Vorbe...

Putem vorbi orice. Românii au talentul rar de a vorbi, uneori frumos, despre Nimic... Putem spune că Geoană a fost un fraier. Deşi... eu cred că ar fi fost un bun preşedinte, chiar dacă a gafat nepermis, după părerea unora, nesemnificativ, după părerea mea... că el trebuia ales, şi nu dromaderul... în absenţa lui Crin care a fost şi este cea mai bună variantă de preşedinte... Putem spune că Ponta a trădat încă o dată, dar nu din prostie, ci din străvechiul jigodism, putem spune că un ungurean ne lipsea din fruntea guvernului românesc... nu asta e problema: decât un român moale, mai bine un străin cu vână, vezi cazul Arafat... putem spune orice! Un lucru însă e clar: marinelul nu mai are ce căuta în fruntea statului român. Atâta timp cât el e acolo, vorbim... vorbe. Nu că ar fi puternic: el e păpuşa americană: când dumnealor dau ordin, bibicul iese la televizor şi spune că Roşia Montană trebuie revitalizată... c-aşa e interesul unora de dincolo de Ocean, că trebuie să luăm avioane expirate la un preţ de top... c-aşa e trendu'. El e păpuşa din mâinile serviciilor secrete, care şi ele sunt în mâinile cuiva... Restul sunt poveşti, pe unele le dezvolt în piesele mele, dar, din păcate, nu vi le pot prezenta aici, şi nici în altă parte, din motive pecuniare... Se scrie greu, uneori cu sânge, şi nu mai îmi permit să mă risipesc oriunde şi oricum. Dar e de datoria mea, ca urmaş, în linia spirituală Eminescu, Ion Barbu... să vă semnalizez, cu ceva vreme înainte, cum am şi făcut-o, dar nu m-aţi crezut... unii, puţini, m-au şi înjurat, că sunteţi înşelaţi şi târâţi la gropile de gunoi ale Istoriei. Cineva, adică mai mulţi, vă cred fraieri şi, oricum, incapabili să înţelegeţi ce vi se întâmplă. Eu n-am niciun interes, în afară de faptul că sunt, ca şi voi, român. Vă pot spune doar atât, ceea ce, cel puţin cei din Piaţa Universităţii, majoritatea care nu e totuşi securistă, a înţeles: că n-aveţi nicio şansă dacă nu vă mişcaţi! Oricum şansele de a reuşi să vă recăpătaţi demnitatea şi destinul de oameni liberi sunt reduse. Naţiunile evoluate sunt în criză şi ultima lor grijă e ca voi să scăpaţi din lanţuri. Însă nu uitaţi: prima condiţie e ca marinelul să plece. Apoi, cu o minune, ne mai putem reveni! Deşi... gândul meu sceptic şi precar îmi spune că vom fi ce-am fost, însă niciodată ceea ce trebuie şi în trenul în care trebuie. Noi suntem români... dar asta nu e de-ajuns!
*
Senzaţia noastră, ca români, e aceea că noi suntem "în rândul Lumii" şi, drept urmare, trebuie să fim trataţi ca atare. Suntem în ipostaza unui cerşetor (Şi am fost aduşi aici, treptat, timp de mai multe decenii... însă coliva ne-a "servit-o" marinelul şi regimul lui) care iese din tomberon, vede, pe stradă, în faţa Ateneului... să zicem, un grup de inelectuali, bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi, se apropie şi se bagă în vorbă... pe motiv că şi el e om! Cum să fii partener de discuţii şi de interese cu o naţiune, cum e cea americană, care are PIB de 14400 miliarde, iar tu ai PIB de 170 miliarde, adică 0, 02% din ce au ei?  E evident că te tratează de sus, mai ales că ai şi veleităţi şi comportament de slugă... nu te ia în seamă decât la "şi alţii". A, da... în treacăt, îţi impun conducătorii politici şi pe cei ai Serviciilor Secrete, nu pentru că ai fi foarte important pentru ei, dar, pe post de "picătură", e bine să te ştie sub tutela lor. Apropierea de Marele Licurici a fost inevitabilă, dar nu la dimensiunile de slugă. În UE, pe care marinelul o pune pe planul doi, am fi avut şansa să stăm de vorbă cu naţiuni mai apropiate de standardele şi mărimea noastră, fizică şi "intelectuală"... Feştila băsistă ne-a aruncat peste ocean... pentru mulţi ani de acum încolo, unde suntem puşi mereu în antreu, cu nicio vizibilitate spre sufragerie, unde se mai şi mănâncă. Iată încă un motiv, din cele o mie, pentru care marinelul şi regimul lui de rahat trebuie să plece... şi oricât aş căuta nu aflu nici măcar unul pentru care ar putea să rămână!
*

