Pe mine mie redă-mă

   Suntem în plină dictatură. A prostiei. A incompetenţei. A nesimţirii.
    Faţă de ce se întâmplă acum, Ceau pare  doar un tip mic, anost şi, oricum mai cinstit.
   Un popor de proşti nu poate fi condus decât de proşti.
   Un popor de laşi nu poate fi amăgit decât de un laş.
   Viclenie. Tupeu. Tupeu. Tupeu.
   Şi multă naivitate.
    Vine vara. Ne vom dezbrăca la bustul gol şi vom face plajă pe bloc, ca pe vremea lui Ceau cel mărunt. Cei mai norocoşi se vor stropi cu apele pline de alge ale unei mări plictisite. Cei şi mai norocoşi vor respira aerul ozonat al altor meleaguri mai însorite. Şi mai curate.
   Dar, când va veni toamna, când va trece toamna... ne vom trezi în frigul unei ierni insalubre. Care, de multă vreme e chiar în miezul fiecăruia dintre noi.
   Atunci vom observa cât suntem de goi. Şi pe dinafară, şi pe dinăuntru.
   Sunt zile când aş fi bucuros să pot muri.
   Nu-mi pare rău că sunt român. Uneori mi-e ruşine. În ultima vreme, deseori. Da, condeiul meu se opreşte acum de scârbă  şi de neputinţă.
   Nu credeam să-nvăţ a tăcea vreodată.  
   Mai pot să mai spun o frază?
   Dacă da, ultimele  cuvinte rostite aici ar suna aşa: Îl iubesc pe Eminescu nu doar pentru că a scris Oda, cea mai frumoasă si mai  profundă poezie care s-a scris vreodată pe Pământ, dar şi în spaţiul strâmt de lângă Dumnezeu, ci pentru că Eminescu, cu izbânzile, dar mai ales  cu suferinţa sa de ucis, este chiar poporul român. Iar eu iubesc poporul român şi nu jigodiile care l-au năpădit. De-asta nu voi ierta niciodată trecutele, prezentele şi viitoarele javre. Nici pe micul carol, nici pe ceau, dar nici pe marinelul şi pe gaşca lui.
  Cu bine, prieteni. Fie-mi Tăcerea uşoară!

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (VI)

   Mişcările din 89 au început ca o revoltă împotriva Jigodismului roşu. Dar, din păcate, "revoluţia" a sfîrşit ca o virgulă în J. românesc triumfător.

   Primul deceniu al J. democratic au fost ani de tatonare, de reîntoarcere la izvoarele conceptului de jigodie. Simptomele obişnuite ale jigodiei: minciuna ca stare diurnă, făţărnicia, tupeul, nesimţirea generalizată, fanfaronada cu crustă naţionalistă... toate s-au manifestat luxuriant pe toate palierele societăţii româneşti proaspăt "eliberată". Activismul roşu a fost înlocuit cu activismul multicolor. De fapt, n-a fost vorba decât de o translaţie: J. roşu, în genere "de stat", a apărut brusc sub forma jigodismului "privat". Jigodiile de un roşu pal, nesincer, cameleonic, s-au transformat peste noapte în jigodii galbene, albastre, portocali sau... tot roşii. Totuşi, o schimbare osmotică s-a produs: omul-jigodie a căpătat substanţă, e adevărat căcănie, dar şi conştiinţa propriei nulităţi. Şi încrederea, acum deplină, că numai astfel se poate reuşi. Zero a devenit, brusc, o valoare nu doar recunoscută, ci şi foarte căutată. Doctoranzii uitaţi de Dumnezeu în postură de asistenţi s-au dat numai o dată peste cap şi s-au prefăcut în  doctori docenţi,  90% dintre ei analfabeţi, acum bogaţi şi cu "spate" politic. Nu vă mai povestesc, ştiţi bine "situaţia"... Cert e că, în societatea românească atât de oprimată până de curând, procentul de jigodism a luat-o razna atingând culmi pe care nici exit-polurile nu le mai puteau controla. Mulţi se tot mirau de rezultatele "aiurea" ale unui vot: de fapt era normaliatea jigodismului temeinic. Jigodia autentică votează surprinzător doar pentru cei naivi: uneori îşi dă votul chiar în răspăr, "de-al dracului", chiar şi aparent împotriva propriului interes. Doar ca să-şi arate lui , dar şi vecinilor invidioşi, că nesimţirea sa contează.

   Însă jigodismului îi lipsea ceva: o efigie. Un stindard.  Un purtător de drapel. O portavoce. Un exponent. Comandantul! Primii doi preşedinţi au încercat câte ceva în acest sens. Au reuşit doar parţial. Sporadic. Nesemnificativ. Nici n-aveau cum: aveau nenumărate calităţi şi defecte, dar nu erau purtători autorizaţi ai unei  "vâne" inconfundabile de jigodie. Jigodismul necheza în gol, ca un cal mătăhălos ţinut de prea multă vreme într-un grajd insalubru. Îi lipsea Călăreţul care să-l "joace", să-i înfigă pintenu-n ceafă, să-l ardă cu cravaşa până la sânge. Livresc spus, J. românesc îşi căuta identitatea, excepţia, efigia, norma. Şi pentru ca toate acestea trebuiau să poarte un nume... într-o zi... el sosi!

