Reportaj fără titlu

   Toată lumea discută. Toată lumea se plânge. Băsescu şi cu trupa lui sunt nişte ticăloşi. Cu obiecţia că tot voi, eu nu!, i-aţi votat.  Dar nimeni nu face niciun gest de respingere. Eu am protestat public, cu naivitatea care mă caracterizează. Niciun efect. În afară de acela că, pe blogurile ziarelor unde a apărut protestul meu am fost înjurat, la liber, mai ales de către dascăli. Adică de către cei în numele cărora protestam.
   Nu  e prima oară când mi se întâmplă. Cu zece ani în urmă am luptat, în numele unor amărâţi de suplinitori din învăţământ, cu un dobitoc care azi, drept recompensă, e mare inspector. Pus de PDL, evident. O bună parte din "victime" s-au dat deoparte sau s-au aliat cu agresorul lor.
   Ăsta a poporul român! Aceşti analfabeţi, ticăloşi, cretini, strâmbi în fizic şi în cuget, bâlbâiţi cu diplome luate pe furt şi înşelăciune...îşi bat, în fiecare zi, joc de tot ce e românesc. De tot ce e omenesc. Nicio reacţie.   Niciun protest. Îi înţeleg şi pe liderii sindicali: pentru ce să îţi pui, zi de zi, pielea în băţ când toată breasla se comportă ca un şarpe adormit?! Lasă-i, tată, să fie loviţi.... Până când? Până când o să-i doară! Până când nu vor mai suporta.   Adevărul e că m-am născut într-un popor de căcat. 

Reportaj de pe fundul lacului de rahat

În sfârşit, malurile lacului cu proşti s-au rupt şi nămolul portocaliu a ajuns până la buzele bietului, naivului român. Suntem în plin rahat portocaliu. Ultimele borne ale speranţei s-au topit. Justiţia, aşa oablă cum era, a fost ameninţată cu ştreangul dacă mai dă dreptate "prostimii". Şi, corolarul nesimţirii, nou record mondial, nou record olimpic, intergalactic... inter-orice: o lege declarată neconstituţională până şi de majoritatea pedelistă dintr-o  Curte oricum penibilă, şi încă de două ori!, e re-declarată "albă" a treia oară. Asta da, taică! Perfectă lovitură... Nu că nu s-ar putea merge mai departe, nu că nu s-ar putea înainta şi mai mult pe calea prostiei şirete... şi se va mai înainta, veţi vedea!... dar mai mult nici nu e necesar. "Maimultul e preaplinul Nimicului", spunea Cineva. Ori noi, aşazisul Popor român, de azi suntem Nimic. Deplin şi total. Ireductibil. Ireconciliabil.
Voi, încă neportocalii, "naiv şi sobru om de munci", umilul şi naiv român... nu-ţi e ruşine că totuşi mai respiri? 

Autoproclamaţie către lichele

• E-te-te... S-a trezit şi neica Liiceanu să declare ritos că se leapădă de idolul său Băsescu... Cică... atâta vreme cât marele cârmaci de vapor a fost stindardul anticomunismului, ba chiar l-ar fi condamnat (O auzirăm şi pe-asta!) l-ar fi lins, sistematic, regulamentar... dar acum când Băse  întoarse căruţa... gata, filozoful de la Caracal nu-l mai iubeşte: să nu mai audă de el! Mai aflăm că poetul Păunescu ar fi fost slugoiul lui Ceauşescu. Dar el, Liiceanu, împreună cu amicii săi, toţi "filozofi" unul şi unul (Numai că fără operă...) Pleşu sau Patapievici,  ce-au fost pentru neînfricatul marinel? E de comentat şi gradul de nocivitate pentru poporul român al lui Ceauşescu, faţă de regimul corupt, incompetent şi hoţ al lui Trăienică. Câţi morţi prin spitale fără medicamente, sinucigaşi de depresie şi pur şi simplu morţi de foame a "generat" fiecare? Şi cine striga în gura mare, nu de multă vreme, că nu, noi ceilalţi suntem orbi şi idioţi, că Băse e frumos, deştept şi chiar intelectual? Acum... şi neica Pleşu murmură în barbă cum că refuză să trăiască într-o lume alături de Ciutacu, Băsescu, Gâdea sau Diaconescu. E ciudată alăturarea: cel puţin Gâdea şi Ciutacu nu-mi amintesc să-l fi cauţionat pe dictator... El, Pleşu, şi el, Liiceanu, au făcut-o. Câtor  români nu le e ruşine  şi silă să trăiască într-o lume alături de ei, asta nu se întreabă  amicii lui Tismăneanu, alt "martir" anticomunist, din Primăverii ? Azi, măcar în ultimul ceas al dezastrului românesc, Proclamantul către lichele n-ar trebui să-şi adreseze epistola lui însuşi?