Bă, voi fiţi atenţi la subsemnatu'... că eu tot completez pe parcurs... De pildă, ungureanu' cel cu tichie albastră, fostul şef UTC, cum sunt toţi PDL-iştii, îşi dă măsura capacităţilor sale indubitabile: reglementează, în sfârşit, că nasolii de bugetari să stea la servici între opt şi patru. Ei, aşa mai merge, dom'le... Nici chiar Ceau n-a îndrăznit o aşa ispravă... Să stea, neică, să taie frunze la câini... aşa se măreşte Pib-ul... şi acuşi îi ajungem pe fraierii de americani! Când am spus că şi eu sunt un fraier, eram un vizionar: Boc era "parfum"! Depozitele de tâmpenie ale activiştilor din fruntea poporului român sunt inepuizabile! Sunt mândru de tine, naţiune a lui Decebal, Ştefan cel Mare, nea Mişu Viteazu' ... şi cine mai vrei tu: pe zi ce trece "creşti", prin reprezentanţii tăi: America, teme-te... cu viteză... venim! 

Vremea Lupului

Se întâmplă azi ceea ce bănuiam de mult: Cârmaciul încearcă să-şi astupe urmele. Să-i amăgească pe naivi cu demisii comandate, cu vorbe meşteşugite. Asta face întotdeauna un lup (întâmplător şi de mare!) inteligent dar crud. E o axiomă faptul că Boc n-a existat. Nici chiar Cârmaciul nu există: el e interfaţa serviciilor secrete româneşti şi străine, a organismelor financiare cu nume de fe-mei şi a altor interese. Dar oricum ar fi, el e stindardul... şi primul care ia foc după înfrângere e steagul. Sub mandatul lui de preşedinte, prim ministru, ministru cu toate portofoliile, judecător, procuror şi naş Florea, ţara asta a lunecat dincolo de orice geamandură. O dictatură face un rău infinit unui popor. Cine nu e de acord cu asta e un dobitoc. Însă alta e tragedia: de mai bine de douăzeci de ani, dar cu precădere în ultimii şapte ani, tot uitându-ne după dictatori şi politicieni ticăloşi sau proşti... ne-a cam trecut viaţa. Ne-am umplut de disperare, ură şi scârbă. Unii au luat calea altor meleaguri. Alţii s-au sinucis. Cei mai mulţi ne-am retras, precum melcul celui mai mare poet român, după Eminescu, Ion Barbu, într-o cochilie precară. Cine ne plăteşte nouă vieţile, de drept şi de facto, irosite? Răspuns: Nimeni. Nimeni e numele unui Nimic plenar. Unii dintre noi au dispărut de-a binelea, cu zile, în spitalele în care s-a instalat, din prostie dar şi din simbrie, haosul. Ca şi în Educaţie, în Justiţie, în Agricultură... Şi toate în numele unei "reforme" care e goală-goluţă... şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Nu pot uita că marele scriitor Corneliu Rădulescu a murit nu din frig, dar în frig. Nu pot uita că mama mea a murit nu din cauza reformelor băsesciene, dar în contextul lor. Eu nu vorbesc doar din cărţi, dar şi din sentimentul hăului insurmontabil pe care l-am simţit la doi paşi de mine, în aceşti ultimi ani. Nu pot uita că mama, pe patul de suferinţă, a fost gratulată cu o mai de Doamne-ajută perfuzie, ca premiu pentru banii pe care dom' doctor îi primise pentru operaţia inutilă şi, evident, neexecutată... Mai marele spitalului din oraşul în care am crescut şi pe care îl iubesc cel mai mult, trecând pe-acolo a văzut "blasfemia". "Cum ţi-ai permis?!" a strigat. O să ajungeţi să n-aveţi bani de salarii!" Cine e de vină pentru genocidul din spitalele româneşti, pentru marea harababură din societatea românească actuală? Eu ştiu cine, şi voi ştiţi... Şi, cu toate astea, stăm în casă! România nu se va face bine curând. Poate, niciodată... Dar vieţile noastre trec, au şi trecut, inutile şi stinghere, ca şi ale copiilor noştri, ale urmaşilor... urmaşilor noştri, sfârtecate de nişte lupi metafizici. Uitaţi-vă la figurile femeilor din rândul întâi: toate sunt frumoase, dar au profil de lupoaice! Destinul românesc pare a fi ieşit din Zodia Porcului şi a fi intrat, cu voioşie, în Vremea Lupului! Cine mai are puşcă în casă... s-o pună lângă căpătâi!

P.S. Şi noi locuim chiar în Lup-eni...

