marți, 14 iunie 2011

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (VI)

   Mişcările din 89 au început ca o revoltă împotriva Jigodismului roşu. Dar, din păcate, "revoluţia" a sfîrşit ca o virgulă în J. românesc triumfător.
   Primul deceniu al J. democratic au fost ani de tatonare, de reîntoarcere la izvoarele conceptului de jigodie. Simptomele obişnuite ale jigodiei: minciuna ca stare diurnă, făţărnicia, tupeul, nesimţirea generalizată, fanfaronada cu crustă naţionalistă... toate s-au manifestat luxuriant pe toate palierele societăţii româneşti proaspăt "eliberată". Activismul roşu a fost înlocuit cu activismul multicolor. De fapt, n-a fost vorba decât de o translaţie: J. roşu, în genere "de stat", a apărut brusc sub forma jigodismului "privat". Jigodiile de un roşu pal, nesincer, cameleonic, s-au transformat peste noapte în jigodii galbene, albastre, portocali sau... tot roşii. Totuşi, o schimbare osmotică s-a produs: omul-jigodie a căpătat substanţă, e adevărat căcănie, dar şi conştiinţa propriei nulităţi. Şi încrederea, acum deplină, că numai astfel se poate reuşi. Zero a devenit, brusc, o valoare nu doar recunoscută, ci şi foarte căutată. Doctoranzii uitaţi de Dumnezeu în postură de asistenţi s-au dat numai o dată peste cap şi s-au prefăcut în  doctori docenţi,  90% dintre ei analfabeţi, acum bogaţi şi cu "spate" politic. Nu vă mai povestesc, ştiţi bine "situaţia"... Cert e că, în societatea românească atât de oprimată până de curând, procentul de jigodism a luat-o razna atingând culmi pe care nici exit-polurile nu le mai puteau controla. Mulţi se tot mirau de rezultatele "aiurea" ale unui vot: de fapt era normaliatea jigodismului temeinic. Jigodia autentică votează surprinzător doar pentru cei naivi: uneori îşi dă votul chiar în răspăr, "de-al dracului", chiar şi aparent împotriva propriului interes. Doar ca să-şi arate lui , dar şi vecinilor invidioşi, că nesimţirea sa contează.
   Însă jigodismului îi lipsea ceva: o efigie. Un stindard.  Un purtător de drapel. O portavoce. Un exponent. Comandantul! Primii doi preşedinţi au încercat câte ceva în acest sens. Au reuşit doar parţial. Sporadic. Nesemnificativ. Nici n-aveau cum: aveau nenumărate calităţi şi defecte, dar nu erau purtători autorizaţi ai unei  "vâne" inconfundabile de jigodie. Jigodismul necheza în gol, ca un cal mătăhălos ţinut de prea multă vreme într-un grajd insalubru. Îi lipsea Călăreţul care să-l "joace", să-i înfigă pintenu-n ceafă, să-l ardă cu cravaşa până la sânge. Livresc spus, J. românesc îşi căuta identitatea, excepţia, efigia, norma. Şi pentru ca toate acestea trebuiau să poarte un nume... într-o zi... el sosi!
   Era Marinelul.
                                                                     *
   Marinelul nu e doar o expresie a J. românesc contemporan, ci chiar ipostazierea "măreţiei" fenomenului. Tot ce e minciună, prefăcătorie, tupeu, micime în spirit şi voinţă, gregarul, mârşăvia, fanfaronada, lenea, prostia luxuriantă, anomism, lipsă de caracter şi de ruşine, toate acestea poartă această marcă inconfundabilă. Până acum, J. românesc avea, cum spuneam în episoadele anterioare, două puncte fixe: Carol al II lea şi "Epoca de Aur". Or, se ştie, orice plan e determinat de trei puncte necoliniare. Planul Jigodismului românesc, pentru a fi inconfundabil, stabil, avea nevoie de încă un punct fix, de susţinere. El a apărut în goană, parcă disperat ca nu cumva să piardă "momentul".
   Acest fugar disperat e, desigur, Marinelul.   
                                                                    *
   Poporul român nu poate scăpa de tentaculele J. contemporan: ghearele subţiri, de dihanie, i-au înlănţuit beregata. Singura şansă a cestui popor nefericit este sinuciderea. Dispariţia voluntară, pentru a avea o şansă, e adevărat nu mare, de a renaşte vreodată. Poate... sub altă identitate. Poate... sub altă formă. Dar în actuala configuraţie a astrelor jigodistice nu poate decât să-şi prelungească agonia. O agonie de câteva secole şi care mai poate dura alte veacuri. Eminescu, a cărui ucidere o "sărbătorim" azi, 15 iunie, a "văzut" atât agonia, cât şi lipsa de speranţă.
   Da, singura soluţie e pieirea voluntară.
   Dar cum se poate sinucide un popor?
   Întrebare nu dificilă pentru poporul român: de secole bune, el se sinucide în fiecare zi. Ajutat, generos, de fruntaşii lui, jigodiile.
   Idealul poporului român nu poate sta decât într-un cadavru. Un corp inert ce se descompune ca o lumânare arzândă, ceara picurândă fiind conştiinţa că, odată cu ultimul strop de viaţă se va măcina şi limbricul care îl locuieşte.
   Sinucidere uşoară, popor român!
   În sfârşit...
   Sfârşitul.
   Al vostru, pentru totdeauna, umil cronicar al ultimei Cronici a Jigodismului românesc, de la origini până în viitor,
                                                                  Gheorghe Truţă



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu