Gheorghe Calamanciuc s-a născut la 7 februarie 1947, în ţinutul Herţei,
fostul judeţ Dorohoi, teritoriu românesc ocupat de armata sovietică în 1940,
actualmente administrat de ucrainieni. Absolvent al Universităţii de Stat „Alecu
Russo” din Bălţi, R. Moldova. Peste zece piese jucate la teatre din Bălţi,
Chişinău , Petroşani sau Oradea. De mai multe ori piesele sale au fost premiate
la Concursul Naţional de dramaturgie din Rep. Moldova, la alte festivaluri. De
asemenea, mai multe volume publicate, majoritatea de teatru. Membru al
Uniunilor Scriitorilor din R. Moldova, dar şi din România. Acesta este, pe
scurt, bilanţul artistic al scriitorului român Gheorghe Calamanciuc.
Deşi publică şi poezie, şi proză, e de observat că, fără a greşi prea
mult, Gheorghe Calamanciuc este eminamente dramaturg. Acolo, în volumele sale
de teatru, dar şi pe scândura Scenei e adevăratul scriitor Calamnaciuc. Spun
„scriitor” pentru că e bine de punctat:
Calamnaciuc este printre puţinii practicanţi ai speciei literare „piesă
de teatru” care au mai rămas în perimetrul cultural românesc. Începând chiar cu
acest secol, puţin şi la sfârşitul secolului trecut, piesa de teatru ca specie
literară, în buna tradiţie românească I.l Caragiale, Ionesco, Kiriţescu, Camil
Petrescu, Sorescu etc. , dar şi Shakespeare, Molierre, Cehov... e pe cale de dispariţie. Odată cu
instalarea regizorului în rol de Dumnezeu al spectacolului teatral, în
perimetrul teatral românesc fenomenul este cel mai vizibil (ca întotdeauna, la
prostii suntem cei dintâi... ), piesa de teatru a fost mai întâi exclusă din
Literatură şi postată la periferia periferiei Spectacolului. La toate
bilanţurile literare, fosta secţie „dramaturgie românească de azi” lipseşte.
Piesa românească de teatru, cu largul concurs UNITER şi Uniunea Scriitorilor
din România, este un muribund care îşi trage ultima suflare. A fost înlocuită
cu o peltea pusă la dispoziţia puţinilor regizori care se apleacă, cu suficient
dispreţ asupra ei, ca „text dramaturgic”, „scenariu teatral”, adică un agregat
de replici şi situaţii oarecum teatrale, tratate ca un pişu într-o gară părăsită. Citiţi ce premiază, mai
nou, câteva asemenea instituţii care ar trebui să susţină fenomenul teatral şi,
implicit, piesa de teatru autentică, şi-mi veţi da dreptate. S-a ajuns până
acolo încât o piesă premiată la Concursul Naţional de dramaturgie să nu-şi
găsească niciun regizor care să vrea s-o pună în scenă, iar anul următor,
juriul a căzut de cuviinţă că, pentru a evita exemplul anului precedent, nicio
piesă românescă să nu mai fie premiată!
Am făcut un excurs al situaţiei piesei româneşti de teatru de azi, din
punctul meu de vedere, evident, pentru a sublinia că Gheorghe Calamancuc este
printre puţinii români care mai scriu piese de teatru în adevăratul sens al
cuvântului. Neluând în seamă cohortele de „tineri autori”, producători de „texte
tatrale”, unele laureate, cum să nu!, dar a căror eventuală punere în scenă
golesc puţinii spectatori dintr-o sală, şi aceea studio...
Aşadar, avem o certitudine: Gheorghe Calamnaciuc scrie teatru. Autentic,
de valoare. Modern... pentru că nimeni nu are pretenţia să se mai scrie piese
de teatru cu pana lui Molierre sau chiar şi cu a veşnic-modernului Shakespeare.
Am în faţă trei dintre volumele sale de teatru: „Ispita înecului”
(2000), „Să mă iubeşti sinucigându-te, să te sinucizi iubindu-mă” (2005),
„Ultimul armaş al lu Ştefan Vodă”. Toate trei purtând titlul unei piese de
teatru din respectivul volum. De altfel, cele trei volume conţin vreo opt
piese, câteva repetându-se... chiar de trei ori. De aceea, ne vom referi la
opera teatrală a lui Calamanciuc în genere, trecând peste secţionarea din
volume.
