Nuferi în mâl

În ultima lună, am fost la două festivaluri de teatru. E un lux pe care mi-l permit nu de câte ori aş vrea şi aş avea ocazia: meseria de profesor "legat de glie" mă reţine... Merg doar când primesc un premiu sau când sunt invitat de un prieten, ambele ipostaze valabile de curând. Un festival serios "ţine", de regulă, o săptămână. Eu "ciup" cam trei zile, adică festivitatea de premiere, vreo cinci spectacole... şi banchetul!

La un festival, nu vezi doar spectacole de teatru: ai ocazia să intri într-o lume, unică în felul ei, de actori, regizori, dramaturgi, cronicari dramatici, directori de teatre, scenografi şi... şoferi pe autobuzele cu care vie "trupa". În genere, intelectuali din mediul artistic, unii de prim rang, alţii doar închipuiţi. Ca în Lume... La hotel, la masă, în pauzele dintre spectacole sau dintre veşnicele simpozioane cu tema "Dramaturgia românească, ieri şi azi", cu aceeaşi participanţi şi cu aceleaşi discursuri... ai avantajul că poţi sta de vorbă cu mulţi oameni, de valori şi calibre diferite. Dar, toţi, indiscutabil, poartă pecetea unei intelectualităţi evidente. Într-un festival de teatru, eu îmi permit să iau pulsul intelectualului român, mediu şi de vârf. Pe care l-am regăsit, recent, parcă neschimbat: închis în cuşca blazării senine. Intelectualul român pare mai apatic decât oricând. Îşi mărturiseşte neliniştile, şi chiar spaima, în faţa unui pahar cu vin, dar niciodată revolta faţă de o stare de care cei vinovaţi îi sunt la îndemână. El îi ştie, îi cunoaşte chiar în amănunt, dar parcă nu are forţa... pe care n-a a avut-o niciodată, de a schiţa măcar un gest de împotrivire. Pare convins că nimic nu mai are niciun rost, aşa că singura miză e să intre în sforăria diurnă, cu speranţa că, odată, i se va arunca şi lui un os. Dacă un ştab de la masa vecină, plătită din bugetul festivalului, îi trimite o sticlă de vin, se gudură, se ridică în picioare şi chiar rosteşte un galeş "Săru' mâna!" După care, îl înjură, pe sub masă, pe binefăcător. Politicul cotidian pare că nu-l interesează, deşi e conştient că dintr-acolo vin toate relele. Intelectualul român, ca şi pe vremea lui Ceau, îşi trăieşte neputinţele, dezamăgirile şi teama continuă faţă de propria ratare, cu o inconştientă seninătate. Toate furtunile de care pare uneori capabil sunt vântuleţe într-un lighean cu apă caldă, de la robinet. Stă într-o veghe continuă, ca un iepure speriat de apropierea secerătoarei, şi chiar dacă ar avea vreme să fugă, n-o face. Continuă să stea, ghemuit, înţepenit de frică, ud tot, de teama crepusculară care îl macină. Sindromul Mioriţei laie-bucălaie e mult mai încrustat în gena românului decât s-ar crede. Şi decât s-ar cuveni. Cine ar trebui să fie avangarda neînfricată a poporului său, nu e decât un dulău scopit, o pătură pe care nefericitul norod şi-o pune pe cap ca să nu vadă cum călăul de serviciu se apropie ca să-i ia gâtul. Cu o asemenea avangardă, corabia oricărui popor nu poate nimeri decât sub un pod părăsit. Şi doar, din când în când, într-o lagună în care a răsărit un nufăr. Doar că nuferii, ca să crească, au rădăcinile înfipte în mâl...

Lunga călătorie a Poporului român către Nicăieri

Episodul trei, ultimul: Nimeni în Nicăieri

Primii se terminară "băşinoşii de pensionari"... ca să folosim o sintagmă dragă Marelui Cârmaci. Ultimul pensionar care îşi trimise Sufletul în Cer fu aruncat peste bord înainte de3 şase dimineaţa: altfel, primele raze ale Soarelui ar fi lovit, nemilos şi mirositor, în hoit... Oricum, în urma corăbiei morţii, plutea, ca o coadă de cometă, un damf năucitor de putreziciune... Până şi rechinii îşi fereau nările: duhoarea devenise insuportabilă...

Numărul celor cu Sufletul transferat la Domnul, de pe corabia suferinţei, creştea, mai întâi în progresie aritmetică de raţie r, apoi în progresie geometrică cu... raţia q. Însă, nu problema râului de morţi îngrijora pe cineva... Vorba Cârmaciului: "Omul e ca dulgherul: trăieşte ce trăieşte şi apoi moare" Dar... curând, nu mai avu cine să arunce stârvurile în mare. Puntea devenise o morgă mai aglomerată decât a Spitalului de urgenţă din Slatina... Pasagerii încă vii erau muribunzi, căzuţi în bătălia cu marea Criza... iar coana Lenţi nu-şi putea murdări unghiuţele! Până mai ieri unicii beneficiari de cadavre, şobolanii începură să facă şi ei nazuri...

