Ultima călătorie cu trocariciul sau Ipostazele lui Nimeni

  Observam în articolul trecut, că un simptom al regimurilor naiv-autoritare este obiceiul de a "împinge" în prim-planul politic femei, în general drăguţe. 

  Alt simptom este megalomania. Un tip special de megalomanie, în care prostia, lăcomia şi sărăcia... şi alte... "ia" sunt amestecate şi exacerbate.

  În general, săracul e şi prost. De o prostie autoironică. Dovadă că, în casele dărăpănate stau plasmele cele mai scumpe. 

  Ultima manie a regimului marinelului de apă dulce este plantatul de mari stadioane. Frumoase, e drept, dar care costă mult şi, în bunul obicei dunărean, cam de trei ori pe cât ar face la o naţiune întreagă la diblă.   Asta după ce a trecut moda ctitoritului de trei biserici pe comună, de catedrala neamului, parcuri în păduri, stadioane în pantă... în genere, cam tot ce visează noaptea madam Lenţi şi plăteşte ziua, cu banii noştri. Scopul unic nu e acela de a ajuta la ridicarea spirituală a poporului, ci mult mai prozaic: de a-i fideliza pe  nişte primari. 

  Se pare că megalomania e contagioasă: aud că vecinii noştri de la nord ridică un stadion de 70 000 de locuri. Şi ei au avut o blondă! Acum e... aproape de un loc ce menţine tenul tânăr! Se... ia?!

  Acum o săptămână, mama pleacă la ora nouă din Călui, nu cu ambulanţa, cum ar fi fost firesc în orice stat normal... ci cu o banală Dacie, din producţie autohtonă. Fabricată în uzinele încă fără lacăt pe poartă... La  spitalul din Balş-City, stă vreo cinci ore, timp suficient ca  domnii doctori să se lamenteze pe lângă targă: n-au nici ... nici...  Şi cum să pui măcar un diagnostic... dacă n-ai ... nici... nici... ?! Ceea ce e aproape firesc pentru o dispensar care s-a numit şi se va numi pe nedrept spital. Ca majoritatea instituţiilor sanitare din ţara asta, se pare veşnic nefericită. La orele două post-meridian, mama ajunge la deja celebrul Spital din Slatina. Unde era meci: vreo sută de pacienţi, veniţi din toate colţurile judeţului şi nu numai, asaltau Urgenţa deservită de câţiva medici aproape baricadaţi. Are noroc: la unu şi jumătate noaptea, adică după aproape douăsprezece ceasuri, timp în care, probabil, alţi nenorociţi ai soartei deja "căzuseră" în lupta inegală şi fuseseră deja înmormântaţi, iar câţiva doctori luaseră câmpii de surmenaj... mama îşi vede visul cu ochii: e, în sfârşit, internată. Stă două zile în spital... nu mai mult: alte valuri de pacienţi nervoşi aşteptau afară, după care... vorbeam de mama mea personală, dacă între timp aţi uitat, revine pe gloriosul plai al Căluiului, cel înecat în gloria Fraţilor Buzeşti şi al lui nea Mişu Voievod. A doua zi dimineaţa, are aceleaşi simptome...  

   Coana Lenţi n-are nicio vină! Dânsa ţine loc de zece miniştri... cel puţin după după fonduri. şi fund... e şi cadru universitar! Nici viteazul marinel, şeful dumneaei... sau invers!, nu are vreo vină! Eu şi amărâtul ăsta de popor am desfiinţat spitalele în loc să le îndesim, să le utilăm cu aparatură modernă şi să le populăm cu medici buni. Şi binişor plătiţi.

   Acum o jumătate de veac, iapa lui nea Mişu Viteazu a izbit cu copita (cronicile nu spun de ce era nervoasă... aşa sunt femeile?!)... şi din pământ a "sărit" un izvor. Cel puţin aşa spune legenda... da' parcă nu te mai poţi lua nici după ceasornicul din turnul Londrei... dar după o legendă, şi aia românească! (Ce-am mai lungit fraza asta... am mania frazelor lungi... mai ales când vorbesc de o femeie frumoasă, cum e madam Lenţi... sau cum crede ea că e!) Aşadar, pe acel loc, unde abia peste 500 de ani avea să se nască  şi nefericitul  scriitor Gheorghe Truţă, marele voievod a ridicat, cu mâna fraţilor Buzeşti... că doar nici marinelul nu face nimic singur!... celebra Mănăstire Căluiu. Dar, să nu uităm: în acele vremuri, mănăstirea era cetate de apărare, spital şi cantină... chiar şi stadion! Echivalent, pe locurile unde madam Lenţi izbeşte cu tocurile de cinci mii de parai, în asfalt, apar, ca din basm, stadioane, parcuri, cazinouri şi veceuri publice.

  Numai că lipicioasei blonde nu i-a explicat nimeni ce înseamnă un truism ( poate-i explică alt înţelept, Funeriu,  din dicţionarul cu... exactitudini!) care sună cam aşa: un popor ca să trăiască trebuie mai întâi să nu moară. Aşa că, înainte de a-i  ctitori biserici, stadioane şi toalete... evident publice, trebuie să îi faci spitale. Sau... măcar să nu le dărâmi pe cele care sunt! Pentru că nu eu, ci însuşi Dumnezeu e autorul  următorului truism: înainte să mergi la biserică, treci pe la spital!  Dacă mai apuci! Madam Lenţi crede că... ştieeee!

   Ce?!
   Cine va câştiga viitoarele alegeri!

   Vă spun eu: Nimeni. Pentru că ipostazele unui Nimeni grandios bântuie azi politichia românească.