De Paşti

De Paşti, cititorilor mei de pe toate continentele, celor mai tandri şi simţitori intelectuali, o clipă de bucurie!
                                                                                                 Truţă

Actualitate (1)

   Csibi Barna a fost mutat, cum era firesc, la Bucureşti! Aşa daaaaaaaaaaa! Păi... de ce să stea dumnealui într-un cătun ca Abrudul. Capitala României e exact ce i se potriveşte!
   Am zis că nu mai comentez... dar îmi e peste măsură să mă abţin! Coroborat cu amănuntul că, după ce a desfiinţat şaptezeci de spitale româneşti... dar niciunul din regiunile preponderent maghiare, eu, care sunt un nenaţionalist convins,  nu pot decât să mă minunez şi să întreb:
   Ăştia ori sunt proşti, ori sunt ticăloşi... ori amândouă deodată!
   În acest moment, orice popor demn şi european ar trebui să iasă instantaneu în stradă şi să-l dea cu cracii-n sus pe Marinelul şi pe regimul lui de vânduţi.
   Dar nu se va întâmpla nimic. Şi tu, S. O. voiai, în impulsul tău lăudabil, să ieşim amândoi în  marginea şoselei, cu furca?! Pentru cine? Pentru ce?!

Post Scriptum sau Povestea unui Truţă laş şi a eroicilor lui contestatari

   Pe Blog, epigramistul Stelian O. mă somează să încep bătălia pe care am promis-o în Protest. Răspunsul meu îl dezamăgeşte şi, printre ironii, mă acuză de laşitate.

   Am publicat Protestul în octombrie 2010. De atunci a trecut o jumătate de an şi s-au întâmplat multe. Eu, aşa laş cum sunt, am continuat, săptămână de săptămână, pe Blog şi în Ziar, să semnalez aspecte ale Genocidului la care, părerea mea!, este supus poporul meu. Poporul, şi nu "tagma jefuitorilor", precizez. Drept pentru care, firesc, am fost atacat din toate direcţiile de propagandiştii băsişti deghizaţi în "comentatori." Am fost declarat prost, dobitoc, incult. Că... de ce îmi permit să protestez faţă de închiderea şcolilor, a spitalelor ... că... unde văd eu sărăcie, că... asta e de fapt Reformă. Ştiţi, tot arsenalul... N-am văzut proteste semnificative, nu în apărarea mea, nu era nevoie, dar nici în apărarea propriei demnităţi. În afară de atitudinea tranşantă a primarului Buhăescu, nici măcar partidele de opoziţie nu par deranjate de modul cum "curg" evenimentele, în Ţară şi în Vale. Toată lumea, putere şi opoziţie, laolaltă cu norodul, e dată pe spate în aşteptarea ceasului când Lenţi cea isteaţă va face cu Straja ce-a făcut cu telegondolele din Vulcan.  Din banii lor... nu ai ei! Tot în această jumătate de an, acestui popor răbdător i-au fost turnate în cap, cu veselie şi în ritm de dans tălmăcean, butoaie pline cu zoaie. Poporul, în felul lui firesc... n-a protestat. Aşa încât, domnule S.O. eu, autorul acelui Protest, minor faţă de altele, ale d-nei Anghel, ale lui Sobaru (Articolul meu "Ţi-ai rupt oasele degeaba, Sobaru!" e încă în arhiva Blogului şi a Ziarului!), şi ele rămase fără ecou, nu puteam să nu gândesc: nu cumva acestei populaţii îi "place" ? Atunci... de ce să stau eu, nesemnificativ autor de romane şi piese de teatru, în faţa fericirii poporului meu?

   Dacă acest "apel" venea în urmă cu o jumătate de an, cu cinci-patru sau măcar trei luni, da, aş fi îmbrăcat bucuros "cămaşa morţii" cum spuneam în Protest. Dar... timpul trece, iremediabil. Cu alte cuvinte: ce era valabil acum o jumătate de an.... azi nu mai e.  În acest răstimp, cum spuneam şi în ultimele mele articole, m-am convins că nu mai e nimic de făcut. România a murit şi n-o va mai salva nimic. Nici butoaiele de peşte, nici stivele de mălai pe care oamenii Marinelului le distribuie la romînii săraci (ce pleonasm!) în ziua unui vot. Pe care, firesc, îl câştigă, invariabil, cu 75%. 