Totuşi, era o corabie victorioasă: Marele cârmaci anunţă prin megafon că... corabia (încă o dată scuze pentru băsefonie!) înaintează... "tot înainte" pe drumul cel bun, spre portul Nicăieri, şi că, dacă pare că ia apă, e din pricina greutăţii aurului de la BNR, care creşte, creşte...
Când, prin ceaţa deasă şi frigul pătrunzător, începu să se vadă farul chior al portului Nicăieri!Fu momentul în care Marele Cârmaci, ajutat de micul timonier care îi ţinea plosca, înălţă un discurs fulminant despre prosperitate, despre penitenţa asumată în vremi de criză şi despre delirul unui popor fericit. Păcat că nu avu cine să-l asculte: pasagerii erau morţi demult, până şi şobolanii zăceau, pe punte, cu burţile umflate, iar echipajul nu mai ieşea din cabine, din pricină de miros...

Corabia intră, triumfătoare, în portul Nicăieri. Însă, pe punte, în balansul valurilor mici, se legăna un mare, luxuriant, Nimeni...
PS: Nu că mă laud: dar s-ar putea să ne luăm la revedere, din pricină că trebuie să mă ocup mai cu atenţie de cariera mea de dramaturg, care începe să o ia razna... Ieri m-am întors de la Giurgiu de la Festivalul Teatrelor dunărene, unde am fost singurul laureat al Concursului pentru dramaturgie, pentru piesa "Romeo şi Julieta reloaded" . Azi, e în toate gazetele ştirea că piesa mea "Călătorie în Ţara Basmelor" a ieşit prima la Concursul de piese pentru copii de la Teatrul Vasilache din Botoşani, unde va fi jucată. Încep să mă mir chiar şi eu... dar îmi trebuie timp: se pare că asta îmi e pedeapsa: să scriuTeatru! Încerc să ies şi pe locul doi... dar îmi va fi greu! Aşa că vă las cu coana Lenţi şi Băse... sunteţi pe mâini bune!

Lunga călătorie a Poporului român către Nicăieri

Episodul doi: Pe Mare...a Criză

Marea era zbuciumată: că de-aia nu e pârâu... şi e mare! Şi mai era şi Marea Criză... Totuşi, pe corabia Crizei, problemele începură de la papa... Nu cel de la Roma, ci... păpica: şobolanii cei graşi de prin cală, în lipsă de furaje, începură să ronţăie şi sacii de rumeguş ce treceau drept mălai pentru nenorociţii de pasageri... Ba, se dădură şi la varza acră! Pe lângă beneficiul că se înnecară vreo trei în gâldan, proviziile ajunseră pe sponci. Amănuntul nu scăpă ochiului vigilent al Cârmaciului. Oricum, chiar şi cu maţele lipite, pasagerii mai puteau să mârâie. "Dom' Băse, îl abordă un nefericit bugetar pe Comandant, în rarele ocazii când acesta îşi părăsea cabina de lux şi trecea, repede, pe punte, ne e foame, dom'le!" Răspuns: "Dacă mai spui o dată minciuna asta... vă reduc raţia cu 25%!" "De ce?!" avu proasta inspiraţie să întrebe nefericitul. " Tocmai ai repetat!" Din acea zi, bugetar... nebugetar, primi strachina cu zeamă chioară redusă cu 50%. Iar rumeguş... tot la fel! "Dom' Băse, strigă nemâncatul, la o uşă unde bănuia că se odihnea Marele Cârmaci... care nu mai îndrăznea să iasă pe punte!... un sfert nu e o jumătate!" "Ba e, îi strigă curajosul comandant, prin perete! Depinde cine calculează! Eu am învăţat tabla înmulţirii la Anvers!"
Pasagerii nu mai ieşeau pe punte: nu mai aveau putere. De strigat... la fel! Toată ziua puntea era goală: se auzea doar ronţăitul de fierăstrău al dinţilor guzganilor care, terminând şi varza murată, în care nu se înnecaseră chiar toţi, trecură la ros grinzile... Doar, din când în când, se auzeau din cabinele lor luxoase, vocile diafane ale frumoaselor sirene Ruberta şi Lenţi, care jucau nesfârşite partide de "toci"...
Primul dădu ortul popii... dar fără popă, din aceleaşi motive de austeritate, un pensionar. Era prea bătrân, şi oricum făcuse prea multă umbră... mării, cum se exprimă, în cuvântul festiv, însuşi Cârmaciul. Fiind primul deces pe vas, era acolo, ca la o sărbătoare...
Pasagerii se bucurară chiar a doua zi de o mărire de porţie: desigur, împărţirea la un împărţitor mai mic dă cu resturi... mai mari.
Dar bucuria fu scurtă: de a treia zi, porţiile se făcură cît premiile Uniunii Scriitorilor: adică... mici!
A... furat de mirajul foamei, cronicarul, adică eu, invizibilul scriitor Gheorghe Truţă, uită să spună ce se întâmplă cu prima victimă a călătoriei pe Marea Criză: fu aruncat, creştineşte, în mare... De unde a venit, până la urmă, chiar şi Uscatul... Mă refeream la continente, nu la beregata pasagerilor de pe Corabia Foamei. Oricum, încă era bine: corabia mergea înainte, cu multe-multe succesuri... spre portul speranţei care, e adevărat, nu se zărea, dar căruia toţi, Cârmaci, echipaj, pasageri şi şobolani... îi ştiau numele: Nicăieri.