Peisaj de toamnă

De trei zile, scaunul de lângă mine,  din cancelarie, a rămas gol.
 Cu colegul, cu prietenul meu, străbăteam drumul de la şcoală până aproape de casă, cam un kilometru, pe jos, cam de trei ori pe săptămână.
Nu-mi amintesc decît de zile ploioase, cu zloată şi veşnicele băltoace pe care le ocoleam cu greutate. Şi de cerul mereu întunecat. Poate că de vină era şi traseul nostru, uşor alambicat, cumva prin marginea Oraşului... din chiar centrul lui!, cu străzi desfundate şi câteva ruine de blocuri. Dar cerul mereu sur mi-a rămas, obsesiv, în memorie.
Ieri, la înmormântarea lui a fost cea mai frumoasă zi din an. Pot spune şi mai mult: cea mai frumoasă zi pe care am văzut-o. O zi splendidă de primăvară, de vară chiar, tocmai în mijloc de noiembrie, când altădată sufla crivăţul...
Dumnezeu e uneori ironic? Sau a pus, pe pilot automat, Legea, gravă, a Probabilităţilor?

Nedumerire

Romanul meu ÎNGERE, VII?, cel mai profund creştin din câte s-au scris, este semnul unei mari nedumeriri. Nedumerirea de a trăi. De a nu şti cui aparţin. Pentru că, dacă Dumnezeu e păstorul meu, cum se spune şi cum, strămoşeşte, trebuie să fie... de ce nu-mi dă măcar o certitudine? Nu mă pot amăgi la infinit cu presimţirea credinţei: aş vrea să cred, necondiţionat, dar până când? Şi pînă unde? Mi se spune: până în pânzele albe. Bine. Încă o dată: bine. Dar zorile se vor ivi curând... şi zorile sunt întotdeauna cenuşii.
Doamne, vii?

Invitaţie

Joi, 11 noiembrie a.c., orele !7 , la Sala de Calculatoare a Şc. Gen. Nr 3 Lupeni,  invit pe toţi cei interesaţi de Teatrul meu la lansarea volumului ALICE NU ŞTIE SĂ MOARĂ, apărut la Ed. AIUS, Craiova. Tot atunci se va lansa şi volumul de eseuri al colegului Florin Gheţău, MANUALUL  DICTATORULUI  DESĂVÂRŞIT, Ed. FOCUS, Petroşani. Prezintă:
Prof. Victor Malageanu, directorul Şcolii.
Lector Dr. Ion Hirghiduşi, poet, filozof, publicist.
Marian Boboc, poet şi publicist.

I s-a spus simplu: Păunescu

În urmă cu mai bine de zece ani, un cunoscut scriitor craiovean, care între timp a trecut şi el în lumea drepţilor, îmi povestea senin, cu zâmbetul pe buze, cum „canalia” de Păunescu îi făcuse rost de nişte medicamente rare pentru o rudă apropiată... Nu era nici pic de recunoştinţă în vocea lui, din contră, povestea cu un fel de năduf care m-a cutremurat, că poetul îl ajutase pentru că „putea”, că „avea acces”, ceea ce era, bineînţeles, un păcat... Era vinovat că „putea” (şi alţii puteau şi mai pot, dar n-au mişcat şi nu mişcă un deget în ajutorul aproapelui), şi a fost înjurat ani de zile, mai ales de către beneficiarii excesului său de generozitate şi compasiune, mai e înjurat şi azi, când e pe buza mormântului şi, băniesc, va fi înjurat şi în eternitate („Eternitatea dobitocilor e optimistă” spunea el însuşi) cu nesimţirea şi nerecunoştinţa tipic românească. Pentru că, înainte de a fi un mare poet, o minte cuprinzătoare şi o memorie fantastică, am numeroase semne, unele de la oameni simpli din jurul meu, că Adrian Păunescu a fost mai întâi un Om.