   Era Marinelul.
                                                                     *
   Marinelul nu e doar o expresie a J. românesc contemporan, ci chiar ipostazierea "măreţiei" fenomenului. Tot ce e minciună, prefăcătorie, tupeu, micime în spirit şi voinţă, gregarul, mârşăvia, fanfaronada, lenea, prostia luxuriantă, anomism, lipsă de caracter şi de ruşine, toate acestea poartă această marcă inconfundabilă. Până acum, J. românesc avea, cum spuneam în episoadele anterioare, două puncte fixe: Carol al II lea şi "Epoca de Aur". Or, se ştie, orice plan e determinat de trei puncte necoliniare. Planul Jigodismului românesc, pentru a fi inconfundabil, stabil, avea nevoie de încă un punct fix, de susţinere. El a apărut în goană, parcă disperat ca nu cumva să piardă "momentul".
   Acest fugar disperat e, desigur, Marinelul.   
                                                                    *
   Poporul român nu poate scăpa de tentaculele J. contemporan: ghearele subţiri, de dihanie, i-au înlănţuit beregata. Singura şansă a cestui popor nefericit este sinuciderea. Dispariţia voluntară, pentru a avea o şansă, e adevărat nu mare, de a renaşte vreodată. Poate... sub altă identitate. Poate... sub altă formă. Dar în actuala configuraţie a astrelor jigodistice nu poate decât să-şi prelungească agonia. O agonie de câteva secole şi care mai poate dura alte veacuri. Eminescu, a cărui ucidere o "sărbătorim" azi, 15 iunie, a "văzut" atât agonia, cât şi lipsa de speranţă.
   Da, singura soluţie e pieirea voluntară.
   Dar cum se poate sinucide un popor?
   Întrebare nu dificilă pentru poporul român: de secole bune, el se sinucide în fiecare zi. Ajutat, generos, de fruntaşii lui, jigodiile.
   Idealul poporului român nu poate sta decât într-un cadavru. Un corp inert ce se descompune ca o lumânare arzândă, ceara picurândă fiind conştiinţa că, odată cu ultimul strop de viaţă se va măcina şi limbricul care îl locuieşte.
   Sinucidere uşoară, popor român!
   În sfârşit...
   Sfârşitul.
   Al vostru, pentru totdeauna, umil cronicar al ultimei Cronici a Jigodismului românesc, de la origini până în viitor,
                                                                  Gheorghe Truţă

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (V)

