Când umblăm la Constituţie?

Marinelul autohton a mers în vizită la un şeic exotic care, de Ziua Naţională, tocmai a "vărsat" către cetăţeni, un milion la număr, câte 3600 euro, plus mâncare pentru un an. Asta în condiţiile în care fiecare ins, pe motiv că s-a născut în acel ţinut binecuvântat, are o sinecură ce valorează, lunar, cât salariul unui profesor român pe cinci ani.

   Veţi spune: ei, nenea Gigi, alte ţinuturi, alte posibilităţi... E adevărat, dar dacă eu eram marinelul (Doamne fereşte...) şi eram şeicul unei ţări unde, nu doar de Ziua Naţională... ci în fiecare zi, un sfert dintre locuitori chiţăie de foame, unde lunar se desfiinţează până şi spitalele ălea amărâte care, de fapt, aşa cum sunt, au fost construite pe timpul altui şeic... pe care îl condamnăm zilnic, de douăzeci de ani încoace... ei bine, de mâhnire şi de ruşine... nu m-aş fi dus acolo. Şi nu m-aş duce nicăieri în Lumea asta unde alte popoare trăiesc cel puţin decent, în timp ce poporul meu coboară sigur şi constant, din rău în mai rău.

   A... totuşi era un motiv pentru care marinelul trebuia să meargă în Kuweit: acolo e interzis prin lege să critici şeicul. 

  Când umblăm la Constituţie?

RUGĂ sau SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU

     Doamne... pot să vorbesc cu Tine? Pot să-ţi spun ce simt... ca unui Tată ce-mi eşti? Dacă nu-ţi spun Ţie ... atunci la cine să mă plâng?!

     ... cum să mai cred, ce spun unii netrebnici, c-am fi poporul tău favorit... când Tu, de vreo douăzeci de veacuri, ne ţii cu fruntea sub zoaie... ne laşi doar cât să simţim aerul tare, binecuvântat, de deasupra, şi ne apeşi, la loc?! 

(Şoaptă: ...aud: Tu ai mai avut un popor aşa-zis favorit... şi l-ai supus la multe încercări... numai că nu l-ai lăsat să piară! Dar noi suntem gata să pierim, Doamne! Poate ăsta e modul Tău de a iubi... Atunci, Te rog, iubeşte-ne mai puţin! Nu ne mai iubi, măcar preţ de o clipă astrală... dă-ne o fărâmă de răgaz  cât  să trăim, puţin, ne-iubirea Ta!)

      Ştiu că ne merităm soarta, că am fost, din veacuri şi până acum, netrebnici... şi că trebuie să plătim pentru nevolnicia noastră... Dar fii îngăduitor cu noi şi nu ne trimite stoluri de dictatori, toţi mici la stat şi la sfat, urâţi, curvari, peltici sau saşii... Dacă tot e să fie, dă-ne, rogu-Te, măcar o dată, un dictator priceput şi de treabă, cum le cadoriseşti, din când în când, la alţii... şi nouă niciodată! Lasă, măcar un veac, poporul ăsta să iasă dintr-o copilărie prea lungă, să înveţe să trăiască înalt şi frumos... şi nu-l mai împăna cu atâtea lichele!

     Şi dacă cer prea mult... şi dacă nu se poate şi nu se poate, fă măcar primăvara asta să fie lungă, să crească iarba verde, fragedă, mustoasă, cât să poată să se înfigă în verdeaţă cariul bierului rumân... că-n ultima vreme tot ce Tu ai lăsat fraged şi bun are aici, la noi, mercurial de aur topit.

Nea Fane sau cum loveşte Geniul drept în moalele capului, când acesta tocmai lipseşte

   Un amic:
-  Ce tot aveţi cu Fane?
   Îi spun că fură cărţi ale altora, pe care le prezintă ca fiind ale lui. Că şi-a dat vreo trei "doctorate" cu teze plagiate "la virgulă".

-Ei şi?! se miră amicul. Şi ce te priveşte pe tine?! Ăsta e trendu' în ţărişoara noastră... E-hei... unu' a furat o flotă şi, drept mulţumire populară, a ajuns preşedinte. Alţii au plecat de la bănci, declarate imediat falimentare, cu sute de geamantane cu bani, pe care, evident, nu-i vor mai restitui niciodată. Alţii fură voturi, mâncarea copiilor şi bătrânilor... şi tu te revolţi că unu' fură din cărţi?! Dă-le dracu' de cărţi... ş-aşa nu le citeşte nimeni... Omul a făcut chiar un bine autorilor ... le-a mai "împrospătat" producţiile!

