor: " Nu ştii să-ţi trăieşti marile ocazii!". Au fost şi ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el, în această Lume... Multă vreme am crezut că se referea la piesa mea, ce tocmai se "răcise" pe scenă. Azi, cred că  se gândea la faptul că, atunci când ai prilejul să stai câteva clipe lângă o statuie, nu fugi după o trotinetă... Pe măsură ce îmbătrânesc, încep să capăt o fărâmă din înţelepciunea pe care Dumnezeu mi-o pusese în straiţă, dar pe care, ca un om nătâng, am uitat-o: îmi închipui, cu pielea de găină, ce a simţit trecătorul  grăbit care, după o vreme, a aflat că tocmai trecuse pe calea Moşilor, pe lângă Eminescu... 

   "Ce suntem noi, azi... veţi fi voi, mâine!" scrie pe jumătate din crucile din Săpânţa. Şi nu e vorba doar despre fotbal, spiritualitate sau... orice altceva: e vorba despre Fiinţa unui popor care se sfâşie în bucăţi mici, în fiecare zi, ce pune pe prim-planul atenţiei diurne nume neghioabe ale politicii şi mai tembele de azi, în loc să se înalţe pe piedestalul marilor valori. Că trecem fluierând pe lângă monumente în viaţă, cu care am avut şansa să fim contemporani, cum au trecut alţii pe lângă Eminescu, Alice Voinescu,  Brâncuşi, cum trecem, doar aplaudând când lui nu-i place... pe lângă monumentul Tudor Gheorghe şi alte minuni de oameni pe care Dumnezeu i-a trimis pe Pământ numai ca să ne amintească amănuntul că El ne-a plantat, întru începuturi, într-o Lume frumoasă...

   Am pus pixul pe foaia albă ca să vă vorbesc despre iubirea vieţii mele, Universitatea Craiova... şi uite ce-a ieşit!

   Dar despre Dureri de acum şi de altădată... altă dată!

Niciodată toamna... sau Viaţa la perfectul (nu prea) simplu

   Niciodată toamna nu fu mai urâtă...

   Deşi, ca de obicei, Dumnezeu fu ironic: "Vezi, Eu am făcut o Lume frumoasă şi ai putea să te bucuri de ea... cu condiţia să dovedeşti că ai raţiune. Adică... să-ţi alegi, la soroc, conducători cât de cât întregi la minte (Permite-mi să intervin: Dar de unde... Dumnezeule, să-i găsească... atunci când, de secole, conducătorii noştri sunt "setaţi" pe furat?!), să le ridici steagul alb şi să le tragi chiar câte un picior undeva, dacă o iau pe arătură..." Inutil să mai spun că bietul român nu făcu nimic din toate astea. Rămase să se bălăcească în sărăcie, ignoranţă şi mediocritate uitându-se cu jind la poşetele coanei Lenţi, la ifosele de primadonă ale Marinelului şi, din când în când, silabisind din cartea şchioapă a unei oarecare blonde Vass, intitulată cinic "Politica, scumpă doamnă". Cam scumpă... cartea faţă de conţinut. Ca şi aşa-zisa "reformă"... Dar suntem cu toţii intelectuali, nu-i aşa?! Chiar "cadre" universitare...

   Însă, cea mai urâtă toamnă fu pentru Învăţământul românesc. Cu un an în urmă, Marinelul hotârî: elevii sunt mediocri, prin urmare dascălii sunt leneşi şi chiar tâmpiţi! Asta în Matematică se numeşte axiomă: adică un adevăr care nu mai trebuie dovedit. Şi cine să-l mai dovedească... în plină dictatură?! Poruncă: să fie  furate salariile. Cu mai bine de jumătate!

  Zis şi făcut. Urmă partea a doua a demonstraţiei: Bacalaureatul. Unde se dovedi că Marinelul avusese dreptate: elevi şi profesori erau nu doar tâmpiţi... ci şi hoţi! 