   Recunosc că am greşit publicând Protestul şi-mi cer scuze, mai ales colegilor mei, profesorii, care o "duc" minunat. Le-am deranjat idolii... ăia care le-au înjumătăţit simbriile, oricum mici, şi i-au transformat în sclavi. Dar... nu pot să nu întreb, din nou: unde au fost în jumătatea asta de an  vajnicii mei acuzatori, cum este şi S.O? Au deschis ei măcar guriţa? N-o vor deschide nici de acum înainte: şi acesta e doar un pretext pentru a mă ataca. Cică... "mânie proletară". Tu... şi cu toată ceata ta de curajoşi şi pricepuţi... de ce n-aţi scris sau dat pe gură un singur rând în care să vă arătaţi mulţumirea sau nemulţumirea faţă de ce se întâmplă în Ţară? Vitejia voastră constă în a mă ataca pe mine şi pe puţinii care mai  ridică vocea contra Marinelului. Chestia cu "hai la luptă" e oricum o diversiune. Dacă aş marşa, m-aş trezi, din nou, singur...
   Bine: vă fac plăcerea şi nu mai scriu. Oricum mi s-a făcut lehamite. Dar nu vă  bucuraţi chiar de tot: voi mai scrie, probabil, cînd vreau şi ce vreau eu, dar nu pe teme care "deranjează" propriul popor.
   Îl las să  doarmă: e obosit...

Am vrut să renunţ la mai scrie şi la ziar, şi pe acest blog. Mi s-a făcut un soi de greaţă în a vorbi, parcă în zadar. Dar faptul că, în ultima săptămână, aproape zilnic, am aproape o sută de cititori, din diferite continente, de la America până la... să zicem, nu în cele din urmă, Australia, trecând prin Rusia, Elveţia şi Olanda, mă fac să amân clipa despărţirii. Vă mulţumesc pentru nesperata atenţie... şi, cel puţin în următoarele saptămâni, vreau să gândim împreună ce se întâmplă cu ţara noastră, cu Lumea, cu noi înşine!
   Aşadar... amân despărţirea, firească, pentru câteva săptămâni. Apoi... mai vedem!
                                                                                      Truţă
              

Eminescu şi noi sau Un popor prea mic pentru o minte atât de mare... şi aia mâncată de o pisică!

   Eminescu e ca un continent: dacă porneşti să-l explorezi, pe drum uiţi de unde şi pentru ce ai plecat la drum.

   Multă vreme nu am înţeles pe deplin fenomenul Eminescu. Erau lucruri pe care le înţelesesem din prima, dar şi altele la care mă "gândeam" cu oarecari nedumeriri.

   Am înţeles că Eminescu e cel mai talentat scriitor care s-a născut şi se va naşte pe aceste meleaguri. Unii spun că e un truism. Nu e chiar aşa: mulţi, mai ales în zilele noastre sau foarte aproape, lucrează la demolarea acestui adevăr. Mi-a fost foarte clar că Eminescu e cel mai mare în cam toate domeniile pe care măcar le-a atins. Am înţeles până şi furia cu care nişte neica nimeni, imediat după revoluţie, au încercat demolarea monumentului Eminescu, "demitizarea" spuneau ei, pentru a-l aşeza pe soclu pe unul micuţ şi piţigăiat, Cărtărescu, Dealtfel, omul era chiar în fruntea insurgenţilor. Ce n-am înţeles a fost efortul ridicol de a înlocui, e adevărat bătrânul dar genialul poem Luceafărul, cu convesaţia dintre o chiuvetă şi un alt accesoriu de baie al mai sus numitului, episod introdus fraudulos dar insistent în programa de Bac a adolescentului român.

   Ce nu înţelegeam eu pe deplin, la mintea mea limitată, vor spune pe bună dreptate "prietenii mei comentatori", era "pretenţia", susţinută însă de cei mai avizaţi dintre exegeţii genialului, că Eminescu ar fi şi cel mai mare gazetar român. Propriu-zis... nu pricepeam rostul furiei disperate, vehemenţa dusă până la strigăt din articolele publicate, de pildă, în Timpul. Mi se părea o stridenţă, un contrast ce nu cadra cu maiestuozitatea imperial-omenească din cel mai profund poem care s-a scris vreodată pe planetă "Odă în metru antic". Sau cu profunzimi de cristal, inaccesibile cărtăreştilor din neam în neam, precum "La steaua".

