Frig şi ceaţă

De azi, articolele mele din colţul acestei pagini au un cititor mai puţin: a murit marele prozator român Corneliu Rădulescu. Am avut privilegiu să-i fiu un apropiat. Din păcate, printre puţinii. I-am fost martor la toate zbaterile, imense, din ultimii treizeci de ani. Puţini oameni de pe acest Pământ au suferit mai mult. Nu ştiu de ce Dumnezeu pune toată Suferinţa Lumii doar pe anumiţi umeri. Pe umerii lui Corneliu Rădulescu a pus-o. Dar a mai pus, în cantităţi comparabile, şi delicateţea sufletească, şi talentul literar. Talent pe care, în ultimii ani, din cauza multor incapacităţi fizice şi nu numai, n-a mai putut să şi-l exercite. L-am ajutat cât am putut. Trebuia mai mult. Omul merita mult şi a primit, din partea Cerului, dar şi al celor din jur, foarte puţin. Acum vreo zece zile, mă suna, exasperat, să mă întrebe dacă ştiu ceva despre căldura care nu mai venea în caloriferele din oraş. Ştiam puţin... anume că n-o să vină. Curînd sau niciodată. Era un friguros într-o Lume îngheţată de gerul fizic, însă şi de frigul lipsei de Suflet. N-a murit din pricina frigului, dar a murit cu lipsa de căldură în oase şi în Suflet. Şi acest lucru nu pot să-l uit şi nu-l voi ierta niciodată primarilor, viceprimarilor şi tuturor celor care ar trebui să facă, aşa cum au promis, ceva pentru oamenii mai mult sau mai puţin cu geniu, cum avea Corneliu Rădulescu, mai mult sau mai puţin talentaţi, cu Suflet mai mult sau mai puţin frumos. Indiferent ce se va întâmpla în acest oraş năpăstuit, în această Lume deopotrivă nebună şi năpăstuită, suntem cu toţii vinovaţi, cu sau fără vină, că oameni precum Corneliu Rădulescu au trecut prin Lumea noastră dârdâind. Ar trebui să închei cu speranţa că se va încălzi în Cer. Domnu' Rădulescu... nici de asta nu sunt sigur! Sau... să spun ceva cu ţărâna uşoară. Domnu' Rădulescu, cum îmi plăcea mie să-i spun, în Lume sau dincolo de ea... nici măcar ţărâna nu pare uşoară! Mai bine nu spun nimic... Aş fi ipocrit şi teatral dacă aş încheia cu banalitatea de serviciu: "vărs (ce cuvânt urât!) o lacrimă". Am mai învăţat că lacrimile n-au niciun rost. Uneori sunt chiar recuzită... Spun doar atât, cât să aud eu însumi: îmi simt Sufletul îngheţat.
Ce frig şi ce ceaţă e în Lume!