PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (IV)

   Instituţia Jigodismului mondial, Masoneria, deja făcuse o faptă bună pentru români: îl "instalase" pe Cuza. Şi tot ea l-a "abdicat". "Ce facem cu românii ăştia?! au ridicat din umeri masonii-şefi după vreo şapte ani de la înălţarea în jilţ a Colonelului. S-au javrizat atât de temeinic... aproape mai bine decât noi!" 

  Aveau dreptate. Şi au avut dreptate şi cu pasul următor: trebuia găsit un mecanism anti-javră, care să ţină în frâu, cel puţin pentru o vreme, talentul inextricabil, savuros, pur românesc, pentru J. 

  Aşadar, un neamţ de treabă, un tip cinstit, instruit, dintr-o familie bună, teutonă, traversează Europa într-o noapte, cu o bocceluţă la subţiori, şi a doua zi de dimineaţă românii aveau Rege! 

  Deşteaptă treabă! Singura la îndemână şi singura care putea da roade. Şi a dat. 

  N-a fost uşor. Cariul Javrismului dormea cu ochii deschişi în fiecare fibră a boierului român ajuns demnitar al statului. Lichelismul, arivismul, activismul ... şi toate ismele posibile erau deja bine înrădăcinate în creierele mici dar agere ale dregătorului carpatin. Ceea ce ştiau bine atât Carol cât şi urmaşul lui, Ferdinand, era faptul că nu trebuia să-şi facă iluzii: J. românesc putea fi domolit, întârziat, dar nicidecum înfrânt. Esenţele  lui tari  zăceau până şi-n batistele curteanului. Dar mai ales în amănunte... Argetoianu povestea că i-a trebuit ceva vreme noului Rege ca să-şi obişnuiască dregătorii cu ora fixă a şedinţelor de la Palat. Alminteri... orice şedinţă convocată, nemţeşte, la zece fix începea invariabil, româneşte, la unsprezece! Obicei translatat şi în situaţii lumeşti: până şi ceaiul de la cinci începea la şase! Aşadar... timp de câteva decenii, zi de zi, clipă de clipă, regii cu sânge teuton, ajunşi acum cei mai preţioşi români, au luptat cu simptomele dar şi cu esenţele tari ale J. românesc. Gestul înalt al lui Ferdinand de a-şi arăta loialitatea necondiţionată  faţă de patria sa nouă şi adevărată a fost o lovitură aproape mortală, simbolică, dată J. românesc. Acesta, chiar dacă surescitat, şi-a plecat pentru prima oară fruntea, în semn de respect. Un neamţ îi dăduse două palme zdravene: durea... dar omul merita stimat! Era clar: din punct de vedera al J. nu rămânea decât o cale: să aştepte ca spiritul teuton să dispară pe cale naturală. Şi, mai ales, urmaşul lui, chiar neamţ fiind, să-şi fi subţiat sângele cu esenţe,  roze, "cuminţi", dulci, româneşti...
   J. însă devine tot mai nerebdător: nu mai are loc în cuşcă, roade lesa, e gata să rupă lanţul, aşa că nu mai e dispus să aştepte sfârşitul firesc al regelui Ferdinand: J. românesc se întrupează în partide. Partide care, după model european, se întremează, se pierd în sofisticare. Nici n-apucă marele Rege s-asculte Aleluia, şi politicianismul autohton, citeşte J., era ditamai broscoiul care înghiţise un bou. Ţinut atâta vreme cu capul sub zoaie, J. românesc izbucneşte isteric, cu năduf şi cuvenita nesimţire. Minciuna, fariseismul, tupeul, recte corupţia, trădarea, impertinenţa dulce, amăruie, cu nucă sau fistic... toate explodează ca un brand la o defilare a Bravei Armate Române de Ziua Regelui. J. scuipă fără ruşine peste mormântul reavăn al Marelui Rege şi se scutură de amintirea lui ca de un vis urât. Era şi normal să-i urască pe Carol şi pe urmaşul lui: îl opriseră din drumul drept cam o jumătate de secol! Acum... J. e la apogeu. Nimeni nu-i mai stă în cale. Politicianismul mic la sfat, cât un puric, e, în fanfaronadă, cât un munte. Munte de mămăligă... Consumatorul diurn de mămăligă, "prostimea" e demult cu fruntea în ţărănă, de pe la începuturile epocii Cuza, doar carne de tun în micile şi marile războaie ale Neamului! Legionarismul apare tocmai ca o mişcare curată şi sinceră împotriva politicianismului găunos, a J. tradiţional, dar, din păcate, poate şi din pricina luptelor diurne pe care trebuie să le poarte cu J., sfârşeşte prin a-i împrumuta mantia, armele şi muniţia. Şi unele obiceiuri. Cînd ajunge la şantaj, apoi la teroare şi crimă, totul e definitiv compromis. Ca mai tot ce e românesc, pornise din Sublim şi se termină în Penibil. Şi atunci, abia atunci apare Prinţul J. românesc. Dumnezeu e uneori ironic şi pesemne că porunceşte Istoriei, dintr-un gust îndoielnic sau dintr-o simplă toană, să fie cinică şi să apară ca Salvator al Naţiunii, Javra supremă. Şi cum a el trebuia să poarte un nume i s-a zis Majestatea Sa Carol al II lea. Esenţa şi efigia J. românesc. Spiritul lui tutelar, steaua sa călăuzitoare. Nu se poate stabili dacă Majestatea Sa  e părintele J. românesc sau, din contră, J. e părintele lui. Oricum, ironia divină e perfectă: hohotul de râs al lui Dumnezeu trebuie să se fi auzit pănă în rărunchii copţi ai Carpaţilor. Cum altfel... când i-a fost dat bietei Românii să aibă ca Principe al J. tocmai un urmaş al lui Carol! Însă noul Carol era, după câteva generaţii, un teuton cu sânge subţiat în busuioacă de Bohotin... adică deloc neamţ. Un perfect român. Şi o jigodie la fel de perfectă! Noi, românii de azi nu ne "tragem" din Decebal sau din Traian, ca-n penibila dihotomie. Singurul nostru părinte, idealul şi mulajul  în ale J., adică în starea noastră firească, e acest vlăstar de Carol. El a fost şi rămâne bobul prim, arhetipul urcării noaste către ne-Virtute, semnul sigur al rostogolirii  naţionale mereu în jos, către hăurile Istoriei. Demers pe care, de vreun secol dacă nu şi mai bine, îl experimentăm diurn, cu mare succes.
   Restul... "interes naţional", "în viitor va fi mai bine pentru urmaşii urmaşilor noştri"... şi alte călduţe lozinci... e doar propagandă ieftină. Poveşti de abecedar, carafe cu apă caldă şi muşeţel turnate peste o rană malignă.