   Nu sunt de acord cu cinismul amicului, dar, cu timpul, "teoriile" lui încep să "lucreze" în micuţul meu creier... E adevărat, mă supăr când plagiatorul mă reclamă, alături de un lot numeros de intelectuali ai Văii, la poliţie, la Procuratură... la ONU... şi ne cere, drept "despăgubire"... câte un miliard de căciulă!... dar când aflu că, de pildă, Procurorul ne dă dreptate, că, în sfârşit, omul mărturiseşte furtul, drept urmare primeşte o amendă de zece milioane, bani vechi, mă cuprinde scârba... şi parcă o uşoară milă...   Dar nu peste multă vreme... bomba: nea Fane îl reclamă chiar pe păgubit... pe cel căruia îi furase "la virgulă" lucrarea şi o prezentase ca pe propria teză de doctorat... aşadar nea Fane îl reclamă pe om că... acesta l-ar fi plagiat pe el!

   Ei... să nu mai mor! Vestea mă dă pe spate: din prima clipă îmi e clar: e o chestiune... ori de Geniu, ori de Psihiatru! Optez, fără ezitare, pentru prima variantă: sunt plin de admiraţie. Nea Fane devine, brusc, idolul meu. Eu, un umil slujbaş al Absurdului în cinci romane şi unsprezece piese de teatru, mă declar bătut: n-am reuşit un "absurd"... mai perfect în ficţiune decât a reuşit acest titan, în realitate! Deşi, după primele semne, Geniul nu prea se arăta: omul prezida o emisiune băşinoasă la o televiziune locală, "conducea" o fiţuică anostă de patru pagini dactilografiate, cu unic cititor, el.... ba, mai mult... colegii de la studiile sale, făcute mai pe la ff ,spun că era cam adormit... şi cam copia la teste! Dar admiraţia mea rămânea întreagă... Totuşi, timpul trece şi chiar şi admiraţia se ştirbeşte, ca o coasă prea veche... Însă, ca un impetuos Mişu Viteazul, nea Fane roteşte fugerător barda... şi loveşte, din nou! Când nimeni dintre noi, pământenii, nu ne aşteptam, nea Fane mai pofteşte un doctorat... plagiază la repezeală o teză, cum ştie el... "la virgulă" şi se prezintă "la bară". Are noroc: dincolo de catedră se nimereşte a fi un distins profesor şi scriitor clujean, care îi spune:

-Bade, du-te-ţi în drum... e plastografie!

  Fane, numai fibră, se răţoieşte, apeleză la pile, nu merge, ameninţă, reclamă... profesorul nostru rezistă! Şi atunci ce face nea Fane... hai să vedem dacă ghiciţi! Nu cred... traiectul geniilor nu poate fi niciodată bănuit. Ca să nu vă mai fierb, vă spun repede: nea Fane îl dă... în ce?! În judecată, frate,  în Trebunal, pe distinsul profesor şi-i cere drept "reperaţie"... s-o repereze dom Mitică... ştiţi... un miliard de lei. Bietul intelectual autentic şi cinstit... şi cu leafa pe sponci... tocmai tăiată cu 25%... recte 55%... cunoaşteţi povestea... mai intâi intră în panică... dar când află că geniul nostru mai avea de primit încă zece-cin'şpe miliarde... virtuale de la alţi candidaţi la făcut pomeni, adică noi, îşi revine, şi Geniul e exmatriculat.

  V-a plăcut povestea? Prietenul dramaturg Vişniec ar fi intitulat-o, sunt sigur, " Povesta unui saxofonist tălâmb care şi-a pierdut onoarea pe un peron din Paris, judeţul Giurgiu"... sau cam aşa ceva. Eu... nu îndrăznesc: sunt mut de admiraţie. Şi sigur: între Geniu şi Psihiatrie aleg... e clar ce!