   Mi-au trebuit cincizeci de ani de viaţă ca să înţeleg. Abia acum pricep că Eminescu era profund genial şi ca gazetar. El a ipostaziat nu doar epoca lui, ci toată pecetea istorică a poporului său. Faptul "de a fi în Lume" preţios şi bâlbâit, mereu în contrapunct cu Istoria. De pildă, şi tocita secvenţă a întâlnirii cu Baiazid, considerată de unii ca o dovadă clară de patriotism desuet, e de fapt o ironie, o autoironie, pentru că Eminescu era român în fiecare fibră a sa. De pildă, "ca întreg aliotmanul să se împiedice de-un ciot" e recunoaşterea unei neadecvări: în timp ce alte naţiuni îşi dozează acţiunea spre scopuri nu întotdeauna înalte dar precise, necesare, noi apărem năuci în calea evenimentelor, ca un "ciot", fără miză şi fără rost. Doar din obsesia naţională de a fi "la masa bogaţilor". "Sărăcia şi neamul" sunt mize totuşi prea mici...
   Nu înţelegeam nici de ce unii dintre cei mai profunzi exegeţi ai vieţii lui Eminescu, în frunte cu Constantin Barbu, susţin că marele poet şi român a fost, în prima fază "înnebunit", şi mai apoi pur şi simplu ucis. Acum înţeleg. Eminescu a fost ucis pentru că, aşa cum spunea un contemporan "nu se mai poate cu el". Devenise nu doar incomod: devenise de nesuportat. Eminescu descoperise, primul, din nou, că poporul român începea să sufere de o boală gravă, oarecum necunoscută: jigodismul. Vehemenţa lui extremă venea dintr-un soi de disperare. Atitudinea lui, în fond firească, a fost taxată de naivi drept nebunie, şi de către câţiva "apropiaţi", printre care "amicul" Maiorescu, drept un afront personal. Pentru că jigodiile, chiar instinctiv, au simţul propriilor precarităţi. Tonul dur, mai mult decât tăios, din articolele poetului a mers direct la ţintă. Şi "ţintele" au reacţionat. De remarcat că "demersul" întru jigodism al poporului român era abia la începuturi. Mi-e imposibil să-mi imaginez reacţia marelui spirit în faţa plenitudinii jigodismului, care e epoca Marinelului.
   Dar despre definiţia jigodiei, despre dezvoltarea şi stadiile jigodismului în Istoria României de la la origini şi până în prezent... în articolul viitor. Până atunci, rămânem cu constatarea că jigodismul românesc e stare perenă, nu atât de naivă, cum se crede. Din contră: jigodiile, odată ce se recunosc sunt capabile de orice. Avertisment peste ani: creierul cel mai cuprinzător dintre cele care au fost pe lume, cel al lui Eminescu, a fost uitat(?) pe o fereastră, la soare. Se pare că, în cele din urmă, l-ar fi mâncat o pisică...
   Nu e sugestiv?
   Cum să se mai facă bine o naţiune care a fost capabilă de o aşa întâmplare?! 

Mult iubite şi stimate Dictator sau Repetabila scenă a cozilor la orice

     Ce-au mai strigat "intelectualii"noştri fruntaşi, făcuţi şi nu născuţi, împotriva Dictaturii... când aceasta tocmai murise! Sentimentul a fost atât de profund încât şi azi continuă să o înfiereze! L-au luat drept stindard al luptei anti-dictatură... chiar pe Marinelul. Situaţie de-a dreptul genială! Numai românii, bravi urmaşi ai lui Ionesco, erau capabili de o aşa ipostaziere a Absurdului. 

    "Intelectualul" nostru fruntaş aşa cum a stat capră în faţa lui Ceau, aşa stă şi în faţa Marinelului. Motivul: pentru un pumn de grăunţe. Pentru o excursie gratis în străinătate, un post la o agenţie a statului, la o fundaţie sau, în cazuri nu puţine, la un minister.

     Chiar şi în Vale au sosit "reprezentanţi de seamă ai societăţii civile" invitaţi să condamne ceea ce ei denumesc "dictatura comunistă". Pe care ei, părinţii şi rudele lor apropiate au acceptat-o, au folosit-o.... e drept "în scârbă".

     Şi eu am fost invitat să iau parte la două dintre aceste manifestări. Nu zic, organizatorii  sunt oameni tineri, intelectuali autentici, de bună credinţă.  Dar...

     Nu m-am dus. Nu pot, ca om, să asist cum, din  miezul fierbinte al unei Dictaturi  vii, să condamni una, la fel de adevărată dar moartă.