În aceste zile, o jumătate din ţară coboară amintirea poetului în peltea, cealaltă continuă să-l acopere de scârnă. Citesc, mai întâi cu surprindere, apoi cu un soi de revoltă... şi sfârşesc printr-o senzaţie de jenă... cum, pe internet, acolo unde tribuna reacţionarismului românesc anonim e în elementul ei, că ” vai, era gata-gata ca... (mi-e greu să scriu cuvântul ce desemnează un animal!) să pângărească Ateneul român cu cadavrul său” (Între timp, sicriul cu corpul Poetului a ajuns totuşi la Ateneu... unde merita să fie depus din prima zi) şi alte trimiteri scabroase. Îmi închipui cum arată individul care a putut măcar gândi aşa ceva: e un mediocru care n-a dus-o rău în „comunism” , a fost chiar membru de partid, a avut o slujbă bunicică dar nu de prim rang, a stat mereu la pîndă, doar-doar o pica un os... dar care nu s-a putut „realiza” din pricina „ciumei roşii” . De-asta a şi votat cu cine a votat în ultimii ani, e plin de ură faţă de „trecut”, a votat aşa cu năduf, apăsat, ca să nu vină iar comuniştii pe care îi urăşte din toţi boşogii... „cu păunescu vostru cu tot”. Acesta e portretul robot al dobitocului român, din păcate al cetăţeanului „exemplar” de azi, al radicalismului luminat, în atitudine şi în exprimare.

Cineva ar putea observa imediat că eu însumi sunt mai mult decît radical în păreri şi, mai ales, în exprimare. Da, pentru că nu mai suport fariseismul de tip tismănian, care l-a lovit cu brutalitate, nedrept, şi pe Poet, aflat în plenitudinea sa, deopotrivă la nivel local sau naţional, al aşaziselor „elite”, dar şi al unor oameni „simpli”, simpli, e adevărat, numai în gândire. Nu mai am timp şi nervi să fiu îngăduitor cu ticăloşii: nu e drept să arunci banane într-o cocină. Cînd vezi la tot pasul jigodii dând lecţii de moralitate, nu poţi să nu te gîndeşti că într-o ţară unde carnea de porc a devenit o delicatesă, porcul însuşi a ajuns simbol naţional.

Nu l-am cunoscut personal pe Adrian Păunescu, eram şi din generaţii diferite, ceea ce nu s-a întâmplat cu alt oltean merituos, şi el dispărut, Marin Sorescu: în preajma lui rândurile erau înţesate de tipi cu obraji subţiri sau... prea groşi. Mulţi dintre aceştea din urmă se fac momentan că-l jelesc. Atmosfera e dulceag-penibilă.

Aşa cum l-am perceput eu, Adrian Păunescu a fost un poet adevărat, un om deschis, generos, care şi-a iubit cu patimă Poporul (Na... c-am zis-o... un dobitoc tocmai mă apostrofa că rostesc cu emfază, în ultimul articol, ”Poporul” meu!). Da, Poporul pe care unii facem greşeala să mărturisim că îl iubim, mai puţin pe jefuitorii din chiar miezul său. Poetul acesta mereu spontan, inspirat şi deseori genial obişnuia să facă bine celor din jur, primind chiar şi nenumărate amenzi pentru sufletul lui cu adevărat mare. Poate că sunt subiectiv pe motivul de a fi avut iubiri comune, cum ar fi echipa de fotbal Universitata Craiova, oraşul Craiova, liceul „Fraţii Buzeşti”, dar şi bornele spiritului romînesc, în speţă ale celui oltenesc, pe care, urmîndu-i exemplul din poezie, şi eu am încercat să le slujesc prin punerea lor ca protagonişti în piese de teatru. Ceea ce unora li se pare un păcat, şi mie, ca şi lui, mi s-a părut o datorie. El a ridicat la rang de virtute calitatea de a fi român, oltean, genial şi om. Faptul că după pieirea lui fizică ne comportăm în continuare ca nişte bezmetici, cînd farisei, când mojici, când de-a dreptul mitici, e semnul că iubirea lui de om mare, la propriu şi la figurat, nu ne-a ajutat şi nu ne va ajuta nici de acum înainte să trecem peste bălăriile dincolo de care acest Popor, în genere frumos, liniştit dar fără noroc, nu vede niciun orizont.

