Bute şi nu doar atât

Pe români îi prinsese dragul de Bute, deşi Bute e doar un flăcău dintr-o prispă românească, unul dintre cei mulţi care şi-au găsit norocul dincolo de hotarele unei Românii anesteziate, mafiotizate şi căzute în ruină. Bute nu e un simbol al României: până şi aşa, căzut în repriza a cincea, România nu-l merită pentru simplul motiv că nu-i aparţine. În aceeaşi ordine de evenimente, până şi kitsch-ul Eurovision e semnificativ: deşi nu mai suntem o naţiune, avem sentimentul că lociim în chiar buricul Lumii, când de fapt am ajuns groapa ei de gunoi. Tot ce a fost şi e valoros în acest popor a căzut şi cade sub coasa netrebnică a unei mafii interne necruţătoare. În Sport, cu care ne-am mândrit multă vreme, fenomenul e cel mai vizibil. Handbalul feminin a căzut de curând, fotbalul e mort demult, rugbyul nici nu mai există.

În Cultură, lucrurile se petrec întocmai ca în Sport, ca peste tot ce mai mişcă în societatea românească. Literatura e plină de avortoni ce pozează în mari scriitori, Ultimul mare filozof român, Noica, e repudiat până şi de cei câţiva impostori pe care i-a cultivat el însuşi în tinereţe, crezând sincer în posibilităţile lor: dar murgii potenţiali s-au dovedit a fi nişte gloabe. Teatrul a devenit o agora unde se vinde pătrunjel pe post de mari spectacole, unde directori netrebnici şi regizori subţirei "supervizează" pe cei cinci spectatori nedumeriţi că veniseră să vadă o piesă de teatru şi au în faţă o însăilare penibilă. Cu largul concurs al tuturor celor (i) responsabili de Cultură, piesa de teatru românească, viguroasă şi mereu surprinzătoare, a fost înlocuită de  "text dramatic", adică sifon cu puţină ceară roşie, cât să-i dea culoarea roz a sângelui pe care Cristos l-a pierdut zadarnic pentru omenire şi de-a dreptul degeaba pentru români.

Personal nu trăiesc o dezamăgire, pentru motivul simplu că niciodată nu mi-am făcut iluzii cu privire la destinul acestui popor pe care, oricât ar fi de surprinzător şi desuet, declar că îl iubesc cu toată fiinţa mea. Şi când afirm că s-a jigodit într-o periculoasă măsură, o fac ca şi cum mi-aş smulge din carne. Dar adevărul trebuie spus, cu toate mârâielile ameninţătoare ale javrelor de serviciu. L-am înjurat ani de zile pe marinel, singur, în marginea unei pagini de ziar, pe bună dreptate, ca să constat acum, fără surprindere, că odată "eliberaţi", politicienii aflaţi până mai ieri în opoziţie, de la centru şi până în Lupeni, îşi strigă lozincile neroade îndemnând un popor înfometat să-i voteze. Dacă ar mărşălui în linişte, ar fi mai decent şi mai potrivit. Şi, oricum, mai puţin neruşinat!
*
Un splendid cîntec bucovinean se termină aşa: "Dacă piere straja voastră, va pieri şi ţara noastră!" Care strajă?! Cine mai veghează la bunul mers înainte al acestei ţări? Gărlopani de serviciu fac pe vigilenţii ca nu cumva cenuşa unui aşa-zis poet Nyiro să spurce sfântul pământ al patriei! Dar cine veghează ca milioane de stârvuri ambulante, unele îmbrăcate în simbolice cămăşi naţionale, multe plătite bine din bănişorii noştri, să nu împută aerul pur al brazilor carpatini?! 

Bine: tac!

   La o săptămână după premieră, merg să-mi văd încă o dată piesa  pentru copii, jucată pe scena Teatrului din Petroşani. Ca să înceapă spectacolul, mai trebuiau vândute două bilete. Le cumpăr eu. Nu e vorba de bani: e vorba de obraz. Cine e de vină? Eu. Aşa că, după alte evenimente profund mirositoare, mă retrag, neoficial dar definitiv, din perimetrul cultural al Văii Jiului... acolo unde, deşi am venit mereu cu inima deschisă, întotdeauna am fost tratat cu dispreţ. Pagubă-n ciuperci, vor spune unii. Aşa e. Era şi timpul. Aici e locul unde mari personalităţi literare, ca nea Fane, ca alţii, au locul lor de onoare. Îi las să se lăfăie! Nu mai vreau nimic din ce e legat cultural de Valea Jiului. Nu mai vreau să fiu jucat la Teatrul local. De fapt, nici n-am fost jucat: când să se întâmple, e jucată piesa  unui  autor mai talentat. Întotdeauna Valea a gemut de mari dramaturgi! Succes!  
     Cititorii  exigenţi ai ziarului Dvs., exasperaţi de prostiile pe care au trebuit să le citească timp de doi ani, vor fi mulţumiţi: în sfârşit... tac. 