Petre, Petre...

Îl regret pe vechiul meu securist de pe Net... Era prost, punea mereu virgulă între subiect şi predicat... dar era securistul meu, mă însoţea pe toate site-urile unde aveam publicate articole, se "băga" şi la piese de teatru, şi chiar la romane!, comenta, cu limba lui de lemn, molcom, aşezat, pe linia Petre Ispirescu, Petre Dulfu... "Petre, Petre, ce-ţi-am spus eu ţie...", mă apostrofa, cu îngăduinţă, rareori cu asprime... Nu înjura! Era dulce-dulce, ca o mâncare de post... atâta doar că era prost! Începusem să mă obişnuiesc cu el... (Apropo de Petre: Petre Roman a fost în Piaţa Universităţii, să vadă cum este. Şi... a văzut!) Da', într-o zi, mă pune domnu' dracu' să protestez, chiar în acest colţ de pagină... nu mai ştiu cu ce m-a enervat. Şefii lui, băieţi subţiri, ce s-or fi gândit: "Dom'le, poate se supără dom' Geo... oricum e subiectul nostru, ne luăm leafa şi datorită lui..." aşa că, din toamnă, mi-l schimbară pe amploiat... Şi, evident, îmi repartizară altul. Ăsta nou... e dat dracu'! E mai prost decât ăla dinainte, nu pune nici punct la sfârşit de propoziţie... da' e de zece ori mai fudul! Începe fiecare comentariu (Sub identităţi diferite, vezi bine... suntem inteligenţi, dom'le!) cu :"Nea Truta..." "Băi geniule..." ... v-am spus că nu le are cu virgulele! Ce mă deranjează e lipsa de consideraţie a şefilor faţă de persoana mea: am senzaţia că n-am mai fost găsit atât de periculos critic al lui Băse, ca să mi se repartizeze un securist întreg "pă persoană fizică"... Cred că omul meu mai are în grijă, prin fişa... prostului, şi alte ţinte! Bine, nu mă pot compara eu cu locotenentul Gheorghe Alexandru, care e făcut praf pe site-urile mai tuturor ziarelor (Cred că i s-au arondat cel puţin cincizeci de securişti... da' omu' şi merită!) ... başca, el a observat, îl urmăreşte, tot timpul, şi o maşină neagră (Atenţie, băiete... e mai periculoasă pisica sau văduva neagră!), nici cu echipa de zgomote din jurul lui C.T.P ... care din cretin şi psihopat nu-l scoate! Acum câteva zile, un ziar central a făcut publică identitatea unui astfel de securist-postac, ce inserase la comentariile unui singur articol optsprezece comentarii, în care îl "reabilita" pe marele bărbat de partid şi de stat Boc... adică încerca să dea cu odicolon peste rahat. Tâmpitu', deşi mai tâmpit e ăla care l-a angajat, nu aflase că, dacă trimiţi aceleaşi comentarii de pe acelaşi computer, te află şi un elev din clasa zero... La ce foloseşte această sinistră propagandă... nu ştiu. Ce mă interesează e că România nu mai e stat poliţienesc, securitatea (Cele şapte servicii...) nu mai urmăresc cetăţenii paşnici, nici în Piaţa Univesităţii nu sunt infiltraţi provocatori... nimic din toate acestea nu se întâmplă în ţărişoara noastră unde, vorba preşedintelui, e democraţie totală, nici urmă de dictatură, pentru că, altfel, l-am putea critica, zi de zi, pe Marele Comandant de barcă?! Şi, până una-alta, vorba ambasadorului american, să fim mulţumiţi că suntem lăsaţi să protestăm liber în pieţele Patriei, şi nu suntem vânaţi de pe balcoane şi acoperişuri, ca în alte ţări nedemocrate... Petre, Petre, ce-ţi-am spus eu ţie...

P.S. Acum... că am deschis gura, din nou, "fac apel" la şefii cu epoleţi invizibili... să nu cumva să-mi schimbe din nou securistu'! Sunt sigur că îmi vor trimite unul şi mai prost... Pe cei mai mobilaţi la garsonieră, sunt şi dintr-ăştia, îi păstrează pentru Piaţa Universităţii, unde e zbaterea peştelui mare... E şi de înţeles: în joc e "interesu' naţional"... adică stabilitatea pe post a marinarului!

Occident-Expres nu opreşte în gările mici!