Prima ipostază a lui Gheorghe Calamanciuc este aceea de autor de
monodrame. E o „specie” predilectă a autorului bălţean: dramaturgul are o
plăcere luxuriantă de a „încărca” un singur personaj cu crâmpeie de viaţă, cu
sentimente, fantasme şi aspiraţii ale altor fiinţe. În „Să mă iubeşti
sinucigându-te... „ pesonajul numit
generic „Femeia” („Numele meu este Femeie”, debutează piesa, abrupt şi
sentenţios) rememorează şi, în acelaşi timp, se „umple” de amintirea exhaustivă
a fostului iubit, proaspăt sinucis din motive neclare (stratul de ambiguitate
al pieselor lui Calamanciuc nu este totuşi extrem...) Unicul personaj
aglutinează amintirea personajului lipsă, dar care, în cele din urmă, prin
pânza de păianjen ţesută de cel trăitor, imaginea ultimului devine mai
pregnantă! Filmul bate... viaţa, s-ar putea spune, şi în astfel de ipostaze
literar-sentimentale autorul este imbatabil. Textul teatral devine text de
nuvelă sau chiar de roman, amănuntele, tot mai mărunt-sofisticate, devin
instrumente de portretizare. Uneori procedeul devine, prin repetiţie, atât de stufos
încât mi-e greu să văd piesa transpusă într-un spectacol teatral, ea fiind
foarte apetisantă la citit, dar destul de greu de urmărit, bănuiesc, de un
spectator, oricât de răbdător. Aş fi curios să văd un spectacol după o asemenea
monodramă şi, mai ales, reacţia unui regizor şi încăpăţănarea lui neverosimilă
de a „păstra” în spectacol cea mai mare parte din text. În „Handicapatul
pisicilor cuminţi”, o piesă foarte frumoasă, un tip mărunt, uşor... bine tarat
fizic dar şi moral, numit semnificativ Micu, fost combatant în marele război de
apărare a Patriei , cum se lasă, discret, să se înţeleagă, trăieşte spasmatic
alături de pisicuţa Dinuţa şi de amintirile sale de arme şi, deopotrivă, de iubirile sale diurne, o
incapacitate de a iubi fizic şi metafizic. Singura sa ispravă amoroasă pare a
fi masajul „de la servici”, efectuat aproape regulamentar unei colege care îl îmbie,
zadarnic, la ea... sau la el acasă! Peisajul acesta domestic-excentric, cu
pisicuţe şi papagali neapărat vorbitori, cu o ciorbă de fasole care fierbe pe
tot parcursul piesei mai înainte citate... acesta e mediul predilect al
personajelor lui Calamanciuc, fiinţe în general chinuite de amintiri, dar şi de
tare mai mult sau mai puţin fizice, făpturi în acelaţi timp complexe şi banale,
dar care îşi joacă banalitatea cu un soi de cochetărie dusă până în pânzele
boieriei.
Din contră, în „Ispita înecului”
„dramă neseriosă în două părţi”, dramaturgul parcă vrea să ne demonstreze că
poate să scrie şi altfel, dincolo de lăstărişul semnificaţiilor dar şi de al
frazei: replica e scurtă, zglobie: doar de cinci-şase cuvinte! Nu doar tăietura
frazei, dar şi situaţiile teatrale au luciri
de bisturiu: „naraţiunea” scenică e vioaie. În fapt, Mama şi cei trei copii ai
săi „sărbătoresc” proaspăta despărţire a părinţilor! Ne situăm, stilistic
vorbind, în plin „teatru în teatru”, fiecare dintre protagonişti jucând rolul
altcuiva, dintr-o secvenţă păstrată în amintire. În partea a doua: imaginea în
oglindă, în locuinţa Tatălui! O schimbare nu doar de identităţi, dar şi de
gânduri, de sentimente. În acest joc subtil de măşti, autorul îşi dă măsura ca
dramaturg, ca fin mânuitor de instrumente teatrale: ca scriitor veritabil de
piese de teatru!
O latură istoric-ironică în piesele „Ultimul urmaş al lu Ştefan Vodă” şi
„A treia domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu” întregeşte impresia de autor
dramatic complex, plenar a lui Gheorghe Calamanciuc. Şi ca autor de piese teatru
pentru copii, şi ele montate (una dintre ele chiar la Petroşani!), ne dau suficiente
motive să afirmăm, fără tăgadă, că ne aflăm în faţa unui autor român, şi nu
doar moldovean, autentic, ingenios şi talentat, cu pecetea teatrului veritabil
pe tâmplă sau, cum spunea Mircea Ghiţulescu pe coperta unuia dintre volume, „Gheorghe
Calamanciuc este unul dintre cei mai semnificativi dramaturgi din R. Moldova.”
Am spune chiar mai mult: din perimetrul cultural românesc.