   Mulţumesc consiliului local Uricani şi domnului primar Dănuţ Buhăescu pentru gestul de a mă declara cetăţean de onoare al oraşului Uricani. Pentrui mine e un eveniment singular. Am acceptat această nemeritată onoare pentru că oraşul Uricani e locul meu de suflet. Singurul care a consemnat acest lucru în presă e d-l Tiberiu Vinţan în Afaceri V.J. Îi mulţumesc şi lui, dar îl rog ca, la anul şi în veci, să nu mă mai nominalizeze de complezenţă în lista lungă la aşazisele premii Exclusiv, alături de mari-mari personalităţi ale Văii, cum ar fi nea Fane, de pildă,  şi alţi imenşi scriitori, profesori şi celeşti oameni de cultură ai Văii. E păcat de mucava!.

    Nori negri şi trebuie să ies: descopăr că toate umbrelele mi-s rupte! Singura "în boii ei" e una portocalie, cu misteriosul îndemn "Votaţi Băsescu", pe care am primit-o cu stoicism,  în răspăr,  şi pe care am păstrat-o ca să-mi amintesc de calvarul cotidian. Ies cu ea pe stradă... de-al dracului! Nu aruncă nimeni după mine cu ouă... deşi aş merita! Şi cum merg eu prin ploaie, mă gândesc că Dumnezeu e ironic: ce-ar fi ca eu să devin singurul susţinător al lui Băsescu... în vreme ce poporul îl caută la sediu şi-l aşteaptă pe treptele Palatului, cu furci şi topoare, ca la '907?! Viziune apocaliptică... Şi ce-ar fi ca, după ce tot PDL-ul  a trecut, până la unul, în tabăra "bunilor" ... eu să intru în Fostul partid portocaliu şi să rămân, singur, acolo?! Aş minţi dacă aş spune că mă trec frigurile... trec doar strada şi ajung la destinaţie. Ce-ţi e şi cu imaginaţia asta! Poate mi se trage şi de la marea adunare naţională de la Petrila, unde am asistat, ca un umil scriitor ce sunt, cum toată  inteligenţia partinică a judeţului, de la prefect la Moloţ, un sobor de preoţi şi amândoi Ridzi, l-a periat bine pe cetăţeanul Manolescu... spre marea satisfacţie a asistenţei, alcătuită preponderent din profe de limba şi literatura română (scuzaţi băsefonia!), ambii inspectori şcolari, un preot, mulţi primari înfăşuraţi în tricolor, cameramani... şi, era să uit, câţiva scriitori zgribuliţi: eu, "scriitoraşul", maestrul Butulescu şi încă vreo trei "de la judeţ"! Oricum... scriitorii mai mult sau mai puţin locali, mai mult sau mai puţin autentici, au fost îndemnaţi să scrie în continuare: sertarele sunt goale! Ca şi buzunarele lor!

    Mâncarea a fost bună. Dar mâncare aveam şi acasă. Mai am un singur dor: să nu mă mai chemaţi la aşa ceva. În timpul ăsta iremediabil pierdut, cu discursuri politicianisto-culturale sforăitoare, cu linguşeli bine orchestrate... puteam să scriu o piesă! Care să fie jucată undeva departe de V.J. Aici, de umilinţe sunt sătul!

    M-am pozat şi eu cu Manolescu. A fost mişto. Am vrut să mă pozez şi cu popa, dar nu s-a putut: plecase la alt picnic! Iar şeful Poliţiei judeţene era singurul  care lipsea... 

   În definitiv, orice începe are şi un sfârşit. Am luat, timp de doi ani şi mai bine, scuipaţi în cap de la toţi nespălaţii, pe motiv c-am atras atenţia, ceea ce era evident, că regimul Băsescu a maltratat poporul român. Acum, forţele bune, triumfătoare, nici măcar nu mă salută de pe caii mari pe care s-au urcat. Nici nu vreau salutul lor. Vreau ca poporul meu (adică poporul din care m-am născut!) să fie, în sfârşit, tratat ca un neam demn, nu, ca până acum, precum o turmă de cerşetori. 

   În rest, vă doresc o vară frumoasă! Un an frumos. O viaţă frumoasă. Unii chiar o meritaţi!