Prin pieţele Patriei, peste tot unde protestatari adevăraţi tremură şi îşi riscă Sufletul şi carnea, jigodiile îşi oferă coada, cică... toţi au fost şi sunt la fel, la o adică... jos cu toţi! Da, jos cu toţi ... dar, mai întâi, jos cu ăştia! Cine îşi va asuma responsabilitatea să conducă această ţară trebuie să ştie că marea jigodie a fost judecată şi că a plătit pentru nesăbuinţa de a minţi, de a spune că poate şi n-a putut, pentru că a iscat un adevărat dezastru naţional, un adevărat genocid generat, mai ales, prin închiderea de spitale şi pauperizarea celorlalte. Prin haotizarea învăţământului, a culturii, a democraţiei în plenul ei utopic. Prin politizarea până dincolo de orice limite şi aducerea în orice prim-plan a slugilor cele mai jegoase. Pentru că, nici măcar acum, când i se strigă de sub streaşină, nu vrea să se ducă... Din nepricepere sau ticăloşie, acestea sunt oricum argumente mai puternice chiar decât acelea care au fost puse pe masa judecăţii de la Târgovişte. Plus râsul, zeflemist-insuportabil, de flaşnetă spartă... Când îţi iei responsabilitatea conducerii unei ţări, nu doar a unui butic sau a unei firme (deşi, până şi din pricini mici unii chiar s-au sinucis!), îmbraci cămaşa morţii, vorba Vladimirescului: din pricina nesăbuinţei sau nepriceperii tale s-au curmat destine... Nu e creştineşte să vrei răul cuiva, dar e cu atât mai puţin creştineşte ca un individ veros şi slugile sale să-şi bată joc de un popor blând şi, e adevărat, deseori naiv. Uneori şi glonţul e prea blând...

Însă, individul diabolic nu se va preda curând, ci după ce-şi va chinui îndelung poporul care l-a hrănit, l-a urcat pe cai mari, dar pe care el îl urăşte. Opoziţia, dacă vrea să-şi ajute norodul, adică partea necangrenată a românismului, trebuie să iasă imediat din acest ruşinos parlament! Chiar şi numai simbolul contează... sau, mai ales, Simbolul! Trebuia s-o facă mai devreme, acum e chiar ceasul al doisprezecelea! Dacă n-o vor face, în bloc şi numaidecât, cum nu cred că se va întâmpla, sunt şi ei jigodii şi trebuie trataţi ca atare. Dar până atunci trebuie să le dăm credit: nici ei, nici noi nu avem altă cale. Sindicatele trebuie să iasă din adormire şi să declare neîntârziat grevă generală. Această Românie muribundă trebuie ajutată să moară puţin ca să poată avea şansa învierii. Altfel, încă o mie de ani vom cânta frumos, uneori genial, în Piaţa Universităţii şi în toate pieţele Patriei, vom juca lambada şi trenuleţul ca nişte copilaşi din clasa zero... şi atât. Occident-Expresul a oprit în gara noastră: dacă nu vom urca nici acum, nu mai rămâne decât să ne ia mama dracului! O merităm!

*

În timpul orei de Geometrie, mă uit spre o planşă agăţată în perete... care cade instantaneu! Peste două zile, iar mă uit la aceeaşi planşă, tot de la trei metri distanţă... şi dânsa cade, din nou! Prima dată, clasa izbucnise în râs, a doua oară am auzit un murmur de uimire!

"Dom' profesor, zice un elev, de ce nu mergeţi în Piaţa Universităţii să vă uitaţi la Băse... poate cade?!"

În prima clipă mă gândesc că e o idee. Dar îmi revin numaidecât: problema e... cum l-aş putea privi pe individ când, de două săptămâni, s-a închis în scorbură şi nu-l poate vedea nimeni?!

*

Mi-au dat lacrimile privind şi ascultând naivitatea exemplară a locotenentului Gheorghe. Aşa e poporul român: naiv, dar capabil de gesturi înalte şi pline de o surprinzătoare eleganţă. Merita să trăiesc ca să prind un asemenea moment de graţie. Totuşi, România nu va muri niciodată: când crezi că se scufundă, când procentajul de jigodii ajunge la un punct critic, când ai impresia că nu mai e nicio speranţă, apare câte un frumos naiv, sprinten la minte şi în totală părăsire de sine, gen sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, locotenent Gheorghe sau soldat Sobaru, atât de frumoşi, Doamne, de stau, mă minunez şi mă surprind murmurând: "Aşa ceva nu există!" Nu mai contează nici corul jigodiilor care s-au grăbit să spurce un moment unic şi exemplar, pe care alte popoare îl aşteaptă uneori veacuri întregi spre niciodată! Sunt mândru că port acelaşi nume cu tânărul ofiţer român şi cu Sfântul care a îndrăznit să ucidă balaurul de unul singur, cu o singură suliţă şi cu o singură inimă, dar de un infinit de ori mai încăpătoare decât a laşilor care suntem.