  Mai mult: sunt mândru că  Valea Plîngerii, cum o tot repetă, nătâng, la fiecare explozie în subteran mass-media, e, de fapt, Valea Excepţiilor Excepţionale. Aici au respirat, şi mai respiră, după caz, Luceafărul  Huilei, Regele manelelor, al Scobitorilor şi al Apei Minerale Care Nu Face Beşici, cel mai tradus autor român din toată galaxia, cel mai pletos poet... aici la chiuvetă curge cea mai scumpă apă chioară de pe tot mapamondul, cu un preţ de şampanie franţuzească, pe care o plătesc cei mai săraci oameni care au existat ,de la maimuţă până la robot... ce să mai spun?!... aici, agentul termic, deşi nu ajunge nici un sfert în calorifere, e plătit de către fraieri cu preţ de aur topit... şi mă opresc dintr-o enumerare practic infinită. Şi acum, ca un apogeu al eclatanţei, apare, în toată splendoarea sa, acest Rege al Plastografiei şi Tupeului! Bravo, nea Fane... eşti tare, dom'le... 

    Dar povestea nu se sfârşeşte aici şi pare a nu se sfârşi niciodată:  între timp şirul celor pe care nea Fane i-a ciupit de Operă creşte simţitor. Şi... ce face dumnealui, în Geniu-i debordant? Se iduce în locuri exotice, de pildă într-un mic, cochet, deşert din Turcia, cică invitat de cămilele de acolo, ca reprezentant unic al scriitorilor români. Am văzut cu ochii mei o poză, să mor io!, publicată chiar în fiţuica dumnealui, bestială, dom'le... V-o "povestesc": nea Fane e cocoţat pe spinarea şerpitoare a unei cămile. În fiecare din palmele sale imense, de Geniu deopotrivă teluric şi celest, ţine câte o cărămidă... câte un volum din "opera" sa nemuritoare, ... Puneţi alături, virtual, şirul de scriitori care îşi regăsesc scrierile, intacte, în cărămizile din palmele lui nea Fane... E o imagine de Oscar, nu-i aşa?!

   După o vreme... recunosc că devin invidios. Bine... bine... dar cu mine, cu scriitoraşul Truţă, cum rămâne? Pe mine m-a pastişat aşa, în treacăt... nu eram chiar pe felia sa predilectă,care e Filozofia pură, desigur . Am zis "pură"... ce-aţi auzit?!... nu vă gândiţi la prostii... vorba versurilor nemuritoare de pe plaja din Mamaia... "luaţi pistoale la copii!"... dar nu lui nea Fane, el e un copil... rămas aşa! Hai, nea Fane, fă-mă şi pe mine nemuritor... omeneşte-mă, bagă-mă-n seamă... ia-mi şi mie, integral, cum ştii dumneata, o halcă mai consistentă... un sfert de roman şau o piesă întreagă, ce dracu'! Să-ţi trimit cărţile? Am o idee mai bună; dă-o-ncolo de mucava... mergem online, e trendi... Pe site-ul regizorcautpiesă am un volum de teatru, pe cea mai mare librărie online, CorectBooks, am trei romane, un volum de nuvele şi altul de teatru... acum observ că toată "opera" mea e în aer... Doar dai clik... şi îţi aparţin! E simplu... Ştergi numele meu, oricum minor, şi-ţi pui numele dumitale cu rezonanţe celeste, nemuritor... E adevărat, pentru primul site e gratis, pentru librăria CorectBooks e pe bani...  dar nu mai mult de un milion, şi ăla vechi. Din miliardele pe care ni le ceri, e un mizilic... 

   Hai, nea Fane, ştiu că poţi! Şi dup-aia... mă dai în judecată, pe motiv că te-am plagiat!

   Cum zici dumneata, aşa bine: Hai... pa!

"Marea brambureală" versus "Marea neruşinare"

  Mă felicit că am scris "Marea brambureală". Ceea ce se întâmplă azi, la mai bine de un deceniu de la prima reprezentaţie a piesei mele se numeşte însă "Marea neruşinare".

  Mare neruşinare: în aceeaşi zi în care apare articolul meu "Aritmetica minciunii", Boc minte din nou, într-un cadru "festiv", cu linguşeli şi cu primari care declară, rumeni în obraji, că dorm cu poza lui Lenţi sub pernă! Omul spune, fără să clipească: salariile bugetare au scăzut cu 25%, şi au crescut (!) cu 15%. Fals: pe scurt, scăderea a fost "pe net", singura care contează, cu 43%, iar "creşterea" a fost de circa 7%. 