Somn adânc, Om bun, Poete! Faptul că te-au aşezat la Bellu, lângă Eminescu e o onoare binemeritată, dar nicidecum o izbândă: e mai curând dorinţa fermă, nerăbdătoare, a unor ticăloşi care te-au visat în mormânt pentru că, afară, vocea ta se auzea, inconfundabilă. Din păcate ieri, azi şi mâine ei ne hotărăsc şi vieţile, şi moartea. De aici le aud oftatul de uşurare...

Fie-ţi Eternitatea uşoară!

La pian, în măcelărie

La “Protestul” meu sunt, deocamdată, cinci comentarii. Patru decente, pentru care mulţumesc autorilor anonimi. I-aş fi mulţumit şi celui de-al cincilea, chiar dacă m-ar fi înjurat: era părerea lui. Şi apoi, chiar şi băsescienii au fost cândva fiinţe umane... Zice: uşor cu pianul ... (pe scări, probabil... dar a uitat textul!) ... “tov. profesor”. Măi dobitocule, “tov” ai fost tu sau ta-tu, mai toţi arcaşii matelotului sunt foşti activişti utc, sau urmaşi ai acestora, de obicei mărunţi, pe care nu-i lua nimeni în seamă, pitiţi pe sub mese adulmecînd osul. Eu n-am fost nici măcar simplu membru pcr, deşi aveam origine sănătoasă şi nu eram chiar tâmpit, însă, şi nu e o dovadă de dizidenţă, am rămas “simplu” profesor ocolind orice funcţie, chiar şi în meseria mea, din scârbă faţă de obsesia bolnăvicioasă a românului de a fi şef, indiferent unde, indiferent cum. Sunt şi azi un simplu profesor şi un simplu scriitor domiciliat într-un orăşel de munte. Atât. Pentru o viaţă ajunge. Detest deopotrivă activismul comunist, defunct şi nu prea, dar şi pe cel pesedist, liberal sau cel adus la limita cea mai de sus, băsist. Cică... de ce acuz ciuma portocalie şi nu o văd pe cea roşie. Pentru că acea portocalie e de o sută de ori mai perfidă: dacă prima a dat palme Poporului meu, cea de-a doua l-a pus în genunchi, l-a ştrangulat şi acum îi cară picioare în spate, ca să-şi dea ultima suflare. Nu mor de dragul primarului lupenean, cum sugerezi: nu-mi sponsorizează cărţile, cum fac alţi primari iubitori de cultură, deşi nu aplică aceeaşi austeritate în cazul unora care abia ţin pixul în mână dar care pozează în mari scriitori. Aici are dreptate: eu nu sunt un mare scriitor, sunt doar un simplu scriitor. Desigur, rabd şi eu frigul, ca jumătate din locuitorii oraşului, cu ţevile de gaz “trase” în apartament de mai bine de doi ani, dar fără gaz... în timp ce banii merg(eau) la proaspăt desfiinţata echipă de fotbal... şi nu ştiu mai unde. Pentru asta n-am să-l votez, dacă va mai candida. Dar protestul meu are esenţă ontologică, şi nu e numai al meu: e parte din geamătul imens al acestui Popor care ţipă că nu mai poate. Eu, ca individ, supravieţuiesc şi nu mă plâng. Dar cum să nu mă cutremur când trec pe lângă o băbuţă care mă îmbie, cu glas stins, să urc pe cântăraşul aşezat drept pe trotuar pentru “ cincizeci de bani, maică”, îi dau un leu fără să mă opresc şi ea îmi zice “săru mâna”... care se întîlneşte cu “săru mâna “ firesc, al meu... La doi paşi, în fereastră, stă parcă aceeaşi mamaie care mă întreabă dacă n-am o bucată de pâine albă... Noaptea, în somn, aud cum rosteşte, mătăsos, “albă”... Seamănă leit cu maică-mea... Şi nu e vis! Cine a desăvârşit “opera” , începută, e adevărat de alţii dar niciodată cu atâta sîrg, de a transforma poporul acesta într-o ceată de cerşetori? Când spun “poporul” înţeleg, vorba Vladimirescului, “norodul” şi nu “tagma jefuitorilor”, adică a acelor opt dintr-o sută care continuă să se agaţe de matelot tocmai pentru că lor le e bine. Sunt profesor şi cer dreptul colegilor mei, dacă ei consideră, să poată protesta. E un drept universal. Se protestează şi la Paris, şi la Sofia, şi la Viena. Mai puţin în ţările bananiere, e adevărat. Iar profesorii şi au de ce să fie disperaţi, poate mai mult decît orice altă breaslă. Chiar şi numai pentru banalul motiv că salariile le-au fost reduse la mai mult de jumătate, şi nu cu celebrul sfert, cum se minte. Aşadar... de la cincizeci la sută în sus s-a ajuns la mai bine de cincizeci la sută în jos... şi culmea, prin două legi ”perfect” constituţionale! Atunci, domnule inspector, foştii dumitale colegi ar trebui să fie fericiţi? Şi nu pot să-şi strige măcar revolta, pentru că le interzici dumneata? Ne mai facem şi de râs în ţară: în niciun alt judeţ nu s-a mai emis un asemenea ordin. Chiar şi la Caracal... măcar d-na învăţătoare n-a fost ameninţată că i se face dosar dacă nu înghite, la comandă, ciorba săracului... Niciunde nu au fost somaţi profesorii că vor “intra” în comisii speciale şi li se vor face dosare. Poate, continui să merg pe firul logicii pe care amîndoi am învăţat-o în facultate dar şi acasă, în alte părţi inspectoratele sunt conduse totuşi de nişte profesori. Domnia ta pari că nu mai eşti... sau ai uitat că ai fost dascăl. N-am nimic personal cu dumneata, eu cred că am avut o relaţie profesional-umană chiar bună pe vremea cînd eram amîndoi dascăli... După ce domnia portocalie va trece, orice trece, şi vei reveni la catedră... te-ai gândit cum vei privi în ochii colegilor tăi ajunşi aproape cerşetori? Şi apoi... dacă azi li se pune botniţă, când încă nu a intrat în vigoare vestita lege prin care dascălii sunt dez-legaţi de glie pentru a fi mai repede şi mai simplu trimişi la plimbare... ce se va întâmpla atunci când, conform mai multor paragrafe brav “constituţionale”, bieţii profesori vor fi la dispoziţia unui primar mofturos, pofticios şi, binenţeles, arţăgos? E o simplă întrebare pentru fostul meu coleg căruia, în rest, îi doresc sănătate.