P.S. Mulţumesc slugilor băsiste care, din simbrie şi din prostie, mă înjură, în fiecare săptămână, pe unde pot şi ei... E semnul sigur că adevărul e un rug care trece prin locul unde ar trebui să le stea inima... şi care, în cazul lor, prisoseşte prin lipsă. Mă bucur că vă doare! Şi pe poporul meu l-a durut şi încă îl doare!

Aritmetica Nimicului sau Geometria neputinţei sau Logica indiferenţei

Popor român, sunt mândru de Tine! Descopăr, cu oarecare uimire, că Tu, popor român, încă exişti! Îmi pare rău că am fost nevoit să locuiesc într-un orăşel de rahat, unde stau ca un vierme într-o oală de sarmale! Dar poţi conta pe mine! Şi eu sunt, cu Sufletul, în Piaţa Universităţii! Dacă nu eşti convins... citeşte articolele mele din ultimul an!

Al Tău, Gh. Truţă

*

Aceste rânduri erau scrise la cald, cu bisturiul, pe Suflet. Dar... la noi, românii, trebuie să existe mereu un "dar"... Aşadar, să revenim cu picioarele pe pământ, adică acolo unde e rece şi umed, locul ingrat unde ţărişoara noastră se zvârcoleşte de mai multe secole... dacă nu chiar de milenii! Şi unde suntem nevoiţi să stăm, pitiţi, ca nişte şoricei de treabă... Da, e adevărat: poporul acesta a avut şi ghinionul să apară omul nepotrivit la locul potrivit, omul providenţial al Răului... şi cu o gaşcă pe măsură. El a integrat toate "calităţile" posibile: prostia fudulă, diabolicul în rudiment, orgoliu nemăsurat, activist, arivist, cinic... minciuna exponenţială gen "ultima săptămână a lunii a treia". Dar să mergem de la protest, acasă şi să ne privim în oglindă: aproape în fiecare dintre noi regăsim măcar două-trei dintre aceste "calităţi" Omul şi gaşca lui au furat magistral ultimele alegeri... dar câţi dintre noi nu l-au votat cu voioşie şi, câţiva, mai naivi, cu speranţă?! Cum puteai fi atât de tâmpit ca să-l votezi pe ăla?! Am mai spus-o: aş fi votat cu oricine... cu Turnul din Pisa, cu cuşma lui Vladimirescu, cu papucii lui Ştefan cel Mare, chiar şi cu cişmeaua din gara Simeria... numai cu acest individ... nu! Însă, el a fost votat tocmai că ne cam semăna... spun asta chiar dacă mă aşteaptă încă un cor de înjurături de la lichele deghizate în apărători ai "poporului român"... Individul trebuie dat neapărat jos, cu tot cu gaşca lui, dar mă întreb, cu oarecare groază: Ce va veni în loc?! Pentru că eu ştiu şi văd cum Jigodismul romînesc, al cărui teoretician nefericit sunt, e la locul lui: verde şi strâmb. Constant şi triumfător. Gata să ia locul, cu emfază şi virulenţă, pecinginii portocalii... E un blestem asupra acestui popor blând, capabil dar uşor naiv, pe care nu ştiu cine l-ar putea ridica... Fraţii noştri, protestatarii liniştiţi şi de treabă din Piaţa Universităţii şi din alte pieţe ale patriei, sunt români de catifea, dar putera diabolocă a... Puterii e mereu vie! Ce ne vom face atunci când vom descoperi, şi asta se va întâmpla nu peste mult timp, că, de fapt, boala de care suferă românii e mult mai perfidă? Însă... primul gest e unul de bun simţ: aceste lipitori trebuie date jos de pe tulpina încă verde a poporului român! Chiar şi cu sabia! Individul exponenţial al Răului românesc trebuie coborât, ca un steag în bernă. Apoi... va trebui să-i tocăm, mărunt, şi pe viitorii nesimţiţi. Şi aşa mai departe... printr-o continuă inferenţă. Până ne vom însănătoşi! Dacă nu, până atunci, nu cumva vom muri! Pentru că, se ştie, omul e ca dulgherul: trăieşte ce trăieşte ş-apoi... moare!

P.S. De mai bine de un an răcnesc singur, aici, pe blog, în Ziarul Văii Jiului şi reluat în "Realitatea Oltului" de la Slatina, o dată pe săptămână, contra dictatorului... Acum, contestatarii din Vale, şi din judeţele Olt şi Hunedoara, s-au înmulţit, de la unul la infinit... Şi vechii lingăi şi profitori au devenit antibăsişti... Televiziunile locale, care se întreceau să invite la "prim plan" activişti băsişti, acum relatează, cu sârg, despre manifestaţiile îndreptăţite ale, până mai ieri, tăcuţilor locuitori ai Văii... ai judeţului. Succes băieţi! Sunt mândru de voi... dar mă întreb cine va veni lângă mine data viitoare, când voi protesta, poate, împotriva noilor dictatori şi a slugilor lor?! În prima fază, nimeni. Apoi... la festin, "revoluţionarii" se vor înmulţi. Tot... exponenţial!