   În rest... minciunile sunt ok! Totul e "în grafic", creşterea e evidentă, în toate sectoarele, chiar şi în creşterea nasului!
  Suntem în plină dictatură a Prostiei. De aici nu ne mai salvează nimeni şi nimic.
  Nici chiar propria indolenţă.

Aritmetica minciunii

   Fac o pauză în derularea serialului "Patruzeci" pentru a rezolva o problemă simplă de matematică. Ea poate fi întâlnită în orice manual de clasa a şasea şi sună astfel: " Un obiect costă... să zicem 1000 de lei. După o scădere de 25% şi o creştere tot cu 25% din noul preţ... cât costă acum obiectul?"
   Orice gârlopan rupe lesa şi spune, pe nerăsuflate, că e drept şi firesc ca preţul obiectului să revină tot de unde a pornit.
   Un elev de nota cinci ştie că nu e aşa...
   Şi guvernul, şi marinelul însuşi ştiu, dar mizează pe lipsa de reacţie a unui popor adormit. Altfel spus... chiar dacă aşa-zisa creştere a salariilor bugetarilor s-ar fi făcut tot cu 25%, acestea n-ar fi revenit nicidecum, nici măcar cu mare aproximaţie, la cele dinainte. Darămite că procentul e, cică, de 15%! Adică... îmi iei un sfert din salariul brut de, să spunem 4000... 1000 leuţi noi... Când îmi "măreşti" cu 15% din câştigul de acum, cam 1500, îmi re-dai nu mai mult de 220 lei. Pierdere netă de 780 lei!

   Românii sunt un popor de naivi. ( Va continua... acum m-am enervat prea tare! După o zi, revin... Tuşesc şi zic: )

   Dar mi-e greu să calific prestaţia unor şefi de sindicat (De-asta marinelul îşi bate joc de ei declamând fantasmagoric... cum că ei, sindicaliştii, ar fi furat prin vămi... şi nu el şi oamenii lui! Nuuuuu!) la televizor că, de fapt "creşterea ar fi de doar 12-14%"! Stimaţi tovarăşi şi naş Florea... pe principiul pe care tocmai l-am enunţat, cel puţin profesorilor le-a fost înapoiat maxim 5% din ceea ce li s-a luat. Adevărul e că eu, în locul marinelului, le-aş fi luat tot... ba-i puneam să plătească şi bilet de intrare în şcoală... ca-n bancul ăla superb... preţ pentru naivitatea lor debordantă şi pentru inocenţa de a se lăsa călcaţi pe grumaz de către toţi netrebnicii... Trecând peste toate acestea rămâne o întrebare cât Universul:

    Până când?

    Ce pot să fac, în plan personal, e să-mi dau demisia, încă o dată, din meseria de român.

    Dar unde să mă duc?! Chiar şi gările spirituale ale Lumii sunt pustii şi reci.

   Vorba Scriitorului: E frig şi e noapte, Seniori!

Patruzeci

   Starea-de-fapt a poporulul român, cea de acum şi cea din urmă cu un sfert de veac, este identică. Ne-am răsucit în gol, ca un şurub uzat, şi am ajuns în exact acelaşi loc de unde am plecat. Altfel spus: în anul de graţie 2010, epoca de aur s-a reîntors, în triumf.
   Matematic, două plane coincid dacă au  trei puncte necoliniare comune. Între "planul" ceauşist şi "planul" băsist (deja sună... ca dracu!) sunt nu doar cele trei puncte regulamentare, ci patruzeci. Pot găsi o sută sau o mie, dar patruzeci, pe care eu le-am identificat, au o anume simbolistică: se spune că după patruzeci de zile sufletul se ridică din trup şi se înalţă la Ceruri. Cele patruzeci de puncte sunt patruzeci de cuie bătute în spatele Poporului român... gata să-şi dea obştescul sfârşit.

  1. Pingelistul şi marinarul sunt doi îndivizi mediocri, nu proşti, dar extrem de vicleni, nu lipsiţi de o retorică persuasivă ("Dragi tovarăşi şi pretini"... "Dragi români"), abili însă lipsiţi de scrupule.