Dar să mă întorc la “comentatorul” meu de pe site. Acum înţelegi pentru ce protestez? Chiar dacă, aşa cum bine observa unul dintre comentatorii mei oneşti, protestez degeaba. Riscând să fiu penibil sau desuet într-o ţară unde elitiştii subţiri sunt aprig băsescieni... totuşi o fac aşa cum pot şi eu, cu ”oarecare” pricepere la cuvinte, cum zici tu, cu limbajul tău securistic: încep să miros de la distanţă agenţii disimulaţi pe internet dar şi aiurea. Niciodată ţara asta n-a fost mai “urmărită”, de-asta la noi şomajul n-o ia char razna: jumătate dintre compatrioţi sunt cerşetori, cealaltă... agenţi cu falsă identitate de medici, poliţişti, şi, bineînţeles, profesori. E şi motivul pentru care noi, profesorii dar şi alţii, ca breaslă, ne comportăm ca o turmă bezmetică: nu suntem în stare, ca francezii sau grecii, de o demonstraţie ca lumea, suntem penibili şi ca grevişti. Şi cum ar fi altfel cînd e atâta “înghesuială”?

Mai trebuie să afli că, fără să-ţi ştiu chipul (Sau... îl ştiu?!) te cunosc. Piesele mele de teatru, biografia sau citate din romane sunt pe diferite siteuri culturale. Ei bine, în cele pe care se poate comenta eşti şi tu, nelipsit. Poate nu eşti aceeşi persoană, dar limbajul şi conduita verbală e identică. Am discutat şi cu alţi scriitori, dintre cei care au ”păreri” incomode... aceeaşi poveste. Ieri, stăteam de vorbă cu un coleg scriitor... şi dintr-o dată telefonul, închis, a făcut un clic scurt, metalic. Instantaneu ne-am privit... şi am izbucnit în râs! Ce spuseserăm?!

Pe vremea aşazisului Ceaşcă, la douăzeci de ani, am publicat un roman care azi, pe o logică bizar-băsesciană, s-ar fi considerat că atentează la siguranţa naţională. Nu m-a “ascultat” nimeni (Cred!). Atunci romanul a apărut greu... dar a apărut. Să mă mai mir că, nu de mult, o piesă a mea aproape “jucată” a fost retrasă, ”elegant”, incredibil? Azi sunt urmărit şi pe siteuri! Să mai spună scriitorul român că nu-l ia nimeni în seamă!