Credeam că Lumea e guvernată cu "Teoria probabilităţilor". Acum ştiu că nu e aşa: se "guvernează" cu "Inducţia completă"! Pentru că, după "Aritmetica Nimicului" suntem în "Geometria Neputinţei". Urmează staţia "Logica indiferenţei", peron pe stânga.
P.S... la P.S. Acest articol avusese ca titlu "Băse, dă-ne Ţara înapoi!" L-am schimbat în ultimul moment realizând că individul îmi ascultase cererea, chiar înainte de a o formula eu: de fapt Băse ne-a dat Ţara, înapoi, cu vreo sută de ani. Dacă nu şi mai bine...

Dialoguri cu Îngerul meu (III)

Ce faci, Geo?
-------------
Geo, te-ai supărat cumva că nu ţi-am răspuns în Dialogul (?!) de data trecută?!
-------------
Să ştii că un Înger Păzitor nu e obligat să răspundă de fiecare dată omului căruia îi stă pe umeri! Ştiai?
-----------

Nu există o "democraţie celestă", Geo. Iar una inter-regnuri... nici atâta! Conversaţia înger-om, cu care te răsfăţ eu de o bună bucată de vreme încoace, se pare că dă dependenţă... dar şi ingratitudine din partea omului! Am zis "ingratitudine" ca să nu zic "obrăznicie"...
-----------
Hm! Te-am văzut la înmormâtarea prietenului Dan Codrea. E bine că te-ai dus, Geo. Din când în când trebuie să-ţi reaminteşti că eşti om şi, mai ales, să vezi ce e Omul. E... Nimic, Geo! Dar... tu pari a nu învăţa nimic din ce-ţi arăt. Tu pari a rămâne mereu catâr, Geo!
------------
Nu vrei să vorbeşti, azi, cu mine. Sau... ai amuţit de tot?! Eşti surd, Geo?! Nu eşti nici măcar un catâr, Geo! Eşti un om căruia i s-a ridicat democraţia la cap. Îţi mai spun o dată: nu există democraţie, Geo. Nici în Cer, nici între oameni... şi cu atât mai puţin între Cer şi oameni! Ia aminte, geo! Am scris "geo" cu "g" mic, intenţionat...

După o zi...

A trecut o zi şi o noapte, Geo. Sper ca ţi-a trecut muţenia: noaptea e un... sfeşnic bun!

......................

Nu ţi-a trecut... Eşti orgolios, Geo! Asta e păcatul vostru, al oamenilor: orgoliul. Vă sare repede ţandara. Daca aţi fi la fel de orgolioşi şi unde trebuie! Staţi de şapte ani cu grumazul sub talpa unui nimeni... care nu ştie decât să râdă ca o capră, când vă mai înfige un piron în inimă! Acum... doar v-aţi hlizit când singurul om care făcuse ceva trainic şi precis pentru ţara asta... unul Arafat, şi care nici măcar nu era român... a fost executat, scurt, de acelaşi papiţoi... Un grup de "nimeni"şi-a bătut joc de două milioane de fiinţe de plastelină, cum a vrut: şi în învăţământ, şi în sănătate... in "orice"! V-a tăiat şi salariile: mai urmează să vă taie si Aerul! Si n-a fost nicio tragedie... Dar... când vă ceartă un înger... imediat lăsaţi botu'! Bine, Geo! Tine-o tot aşa! Eşti un român adevărat!

Civilizaţie

Excesul de expresivitate este primul semn al lipsei de civilizaţie.

Excesul însuşi exprimă o precaritate a esenţei. Cuvântul este, până la un punct, un atribut şi un vehicul al valorii, cea care dă măsura de civilizaţie a unui individ. Cuvinte puţine, adecvate la context, în contrast cu logorea zgomotoasă, fac departajarea evidentă între un civilizat şi un barbar. Gesticulaţia amplă, luxuriantă, în evident exces, gestica ce ţine loc de cuvinte, e semnul indubitabil al uneui minus de Fiinţă.