   Toamna aduse Testele iniţiale. Magistrală descoperire: să afli ceea ce ştiai! Fu iniţiată o brambureală formalist-scriptologică pentru care rămaseră invidioşi şi ideologii socialismului multilateral dezvoltat, ăia care mai trăiau... Şi mai trăiau, pentru că o parte din ei erau tot la butoanele "reformei"! Timp de o lună şi mai bine, materia fu îngheţată cu recapitulări hei-rupiste, fură chinuiţi laolaltă elevi şi profesori, milioane de situaţii, tabele şi tabelaşe zburară spre centrele de judeţ, dar şi spre Unicul-Centru... De ce?! Nimeni pare a nu avea curajul să răspundă, deşi toată lumea ştie. Inclusiv sindicatele... care tac şi ele! În faza a doua a "reformei din reformă", activiştii învăţământului judeţean şi central fură răspândiţi în teritoriu pentru a "concretiza măsurile"...

   Metoda nu e nouă: cu ani în urmă, care speram a fi uitaţi, vestita Bărbuleasca teroriza cancelariile cu vizite dese "pe teren", într-un judeţ care n-avea altă vină decât că fusese ieslea altui Preaînţelept. Celebra soră implementa şi dumneaei un soi de reformă a Învăţământului. Târgoviştea însă nu era departe...

   Nicio toamnă nu fu mai urâtă pentru Învăţământul românesc. Pentru Sufletul românesc.

  Însă... o veste proastă: vine iarna. Avantajul e că, iarna, păduchii mai îngheaţă. Dar îngheaţă şi respiraţia...

  Cum va mai respira bietul român în Primăvară?!

  Dacă Primăvara va mai veni vreodată în ţara lui Mihai Viteazul... Ai cărui urmaşi sunt peste măsură de viteji!  E doar ştiut: grumazul românului se îndoaie uşor şi pentru multă vreme. 

  Totuşi... să nu jucăm Tragedie în Comedia românească. O voce spune: "Lasă... vine Crăciunul, Îl sărbătorim pe Domnul ... şi cu ocazia asta tăiem şi un purcel."

  Viaţa pare frumoasă la nord de Dunăre!

  Dar.. e Viaţă?!

Ultima călătorie cu trocariciul sau Ipostazele lui Nimeni

  Observam în articolul trecut, că un simptom al regimurilor naiv-autoritare este obiceiul de a "împinge" în prim-planul politic femei, în general drăguţe. 

  Alt simptom este megalomania. Un tip special de megalomanie, în care prostia, lăcomia şi sărăcia... şi alte... "ia" sunt amestecate şi exacerbate.

  În general, săracul e şi prost. De o prostie autoironică. Dovadă că, în casele dărăpănate stau plasmele cele mai scumpe. 

  Ultima manie a regimului marinelului de apă dulce este plantatul de mari stadioane. Frumoase, e drept, dar care costă mult şi, în bunul obicei dunărean, cam de trei ori pe cât ar face la o naţiune întreagă la diblă.   Asta după ce a trecut moda ctitoritului de trei biserici pe comună, de catedrala neamului, parcuri în păduri, stadioane în pantă... în genere, cam tot ce visează noaptea madam Lenţi şi plăteşte ziua, cu banii noştri. Scopul unic nu e acela de a ajuta la ridicarea spirituală a poporului, ci mult mai prozaic: de a-i fideliza pe  nişte primari. 

  Se pare că megalomania e contagioasă: aud că vecinii noştri de la nord ridică un stadion de 70 000 de locuri. Şi ei au avut o blondă! Acum e... aproape de un loc ce menţine tenul tânăr! Se... ia?!