  2. Ambele epoci beneficiază de câte o Elenă, numite "cabinetul doi", în realitate chiar vioara întâi. Ambele cu pretenţii politice, dar şi "academice".

  3. Câte o "elită" culturală slugarnică, ce "ezită" între un pelerinaj la Palat ca reprezentanţi ai scriitorilor şi o mârâială benignă, cu fiţe de dizidenţă (Goma avea dreptate: "dizidenţa în genunchi"!), dar care de fapt legitimează regimul şi-i dau aparenţă de normalitate. Ieri, Blandiana, Manolescu, Dinescu ... azi Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu... Există şi o deosebire: unii veneau la Palat pe jos, alţii cu elicopterul...

  4. Lipsa unei economii de piaţă. În trecut, explicit-programată, azi clamată dar inexistentă. Moneda naţională, acelaşi leu jigărât, e priponită, şi ieri şi azi, cât să mimeze "stabilitatea"; în fapt, o băltire economică, o stagnare evidentă şi durabilă care duce, inevitabil, la punctul... Azi, numitul Isărescu e aproape declarat erou naţional, când, de fapt, nu e decât un contabil îngust care frânează, cu abnegaţie şi talent, o dezvoltare normală, europeană, pe principii solid-economice.

  5. Foamete&foamete. Lipsă de produse (în speţă, cele alimentare, minime) din rafturi versus o lipsă de bani din conturi.

  6. Nu a existat, nici măcar cu statut virtual, un comunism românesc aşa cum nu există un capitalism băştinaş. Două regimuri autoritare, fără ideologii: în afară de cea a ciolanului.

  După a şasea zi şi Dumnezeu s-a odihnit. Apoi... ar trebui să scriu, azi, toată pagina acestui ziar... şi chiar hârtia, ofuscată, nu suportă. Continuăm pe blog ...şi aici... data viitoare!

Doamne, ce titlu să mai dau?!

Că Dumnezeu îi ia la El, de timpuriu, pe cei mai buni... am crezut până ieri că e doar o "zicere". Calotă Cosmin, unul dintre cei ucişi la Uricani, era o minune de băiat. L-am avut elev, l-am pregătit pentru examene, pentru facultate... Un monument de inteligenţă, bun simţ... abia respira ca să nu-l deranjeze pe cel de lângă el. A avut o situaţie familială grea, dar a luptat din răsputeri să iasă la suprafaţă... Şi a ieşit. Până alaltăieri... Drum bun, Cozmine... Aş minţi dacă aş spune că ne vom întâlni în Rai. Pentru că eu cred că Raiul e doar o ficţiune... Altfel, o reprezentanţă a lui ar fi şi aici, pe Pământ...
   Dar unde... când văd numai filiale terestre ale Iadului?!

Erată

Ca o ironie a sorţii... am greşit numele ultimului român demn. El se numeşte Vasile Paraschiv. În rest... odiosul rămâne odios. Coana Lenţi... era să zic coana Joiţica... rămâne tot coana Lenţi. Numele e cam prea frumos. Unii zic că şi ambalajul. Mie nu mi se pare. Oricum... pentru cât rău face acestei naţii ar trebui să se numească cel puţin Baba-Cloanţa!

Eroii mor, lichelele radiază

   A murit Vasile Militarul, ultimul dizident autentic şi singurul român demn dintre trăitori. Cel care i-a aruncat decoraţia în faţă odiosului. În aceeaşi zi, Lenţi inaugura telegondola de la Vulcan. Am zărit acolo până şi chipul radios al primarului din Lupeni, fericit că era în preajma "divei". De primarele din Vulcan... ce să mai vorbim: extaz, clipa maximă a vieţii sale! Câţiva dobitoci s-au repezit s-o ia în braţe. I-au sărutat mânuşiţele, cu foc! O singură femeie i-a reproşat că i-a tăiat pensia. Mai există şi români demni. Dar puţini. În jurul ei, cinci-şase cucoane băştinaşe... era să zic băşinoase şi nu greşeam, radiau şi ele de fericirea momentului  unic al vieţii lor: o văzuseră pe Lenţi! Respiraseră aerul, puturos, de lângă dânsa! 

  Să zic proşti... e prea puţin. Lichele... tot prea puţin. Români...