Urmăriţi modul de manifestare al unei comunităţi rudimentare. Zgomotul şi furia, da, furia aparent inexplicabilă şi în situaţii benigne, sunt nu doar manifestări periferice, ci ipostazierea unei precarităţi funciare. Lipsa unor standarde culturale, pragmatice dar chiar şi sufleteşti face să apară, la fiecare pas şi aproape în fiecare clipă, confuzii de evaluare. Evenimentele cele mai mărunte capătă interpretări apocaliptice, expresivitatea gestuală ia dimensiuni luxuriante. Cereţi-i unui corturar să vă lămurească un mic amănunt, din împrejurimi, de pildă: vă va acoperi cu mii de cuvinte, de gesturi zgomotoase dincolo de care nu veţi înţelege nimic. Zgomotul şi furia sunt apanajul societăţilor aflate pe o treaptă joasă de civilizaţie. Gesticulaţia redundantă, retorica luxuriant-contorsionată, „gălăgia” tradiţională sunt simptomele sigure ale necivilizaţiei. În Europa, Nordul tăcut, în opoziţie cu sudul exuberant, e exemplul clasic, aproape banal, nu atât al diferenţei de temperament, ci al unui alt standard de cicivilizaţie. Societăţile aşezate, temeinic funcţionale sunt îndeobşte calme, având nu numai crusta, dar şi miezul unei seninătăţi organice. Opoziţia nord-sud e vizibilă la orice nivel: social, politic, cultural. Liniştea stenică faţă în faţă cu zgomotul diurn sunt doar simtomele unor stări de fapt care ţin de Esenţe. Într-un loc, o ştire cum că într-o scorbură de copac s-ar fi găsit o icoană cu un chip divin produce o vie emoţie, într-altul, e tratată rece, ca un simplu articol de tabloid... O nuanţă nicidecum mistică, ci de civilizaţie. Societăţile precare sunt nu doar zgomotoase: zgomotul e doar un simptom al unui sentimentalism naiv care, la rându-i, e simptom al lipsei unei solidităţi morale... şi tot aşa, prin recurenţă, se ajunge la o lipsă de Esenţă.

Cum vi se pare excesul de zgomot din România de azi?

Bocet pentru Mama

-Îngere, de ce a trebuit să moară Mama?!
-

-Bine, Îngere, o să spui că sunt naiv şi afectat, că totuşi oamenii trebuie să mai şi moară... pentru că aşa sunt oamenii, dar nu pot să nu observ că, într-o singură săptămână, trei oameni din preajma mea, aflaţi la distanţe diferite de Sufletul meu, s-au mutat în Cer, cu o repeziciune nefirească, zic eu... ca un om ce sunt. Tu, ca înger, ce zici? Totuşi, acolo, în Cer, moartea a devenit chiar o bagatelă?

-
-Mă gândeam că moartea, pe care n-o mai scriu cu M mare pentru că nu merită!, ar trebui să fie o excepţie, un sfârşit de drum dramatic şi dificil, dar în ultima vreme observ că se moare atât de uşor! E ca o favoare ce se face omului... hai, du-te, treacă de la mine... sau de la noi, se spune. Nu ţi se pare, Îngere?
-
-Poate şi pentru că, revenind lângă ţărână, spitalul a ajuns un lux, un tomograf e o fata morgana, ca să te programezi la un control la... Spitalul din Petroşani... sau din Slatina, să zicem, trebuie s-o faci cu o lună înainte... timp în care poţi fi mort de zece ori! Ce vreau să spun, bunul meu Înger, e că ni se oferă toate condiţiile ca să murim mai repede şi mai eficient!
-
-Îngere, eu vorbesc ca prostu'... şi tu taci ca deşteptu'! Altădată erai tare limbut... uneori, tu întrebai, tu răspundeai... acum te-a izbit muţenia! Tocmai când fotbalistul Mutu a declarat că echipa lui preferată a fost dintotdeauna defuncta Universitatea Craiova... echipa mea de suflet!
-
-Chiar şi Dumnezeu ar trebui să ştie ce se mai întâmplă lângă ţărână! De ce nu-i spui, Îngere... îţi intră în fişa postului (Nu a Postului!)?!
-
- Cred că cei de la Ziar s-ar aştepta ca eu să zic colinde şi felicitări tip "Vă doresc Sărbători fericite şi împlinirea tuturor dorinţelor!" Dar nu pot, Îngere... eu sunt Truţă! Cum să vorbesc eu aşa, când sunt trist?! Trist şi nedumerit. Şi tu nu-mi răspunzi deloc, Îngere. De ce taci, Îngere?!

Dialoguri cu Îngerul meu

-Geo...