Puiule, dacă eşti aşa viteaz de ce nu te arăţi la faţă? În curând, cinci dintre cărţile mele vor putea fi citite şi pe cea mai mare librărie online, pe CorectBooks. Sunt sigur c-o să fii şi acolo! O să-mi mâzgăleşti scrierile cu privirea ta insalubră? Hai, fă-o! Numai că va trebui să plăteşti... cu arginţi adevăraţi! Vezi, şi pentru turnători nu orice e gratis...

Dobitocule!

Protest

Subsemnatul Gheorghe Truţă, cetăţean român, profesor de Matematică la Şcoala Gen, Nr 3 Lupeni, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor a 6 cărţi şi de patru ori premiat al aceleaşi Uniuni, protestez împotriva genocidului la care este supus Poporul meu de către o ciumă portocalie străină de orice ideal naţional, de orice standard uman.

Ca profesor al Văii Jiului cer demisia imediată a acelei figuri triste numite, din interese de partid, drept inspector general, pe nume lăutaru, cu toţi pîrvanii şi surogatele pedeliste, penale, impuse fără nici o garanţie valorică, în administraţia judeţeană. Cer popularea ISJ Hunedoara cu profesori autentici, intelectuali fără culoare politică, recomandaţi de propria valoare. Meţionez că nu sunt membru al niciunui partid, sunt doar român, om al Planetei şi, întâmplător, intelectual şi scriitor român. Nu mai pot sta cu braţele încrucişate! Din acest moment, toţi cei care se vor atinge de un singur fir de păr al unui concetăţean de-al meu, nevinovat şi singur în faţa dictaturii băsesciene evidente, vor avea parte de riposta mea dură, legitimă. Vorba lui Vladimirescu, sunt gata să îmbrac cămaşa morţii într-o luptă, e adevărat, cu mijloace constituţionale, dar fără menajamente împotriva imposturii, a nesimţirii şi lipsei de scrupule din Vale, dar şi din Ţară. Cine vine alături de mine?

Gheorghe Truţă

PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

CEILALŢI

Cea mai fragilă şi mai neputincioasă parte a Literaturii. În acelaşi timp sănătoasă şi suferindă.

Scriitorii talentaţi şi puternici, care au avut şansa să-şi întărească numele cu cărţi şi binemeritată faimă înainte de consolidarea Mafiei, rezistă. Abia în Posteritate li se vor şterge urmele: vor fi înlocuite, bineînţeles, cu cele „alor noştri”.

Ce se poate face pentru a opri această nemernicie?

Nimic. Fiecare purtăm deasupra frunţii, ca nişte îngeri pământeni, diademe în care ne păstrăm amintirile celor pe care i-am întâlnit şi preţuit în timpul vieţii noastre, în care le stivuim răsuflările pierdute, şi nu murim definitiv decât atunci când nu mai există nici măcar o diademă care să ne păstreze.

Îi vor păstra Apostolii pe scriitorii noştri stingheri şi merituoşi în diademele lor?

Puţin probabil. Ei au Lumea lor, dar chiar şi acolo vor face curăţenie. Pentru că lipsa de caracter e incurabilă.

Au fost mereu în Literatura română nedreptăţi flagrante, omisiuni, epurări. Însă Marea Epurare abia urmează să vină. În acelaşi stil, deja cunoscut: cu răbdare şi în tăcere.

Poate că tonul meu pare catastrofic, ridicol prin patimă şi persuasiune. Optimiştii incurabili pot strâmba din nas. Cine nu crede poate observa că primele simptome ale Marii Epurări au şi apărut.

Logic ar fi ca adevăraţii Maeştri să fie apăraţi în diademele scriitorilor mai tineri care n-au făcut şi nu vor face pactul cu nici un Diavol.

Cu condiţia ca ei să existe. Din păcate, am mai spus-o chiar în cuprinsul acestor rânduri, dar e prea important şi prea trist ca să n-o repet: „ceilalţi” scriitori, care au avut neşansa să înmugurească în chiar debutul fulminant al Mafiei, au rămas umbre incolore în marginea unui peisaj ars. Nume subţiri, străvezii. Din elanul lor tineresc n-a rămas decât spuza, stinsă. Talentul, chiar dacă abundent, e ca frunza: cade când ţi se taie rădăcinile. Păsări stinghere, anome, căzute într-o aripă.