Lunga călătorie a Poporului român către Nicăieri

Episodul întâi: Îmbarcarea

"Acuma, zice Cârmaciul... cu un picior pe mal, şi cu celălalt pe buza corăbiei, dacă atâta v-a dus mintea: să alegeţi, dintre doi comunişti, pe cel mai al dracului... şi cu noroc... chior! Hai, urcaţi pe punte... că vă ia (tot) mama dracului!"
Sunt împinşi pe punte nefericiţii pasageri: câţiva bugetari, ce-a mai rămas viu dintre pensionari, un mic negustor, câteva femei şi niscai copii, aleşi să "reprezinte" Poporul român şi, dacă se va putea, să-i conserve sămânţa de la pieire. Reţeta lui Noe fusese mai diversificată: alte vremuri...
Urcă şi echipajul: numeros şi preponderent feminin. Reporterii de pe mal observară că, la pupa ,vor fi multe femei frumoase. Unul de la Antene chiar strigă: "Nea Băse... ce facem, dom' le, cu atâta feminet mişto... se ştie că femeia frumoasă are, mai degrabă, mintea scurtă!" "Nicio grijă, ochi umezi, răspunse Cârmaciul, ele sunt doar de decor... eu conduc!"
Când să sune duda, madam Lenţi descoperi că-şi uitase pe mal cufărul cu poşete! Cârmaciul îi dădu brânci micuţului timonier: acesta, în fugă, se întoarese cu preţiosul sortiment!
Când iar să se simtă gust de sirenă, şi Ruberta cea multă observă, cu graţie, că-şi uitase... numărătoarea mecanică! Asudat, dar cu conştiinţa misiunii îndeplinite, micul timonier se întoarse cu ea... cu numărătoarea, desigur, în dinţi! Un alt reporter obraznic de pe mal nu-şi putu stăpâni, dracului, pornirea să nu strige: "Comandante... dar unde-s merindele?!" Cârmaciul răspunse scurt: "In cală!". "Alea două butoaie cu varză murată şi vreo cinci saci de rumeguş... pentru o călătorie atât de lungă?!" insistă nesimţitul. "Nu vă... pe voi grija, răcni Comandantul, la timonă e şi coniac, whisky suficient şi caviar! Iar plebea va mânca mai puţin: e austeritate! Că doar nu i-am adus la îngrăşat!"
În afară de echipaj şi de nefericiţii pasageri, în cală şi în toate cabinele, stau şobolanii. Mari, graşi, inteligenţi. Comandantul îi ştie, dar face pe niznaiul, dintr-un exces de pudoare. Totuşi, din alt exces... de şiretenie, întreabă, cu voce tare, ca să audă reporterii de pe mal: "Nu-i aşa, guzgan de asfalt, Umblă...escu, că nu mă cunoşti?!" "Nu vă cunosc, tovarăşe comandant... nu v-am văzut niciodată... nici când n-aţi lovit în stomac... nici în plex... cu pumnul!"
Totul e pregătit. Cârmaciul iese pe... mă rog, pe ce iese: "Să trăiţi bine!" dă semnul de plecare. Cronicarii vor stabili cui au fost adresate nemuritoarele cuvinte: şobolanilor din cală, nenorociţilor de pe punte sau reporterilor rămaşi pe mal. Important e că... corabia (pardon de băsefonie!) se urneşte. Scârţâie din toate încheieturile... din ce-aţi vrea să scârţăie o corabie veche, tocmai bună de casat, şi condusă de un cârmaci... şi mai bun de casat?!
În acea dimineaţă, de toamnă, iarnă, vară sau primăvară era frig. Şi ceaţă. Ca în toată istoria acestui popor frumos dar nefericit!