P.S. 1 Nori negri şi trebuie să ies: descopăr că toate umbrelele mi-s rupte! Singura "în boii ei" e una portocalie, cu misteriosul îndemn "Votaţi Băsescu", pe care am primit-o cu stoicism, în răspăr, şi pe care am păstrat-o ca să-mi amintesc de calvarul cotidian. Ies cu ea pe stradă... de-al dracului! Nu aruncă nimeni după mine cu ouă... deşi aş merita! Şi cum merg eu prin ploaie, mă gândesc că Dumnezeu e ironic: ce-ar fi ca eu să devin singurul susţinător al lui Băsescu... în vreme ce poporul îl caută la sediu şi-l aşteaptă pe treptele Palatului, cu furci şi topoare, ca la '907?! Viziune apocaliptică... Şi ce-ar fi ca, după ce tot PDL-ul a trecut, până la unul, în tabăra "bunilor" ... eu să intru în Fostul partid portocaliu şi să rămân, singur, acolo?! Aş minţi dacă aş spune că mă trec frigurile... trec doar strada şi ajung la destinaţie. Ce-ţi e şi cu imaginaţia asta! Poate mi se trage şi de la marea adunare naţională de la Petrila, unde am asistat, ca un umil scriitor ce sunt, cum toată inteligenţia partinică a judeţului, de la prefect, la Moloţ, un sobor de preoţi şi amândoi Ridzi, l-a periat bine pe cetăţeanul Manolescu... spre marea satisfacţie a asistenţei, alcătuită preponderent din profe de limba şi literatura română (scuzaţi băsefonia!), ambii inspectori şcolari, un preot, mulţi primari înfăşuraţi în tricolor, cameramani... şi, era să uit, câţiva scriitori zgribuliţi: eu, "scriitoraşul", maestrul Butulescu şi încă vreo trei "de la judeţ"! Oricum... scriitorii mai mult sau mai puţin locali, mai mult sau mai puţin autentici, au fost îndemnaţi să scrie în continuare: sertarele sunt goale! Ca şi buzunarele lor!
Mâncarea a fost bună. Mai am un singur dor: să nu mă mai chemaţi la aşa ceva. În timpul ăsta iremediabil pierdut, cu discursuri politicianisto-culturale sforăitoare, cu linguşeli bine orchestrate... puteam să scriu o piesă! Şi de umilinţe sunt sătul!
P.S 2: M-am pozat şi eu cu Manolescu. A fost mişto. Am vrut să mă pozez şi cu popa, dar nu s-a putut: plecase la alt picnic! Iar şeful Poliţiei judeţene era singurul care lipsea...
P.S. 1 Nori negri şi trebuie să ies: descopăr că toate umbrelele mi-s rupte! Singura "în boii ei" e una portocalie, cu misteriosul îndemn "Votaţi Băsescu", pe care am primit-o cu stoicism, în răspăr, şi pe care am păstrat-o ca să-mi amintesc de calvarul cotidian. Ies cu ea pe stradă... de-al dracului! Nu aruncă nimeni după mine cu ouă... deşi aş merita! Şi cum merg eu prin ploaie, mă gândesc că Dumnezeu e ironic: ce-ar fi ca eu să devin singurul susţinător al lui Băsescu... în vreme ce poporul îl caută la sediu şi-l aşteaptă pe treptele Palatului, cu furci şi topoare, ca la '907?! Viziune apocaliptică... Şi ce-ar fi ca, după ce tot PDL-ul a trecut, până la unul, în tabăra "bunilor" ... eu să intru în Fostul partid portocaliu şi să rămân, singur, acolo?! Aş minţi dacă aş spune că mă trec frigurile... trec doar strada şi ajung la destinaţie. Ce-ţi e şi cu imaginaţia asta! Poate mi se trage şi de la marea adunare naţională de la Petrila, unde am asistat, ca un umil scriitor ce sunt, cum toată inteligenţia partinică a judeţului, de la prefect, la Moloţ, un sobor de preoţi şi amândoi Ridzi, l-a periat bine pe cetăţeanul Manolescu... spre marea satisfacţie a asistenţei, alcătuită preponderent din profe de limba şi literatura română (scuzaţi băsefonia!), ambii inspectori şcolari, un preot, mulţi primari înfăşuraţi în tricolor, cameramani... şi, era să uit, câţiva scriitori zgribuliţi: eu, "scriitoraşul", maestrul Butulescu şi încă vreo trei "de la judeţ"! Oricum... scriitorii mai mult sau mai puţin locali, mai mult sau mai puţin autentici, au fost îndemnaţi să scrie în continuare: sertarele sunt goale! Ca şi buzunarele lor!
Mâncarea a fost bună. Mai am un singur dor: să nu mă mai chemaţi la aşa ceva. În timpul ăsta iremediabil pierdut, cu discursuri politicianisto-culturale sforăitoare, cu linguşeli bine orchestrate... puteam să scriu o piesă! Şi de umilinţe sunt sătul!
P.S 2: M-am pozat şi eu cu Manolescu. A fost mişto. Am vrut să mă pozez şi cu popa, dar nu s-a putut: plecase la alt picnic! Iar şeful Poliţiei judeţene era singurul care lipsea...