-Ce-i, Îngere?
-De ce mai scrii?!
-Nu ştiu. E ca o boală. Ştiu că n-are niciun rost... dar eu tot scriu!
-De ce n-are niciun rost, Geo?
- Acum două zile, trupul marelui scriitor Corneliu Rădulescu a intrat în Pământ. Sufletul lui s-a dus la Cer. Şi... ce dacă?
-Şi... ce dacă?!
-După o viaţă de chin... ce înseamnă Eternitatea?! Nu pare să existe nici măcar o eternitate a Valorii. Toţi scuipă pe valoarea de orice fel. Împostorii pozează antum în mari scriitori, politicieni, economişti. Cei cu adevărat valoroşi trec, cuminţi, în anonimatul posterităţii.
-Ei... şi?!
-Ce rost mai are Valoarea?! Ce rost mai are bunul simţ?! Ce rost mai are să înveţi pe alţii şi pe tine însuţi, să scrii pentru alţii şi abia apoi pentru tine, să-ţi spui mereu că trebuie să fii tot mai bun... ce rost mai au toate acestea, Îngere... într-o Lume îngheţată în Prostie?
-Nu ştiu, Geo. Am să întreb...
-Îngere, dacă tot întrebi... întreabă şi ce înseamnă prostia din învăţământul românesc!
-E o parte din eterna prostie românească.
-Şi... prostia românească?
-E o parte din prostia Lumii contemporane. Dar... Geo: e bine să te opreşti aici cu inferenţele!
-Prostia e eternă, Îngere?
-Da, dar se "prinde" unde terenul e potrivit.
-Cine e prostul suprem, autohton, Îngere?
-Nu e cel pe care îl bănuieşti tu, Geo!
-Dar care, Îngere?
-Sunt cei care îl suportă pe prostul-suprem-adjunct!
-Îngere, de fapt... noi pentru ce am fost trimişi în Lume?
-Asta... numai Dumnezeu ştie!
-La Dumnezeu sunt toate răspunsurile? Şi... întrebările?
-Tot la El!
-Şi... la noi?!
-Prostia.

Frig şi ceaţă

De azi, articolele mele din colţul acestei pagini au un cititor mai puţin: a murit marele prozator român Corneliu Rădulescu. Am avut privilegiu să-i fiu un apropiat. Din păcate, printre puţinii. I-am fost martor la toate zbaterile, imense, din ultimii treizeci de ani. Puţini oameni de pe acest Pământ au suferit mai mult. Nu ştiu de ce Dumnezeu pune toată Suferinţa Lumii doar pe anumiţi umeri. Pe umerii lui Corneliu Rădulescu a pus-o. Dar a mai pus, în cantităţi comparabile, şi delicateţea sufletească, şi talentul literar. Talent pe care, în ultimii ani, din cauza multor incapacităţi fizice şi nu numai, n-a mai putut să şi-l exercite. L-am ajutat cât am putut. Trebuia mai mult. Omul merita mult şi a primit, din partea Cerului, dar şi al celor din jur, foarte puţin. Acum vreo zece zile, mă suna, exasperat, să mă întrebe dacă ştiu ceva despre căldura care nu mai venea în caloriferele din oraş. Ştiam puţin... anume că n-o să vină. Curînd sau niciodată. Era un friguros într-o Lume îngheţată de gerul fizic, însă şi de frigul lipsei de Suflet. N-a murit din pricina frigului, dar a murit cu lipsa de căldură în oase şi în Suflet. Şi acest lucru nu pot să-l uit şi nu-l voi ierta niciodată primarilor, viceprimarilor şi tuturor celor care ar trebui să facă, aşa cum au promis, ceva pentru oamenii mai mult sau mai puţin cu geniu, cum avea Corneliu Rădulescu, mai mult sau mai puţin talentaţi, cu Suflet mai mult sau mai puţin frumos. Indiferent ce se va întâmpla în acest oraş năpăstuit, în această Lume deopotrivă nebună şi năpăstuită, suntem cu toţii vinovaţi, cu sau fără vină, că oameni precum Corneliu Rădulescu au trecut prin Lumea noastră dârdâind. Ar trebui să închei cu speranţa că se va încălzi în Cer. Domnu' Rădulescu... nici de asta nu sunt sigur! Sau... să spun ceva cu ţărâna uşoară. Domnu' Rădulescu, cum îmi plăcea mie să-i spun, în Lume sau dincolo de ea... nici măcar ţărâna nu pare uşoară! Mai bine nu spun nimic... Aş fi ipocrit şi teatral dacă aş încheia cu banalitatea de serviciu: "vărs (ce cuvânt urât!) o lacrimă". Am mai învăţat că lacrimile n-au niciun rost. Uneori sunt chiar recuzită... Spun doar atât, cât să aud eu însumi: îmi simt Sufletul îngheţat.
Ce frig şi ce ceaţă e în Lume!