  Acum o săptămână, mama pleacă la ora nouă din Călui, nu cu ambulanţa, cum ar fi fost firesc în orice stat normal... ci cu o banală Dacie, din producţie autohtonă. Fabricată în uzinele încă fără lacăt pe poartă... La  spitalul din Balş-City, stă vreo cinci ore, timp suficient ca  domnii doctori să se lamenteze pe lângă targă: n-au nici ... nici...  Şi cum să pui măcar un diagnostic... dacă n-ai ... nici... nici... ?! Ceea ce e aproape firesc pentru o dispensar care s-a numit şi se va numi pe nedrept spital. Ca majoritatea instituţiilor sanitare din ţara asta, se pare veşnic nefericită. La orele două post-meridian, mama ajunge la deja celebrul Spital din Slatina. Unde era meci: vreo sută de pacienţi, veniţi din toate colţurile judeţului şi nu numai, asaltau Urgenţa deservită de câţiva medici aproape baricadaţi. Are noroc: la unu şi jumătate noaptea, adică după aproape douăsprezece ceasuri, timp în care, probabil, alţi nenorociţi ai soartei deja "căzuseră" în lupta inegală şi fuseseră deja înmormântaţi, iar câţiva doctori luaseră câmpii de surmenaj... mama îşi vede visul cu ochii: e, în sfârşit, internată. Stă două zile în spital... nu mai mult: alte valuri de pacienţi nervoşi aşteptau afară, după care... vorbeam de mama mea personală, dacă între timp aţi uitat, revine pe gloriosul plai al Căluiului, cel înecat în gloria Fraţilor Buzeşti şi al lui nea Mişu Voievod. A doua zi dimineaţa, are aceleaşi simptome...  

   Coana Lenţi n-are nicio vină! Dânsa ţine loc de zece miniştri... cel puţin după după fonduri. şi fund... e şi cadru universitar! Nici viteazul marinel, şeful dumneaei... sau invers!, nu are vreo vină! Eu şi amărâtul ăsta de popor am desfiinţat spitalele în loc să le îndesim, să le utilăm cu aparatură modernă şi să le populăm cu medici buni. Şi binişor plătiţi.

   Acum o jumătate de veac, iapa lui nea Mişu Viteazu a izbit cu copita (cronicile nu spun de ce era nervoasă... aşa sunt femeile?!)... şi din pământ a "sărit" un izvor. Cel puţin aşa spune legenda... da' parcă nu te mai poţi lua nici după ceasornicul din turnul Londrei... dar după o legendă, şi aia românească! (Ce-am mai lungit fraza asta... am mania frazelor lungi... mai ales când vorbesc de o femeie frumoasă, cum e madam Lenţi... sau cum crede ea că e!) Aşadar, pe acel loc, unde abia peste 500 de ani avea să se nască  şi nefericitul  scriitor Gheorghe Truţă, marele voievod a ridicat, cu mâna fraţilor Buzeşti... că doar nici marinelul nu face nimic singur!... celebra Mănăstire Căluiu. Dar, să nu uităm: în acele vremuri, mănăstirea era cetate de apărare, spital şi cantină... chiar şi stadion! Echivalent, pe locurile unde madam Lenţi izbeşte cu tocurile de cinci mii de parai, în asfalt, apar, ca din basm, stadioane, parcuri, cazinouri şi veceuri publice.

  Numai că lipicioasei blonde nu i-a explicat nimeni ce înseamnă un truism ( poate-i explică alt înţelept, Funeriu,  din dicţionarul cu... exactitudini!) care sună cam aşa: un popor ca să trăiască trebuie mai întâi să nu moară. Aşa că, înainte de a-i  ctitori biserici, stadioane şi toalete... evident publice, trebuie să îi faci spitale. Sau... măcar să nu le dărâmi pe cele care sunt! Pentru că nu eu, ci însuşi Dumnezeu e autorul  următorului truism: înainte să mergi la biserică, treci pe la spital!  Dacă mai apuci! Madam Lenţi crede că... ştieeee!

   Ce?!
   Cine va câştiga viitoarele alegeri!

   Vă spun eu: Nimeni. Pentru că ipostazele unui Nimeni grandios bântuie azi politichia românească.