Cei nenăscuţi nu se vor naşte niciodată. Decât dacă, încă din embrion, vor semna pactul cu Mafia. Abia atunci li se va permite să lovească coaja de calcar cu ciocul. Şi imediat, cârduri de mormoloci vor fi dirijate în cetele de pinguini şi vor fi trimise pe front, la datorie. Care, într-un puseu de luciditate, va ieşi din rând va fi deviat în apele reci ale Nimicului.

Mafia literară românească are pe conştiinţă cărţile nescrise ale nenăscuţilor scriitori.

*

Din colţul unde a fost abandonat, „celălalt” primeşte uneori mesaje, adrese, răvaşe cinice legate cu fundiţe roz, şi bătăi pe umăr gen :”Lasă, bătrâne, vom muri şi vom vedea!”.

Într-un răvaş mov e înfăşurată ideea că, în condiţii oricât de vitrege, acolo unde este şi dacă este, Valoarea izbândeşte în cele din urmă. Ba chiar că piedicile întăresc, stavilele dau mai multă vigoare unei Valori dezlănţuite, şi că marile sforţări duc la eliberări de uriaşe energii pentru ca, într-un final apoteotic, Talentul adevărat să apară învingător, în toată splendoarea sa. Cu alte cuvinte, spune Cinicul cu un zâmbet larg, de ce v-aţi plânge voi de persecuţiile Mafiei, în cele din urmă ele nu sunt decât un stimulent, o piedică necesară, un binevenit şut în fund care, se ştie, e un pas înainte!

O altă adresă la care e trimis „celălalt” e Posteritatea.

„Dar voi nu scrieţi pentru bani sau glorie antumă, nu-i aşa? îmi spune un editor hârşit prin trei regimuri, om cinstit, cuminte şi neapărat înţelept. Dacă vrei bani te faci avocat sau antreprenor. Dacă vrei glorie ieftină te faci futbolist. Voi nu scrieţi pentru epoca asta într-adevăr mizerabilă, voi scrieţi pentru că aveţi ceva de spus şi, într-o zi, se vor naşte criticii care să vă citească şi care să înveţe cititorul să vă iubească. Nu vă e de ajuns credinţa asta?”

„Şi când se va întâmpla?” sunt curios.

„Nu ştiu. Şi nici nu trebuie să vă intereseze momentul. Important e că peste o zi sau peste un secol, cine va scormoni în vrafuri prăfuite să aibă ce ce găsi!”

Posteritatea Scriitorului vecină cu nemurirea sufletelor, „la loc de verdeaţă”…unde cei umili pa Pământ vor fi răsplătiţi regeşte în ceruri …Amin.

Alteori, e ameninţat cu degetul pentru că n-ar fi răbdător, harnic, perseverent.Ieri, un Apostol-Lider-Maestru (Din raţiuni de simplitate, noi am prezentat personajele acestei Istorii ca fiind separate, în fapt ele se pot afla sub forme nebănuite de contorsionare, struţocămile sau fauni altoiţi cu câţe.) îşi ridica în slăvi Liderul absolut declarându-şi nemărginita admiraţie pentru consecvenţa „proiectului cultural” al numitului. Mai pe româneşte, omul căzuse în limbă în faţa constatării că, indiferent de mersul vremii şi al vremurilor, de ploaie, vânt sau situaţia păşunatului în Apuseni, Liderul continua să-şi scrie, şi să-şi publice evident (fără nici o restricţie, adăugăm noi), cărţile. Spre deosebire de „ceilalţi”, suntem lăsaţi să citim printre rânduri, care sunt ezitanţi, greoi, se lasă furaţi de peisaj şi, de ce să n-o spunem, cam suferă de lene.

N-avem nimic împotriva unor asemenea exerciţii de admiraţie, în definitiv fiecare admiră ce, când şi cum vrea, numai că se cuvin câteva precizări.