   În primii ani ai dictaturii proletare, Jigodismul s-a manifestat spontan, răzleţ, atipic, cu accente de grotesc şi picanterie. Vestitele "demascări" din anii 50 ţin mai mult de precarităţi de caracter, de ipostaze ale prostiei,  hăului în care fiinţa cu chip uman, cuvântătoare dar ne-gânditoare, ajunge să-şi arate limitele, în condiţiile în care până şi Dumnezeu are chef să fie puţin cinic şi dur cu creaturile sale. Lagărele de reeducare sunt şi ele caricaturi tragice ale condiţiei umane, ipostazieri ale sub-umanului, cu accente particulare de J. Dar J., într-o epocă atât de tulbure, cu o imagine mişcată într-o oglindă a Lumii neclară, are el însuşi accente de derută. Manifestări punctuale ale J. sunt nenumărate în "epoca Dej", "calităţile" şi urmele jigodiei se află peste tot, dar J. adevărat, sistemic, omogen nu e încă prezent. J. autentic mijeşte odată cu zorii "epocii Ceauşescu", şi atunci nu chiar din primii ani, cu o sfială aparent neverosimilă. Însă, curând îşi va arăta plenitudinea şi îşi va atinge apogeul în viitorul "epocii de aur". De ce atâta precauţiuni din partea unui fenomen atât de impetuos-neobrăzat cum e J.? Răspunsul e simplu: în primii ani ai dictaturii proletare, politicul luxuriant-găunos interbelic a fost decapitat. Pletora de partide care mai de care mai "naţionale" a fost "rasă" cu duritate, şi odată cu ea s-au estompat tarele J. tradiţional românesc. Ciudat, dar "epoca Dej" e, din punct de vedere jigodistic, poate cea mai "curată" din Istoria J. românesc. Aşa s-a întâmplat, din păcate atât de rar, de câte ori Politicul s-a manifestat în surdină: atunci J. s-a retras ca... o jigodie rănită. Politicul a devenit nu doar starea preferată, osmotică a J. românesc, dar chiar iconul acestuia. Politica în România a devenit sinonimă cu politicianismul, care, la rându-i, s-a transformat mereu într-o submulţime docilă a J. Ceea ce pentru alte naţiuni a fost şi este o stare de ordine şi agregare, politicul, pentru români a fost întotdeauna starea principală de manifestare a J. Politicul induce democraţia, dar mereu pe alte meridiane, în timp ce pe plaiuri carpatine totul se vectorizează invers. Cele câteva puseuri de voinţă şi virtute naţională au fost realizate pe un fond de autoritarism, de suspendare temporară a Legii şi Principiilor. Când s-a revenit la o stare de aşa-zisă normalitate, când Politicul şi-a recăpătat poziţiile fireşti, J. şi-a intrat şi el în drepturi: pînă la starea de băltire ori de recesiune nu a mai fost nici măcar un pas. Pentru români starea-de normalitate, la care e îndemnată mereu de Occident, uneori chiar cu şuturi, capătă de fiecare dată vectorizări opuse: e ca şi cum unui beţiv i se arată sticla de votcă, indicându-i-se să "tragă" firesc, mereu câte o înghiţitură. Evident că românul nostru o bea dintr-o singură sorbire... Rezultatele se văd: suntem de două sute de ani, dacă nu dintotdeauna, o naţiune mahmură.
   Dar încet, odată cu ascensiunea lui Ceauşescu, politicul izgonit pe uşă intră, triumfător, pe fereastră. Pletora de partide, cu jigodiile ei diversificate, e înlocuită de partidul unic, evident cu tipul "unic" de jigodie. El se va numi, chiar şi oficial, "activist". Activist de partid, activist de stat... jigodia cu adevărat perfectă. Cu statut, cu piedestal, cu ştaif. Astfel, pentru prima oară în Istoria românilor, J. coboară temeinic în mase. Clasa politicienilor obedienţi interbelici e înlocuită cu o pătură nouă, izvorâtă cumva chiar de lângă ţărână, ce coagulează şi omogenizează cam toată naţiunea. Poporul român devine în scurtă vreme un popor de activişti sau de aspiranţi la activism. Adică la lichelismul pur. La conceptul de jigodie. E drept, unii "activează", alţii doar chibiţează şi le curg balele după un post, măcar voluntar, de activist. Aşazişii intelectuali români, din care dacă îl scoatem pe Paul Goma nici nu ştiu ce mai rămâne, "activează" şi ei, unii pe la o editură, alţii pe la o revistă, câţiva chiar din câmpu' muncii, sau, într-un caz mai nefericit, pe sub o masă aşteptând un oscior. Un post de activist, de jigodie cu patalama şi maşină la scară devine o obsesie şi un deziderat pentru mai tot românul. Unii, azi, nu mai recunosc. Alţii pozează chiar în dizidenţi. Care, la o adică, abia dacă pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini.
   Activismul presupune în primul rând un rol în cadrul societăţii, o "funcţie", e din start o autoritate care dăruieşte, pentru sine şi ai tăi, numai beneficii. Pentru ceilalţi... nimic, deşi glasul jigodiei clamează că interesul public, bineînţeles că şi cel "naţional", e pe primul loc. Obsesia pentru "funcţioară", numită în alte epoci "dregătorie", "post" sau pur şi simplu "slujbă", vine, după unii, de la fanarioţi. Eu cred că vine chiar şi mai de departe, dintr-un soi de lichelism generalizat şi ipostaziat în autoritarismul familial al ţăranului român (De aici şi sintagma "nu fi ţăran!"), ţăranul cu funcţie precisă şi ineluctabilă de "tată", de Dumnezeul familiei, rol şi "virtute" care îi dau specimenului respect şi necesara teamă a celorlalţi.
   Activismul, străvechi sau de tip nou, e pecinginea care, odată apărută în peisaj carpatin, va măcina de acum şi până în veac, ca un cariu triumfător, cuşmelia românismului. Un popor de activişti sau de aspiranţi activişti e blestemul suprem pe care comandantul... suprem l-a şuierat peste poporul lui. El însuşi, un vodă roşu, devenit jigodia supremă, îşi va topi autoritatea în mâlul galben al J. desăvârşit. Sfârşitul socialismului "triumfător" sau a comunismului virtual nu e decât ipostazierea neputinţei unei naţii coborâte ca o scroafă gestantă într-un subsol bineînţeles insalubru. Micuţul om ( E o întâmplare că, în genere, România are parte numai de conducători nu mai înalţi de piciorul broaştei?!) coborând din elicopter, fără atributele puterii, cu privirea stinsă, ca un bătrân obosit ce era, devine o efigie a J.  contemporan, dar şi a falimentului românesc mereu reînviat: în acea postură, cât o efigie, fostul "şoim din Carpaţi" devenea pentru o clipă imaginea unică a celor trei stadii ale J. românesc: cel de jigodie, de javră şi de potaie.