      N-am s-o întreb pe autoarea memorabilei sintagme "popor vegetal",  de curând în turneu de condamnare a dictaturii comuniste în Vale, ce căuta domnia sa în delegaţii repetate la "Tovarăşu'", şi nici cum soţul domniei sale, prezent şi dumnealui aici, bătea coclaurile Americii cu "ogarul cenuşiu", exact în vremurile când martirii neamului putezeau la Sighet. Sighet, a cărui amintire o patronează împreună cu distinsa sa soţie şi poetesă. Dar... apropo de dictatură: m-ar interesa părerile domniilor lor, ca şi ale altor înfocaţi critici ai dictaturii ceauşiste, despre subiecte contemporane precum:
      Amănuntul că azi, scumpa noastră ţărişoară, deşi Republică parlamentară, practic nu mai are Parlament!
     Fleacul că instituţiile cele mai importante ale Statului, precum: Guvernul, partidul de guvernământ, Banca Naţională, Parchetul, CNA, DNA, Curte Constutiţăonală, Serviciile Secrete, TVR.... şi tot ce mai doriţi, se află în mâna destoinică a unui singur om?
     Faptul aleator că, practic, o Elenă, tot prof. univ. dr., e în fruntea Statului român, cu toţi banii în teşcherea, şi un alt Nicu... e tot o Elenă?!
     Viziunea apocaliptică a unui popor înfometat, aflat zi de zi la căte o coadă la un mall care oferă... oferte, adică un soi de semipomeni, rudă cu cele electorale? Asta în timp ce câţiva ciudaţi, trimişi de partidul-cel-destoinic să combată la televizor, strigă din toţi rărunchii că nu, nu e adevărat ceea ce se vede, că poporul o duce bine, e adevărat "încă nu curge lapte şi miere" pe fiecare stradă, dar în viitorul cel mai apropiat va curge! Şi că toată această batjocură se numeşte Reformă! 
     Că, în loc să construim pentru acest popor secătuit de puteri, spitale şi şcoli cu adevărat funcţionale ( cum a făcut-o totuşi în ciuda altor păcate reale, atât de hulitul regim ceauşist), din contră... le facem praf şi pe cele existente. Unele dintre ele chiar de prim rang! Procedeu care, în orice dicţionar de politologie, se numeşte simplu: genocid.
     Nu vreau să apăr un regim de care nu m-a legat nimic, nici măcar un carnet de partid, dar mă revoltă  surpriza de a-i regăsi în actualitate, uneori leită, alteori chiar potenţată, capacitatea de a minţi dusă dincolo de orice închipuire. Şi, din păcate, majoritatea intelectualilor acestei ţări nu fac decât să intre într-un joc murdar al orbului găinilor sau, dimpotrivă, al activismului ticălos.  E parcă un blestem pentru această naţie să nu aibă corpul de elită pe care l-ar merita, pe care atâtea alte naţii îl au, şi care le-au dus la liman de fiecare dată în Istorie, în situaţii încă şi mai dramatice. Vezi polonezii, cehii... şi alţii. Noi regăsim, de fiecare dată, profilul intelectualului slugarnic, care se face preş sub orice regim, sub dictatura oricărui personaj rudimentar, pentru o firimitură de pîine mai albă. Uneori nici măcar pentru atât. Care ne mai sunt atunci modelele? Pe ce postament ideatic şi moral se mai poate susţine silueta tot mai subţire a acestui încercat popor?
     În acest moment, ca mai întotdeauna, pe Nimic. Nimicul e cel care ne locuieşte şi pe care îl locuim cu un soi de veselie inconştientă.
     Bine, veţi spune, dar ce-ai cu stimaţii intelectuali? Aşa rupţi de realitate... lasă-i să stigmatizeze la nesfărşit dictatura comunistă!
     Nu-i chiar atât de simplu. Demersul lor continuu, de la revoluţie încoace, de a înfiera comunismul face un rău infinit societăţii româneşti: dă impresia că tot ce ni se întâmplă rău e numai din acest motiv. Nimic mai fals! Aşazisul "comunism românesc" e o cauză moartă şi îngropată. Faptul că o bună parte din tarele societăţii româneşti din timpul defunctului regim le regăsim, chiar exponenţial, azi, e o problemă ce nu mai ţine de zestre, ci de noi, fericiţii contemporani ai Marinelului. Nu putem da la infinit vina pe "dezastruoasa moştenire" pentru a ne ascunde prezentele laşităţi. Dacă suntem lichele azi, aşa suntem de vreo două mii de ani, indiferent de timpuri. Precarităţile noastre morale, psihologice şi de educaţie s-au translatat dintr-o epocă într-alta, dintr-un regim într-altul, ajutând şi la discreditarea totală a unei orânduiri oricum discutabile, cum a fost socialismul, numit impropriu "comunism". Nu întâmplător suntem atât de "deschişi" la orice formă de dictatură: dacă ne uităm bine în Istoria îndepărtată până în cea recentă, trecutul nostru e doar un şir de dictaturi. Glisarea de la o dictatură la alta e aproape o continuitate. Suntem predispuşi la Dictatură pentru că suntem slabi, naivi şi iresponsabili, dar mai ales pentru că elita noastră intelectuală a fost mereu şi este de cea mai slabă calitate, mai ales sub aspect moral.
   Iar la ce asistăm acum, la plenitudinea unei dictaturi, deopotrivă severă şi infestată de prostie, e doar o secvenţă dintr-un şir ce tinde la infinit. Intelectualul român de azi e fricos şi cu ifose balcanice. Laş dar cu "ţâvnă". Mi-l închipui, ca-n "conu Leonida... ", cu fesul pe ţăcălie. Citind sub plapumă, la lumina lanternei... în timp ce, în stradă, la parter, poporul, "populaţia" se calcă în picioare: la magazinul din colţ se dă carne tocată şi detergent la jumătate de preţ!