Mai întîi că Omul dumitale, Maestre, e firesc să fie calm, sigur pe sine, olimpian chiar, şi ar fi chiar stupid să facă popasuri prin mărăcini când, încă din fragedă pruncie, cum arătam la capitolul ce i s-a dedicat, i s-a întins înainte covorul roşu. Cine aleargă singur pe bulevard, în sunet de girofaruri, cu greu iese pe locul doi (Deşi s-a mai întâmplat…). În timp ce omul meu,”celălalt”, apare pe potecă, asudat, cu limba scoasă, călare pe o bicicletă desumflată. În cele din urmă şi Literatura e o competiţie, dar ce întrecere poate fi între cineva care are toate porţile deschise, şi altul pentru care toate uşile sunt zăvorâte? E ca şi cum, în acelaşi bazin, omul dumitale pluteşte calm, seniorial, pe un colac bine umflat, iar omul meu înnoată (?!) cu o piatră de moară legată de gât. Mata, Maestre, stai pe mal şi strigi spre „celălalt”, care, săracu’, dă disperat din mâini, gata să pornească spre fundul gârlei: ”Ce-i disperarea asta? Înoată, dom’le, de-aia eşti în apă, fă pluta, nu se poate, nu se poate, e dizgraţios! Priveşte acolo, la Mister, ce plutire, ce eleganţă, uite cu câtă nobleţe atinge apa, parcă o mângâie!”

În definitiv, se spală pe mâini Cinicul nostru drag, oriunde, deci chiar şi în Literatură, trebuie ca unii să fie lângă stele, alţii pe pidestal, unii pe butoi şi restul cu tălpile în ţărână. Ce s-ar întâmpla dacă tam-nesam s-ar fi născut cinci mii de Shakespeare, măcar o mie de Eminescu şi câteva sute de Blaga?

E adevărat, numai că locul de lângă stele, ca şi cel de pe butoi, trebuie fixat doar în urma unei (minime) competiţii. Dinspre o Lume în care purcica naşte pruncul de aur direct pe piedestal vin deja miresme de cocină.

EPILOG

Cuiva, care priveşte Literatura doar ca simplu spectator, demersul nostru întru apărarea Scriitorului poate părea deplasat. România de azi e un teritoriu ocupat în întregime de o forţă străină, malefică, insinuantă până la nesimţire, ca o căpuşă uriaşă care îi suge sângele şi o anemiază în fiecare zi. Numele ei e Mafia. O pecingine cu mecanisme echivalente blochează deopotrivă Industria, Agricultura, Justiţia, Învăţământul. De ce-ar fi mai important Scriitorul decât ţăranul, dascălul sau petiţionarul român?

Numai că o industrie îşi poate reface relativ repede instalaţiile şi structurile administrative, câmpurile pot înflori în doar câţiva ani. Nimic nu e iremediabil pierdut, orice îşi poate regăsi sevele originare, uneori prin rădăcini mai sănătoase şi mai profunde, din clipa când Răul a fost extirpat.

Ceea ce, din păcate, nu se întâmplă şi în Literatură.

Literatura înseamnă acea fiinţă ciudată şi sublimă, deopotrivă mâzgă şi vis, om şi faun, conştiinţă şi talent, adică Scriitorul. Or, un Scriitor se naşte rar, traiectoria lui de stea căzătoare, în care doar urma poate fi nemuritoare, e lentă şi sinuoasă. Apare surprinzător dintr-o masă imensă de alţi lucrători cu condeiul, mulţi părând mai strălucitori decât Briliantul, dar şi din lichele, paparude sau pupincurişti. Cu condiţia ca mediul literar osmotic să fie natural, nefalsificat. Pentru că, într-un mediu otrăvit, dirijat, artificial şi iremediabil arid, apariţia scriitorului adevărat este imposibilă.

Fauna naturală, liberă şi favorizantă de talent şi geniu odată distrusă, cum se întâmplă azi, nu ştiu când şi dacă va mai putea fi refăcută vreodată. Chiar dacă, într-un târziu, izvoarele vor susura, câmpurile vor da roade bogate, avioanele vor săgeta libere cerul şi omul va fi descătuşat de pecinginea mafiotă, mă tem că pentru Literatură orizontul se va limpezi degeaba. Pentru un timp, care poate să fie un veac sau o veşnicie, Scriitorul român adevărat, liber şi puternic, aliniat doar în rând cu propriul talent şi conştiinţă, va fi doar o amintire.

Aceasta e miza. Un veac de domnie a Mafiei în Literatura română e deja prea mult. Oricum, Răul a fost făcut şi e prea adânc ca să nu lase urme iremediabile. Orice altă clipă trăită în fals şi minciună va însemna încă o rană pe trupul, şi aşa fragil, al Literaturii.