luni, 23 ianuarie 2012

Occident-Expres nu opreşte în gările mici!

Prin pieţele Patriei, peste tot unde protestatari adevăraţi tremură şi îşi riscă Sufletul şi carnea, jigodiile îşi oferă coada, cică... toţi au fost şi sunt la fel, la o adică... jos cu toţi! Da, jos cu toţi ... dar, mai întâi, jos cu ăştia! Cine îşi va asuma responsabilitatea să conducă această ţară trebuie să ştie că marea jigodie a fost judecată şi că a plătit pentru nesăbuinţa de a minţi, de a spune că poate şi n-a putut, pentru că a iscat un adevărat dezastru naţional, un adevărat genocid generat, mai ales, prin închiderea de spitale şi pauperizarea celorlalte. Prin haotizarea învăţământului, a culturii, a democraţiei în plenul ei utopic. Prin politizarea până dincolo de orice limite şi aducerea în orice prim-plan a slugilor cele mai jegoase. Pentru că, nici măcar acum, când i se strigă de sub streaşină, nu vrea să se ducă... Din nepricepere sau ticăloşie, acestea sunt oricum argumente mai puternice chiar decât acelea care au fost puse pe masa judecăţii de la Târgovişte. Plus râsul, zeflemist-insuportabil, de flaşnetă spartă... Când îţi iei responsabilitatea conducerii unei ţări, nu doar a unui butic sau a unei firme (deşi, până şi din pricini mici unii chiar s-au sinucis!), îmbraci cămaşa morţii, vorba Vladimirescului: din pricina nesăbuinţei sau nepriceperii tale s-au curmat destine... Nu e creştineşte să vrei răul cuiva, dar e cu atât mai puţin creştineşte ca un individ veros şi slugile sale să-şi bată joc de un popor blând şi, e adevărat, deseori naiv. Uneori şi glonţul e prea blând...
Însă, individul diabolic nu se va preda curând, ci după ce-şi va chinui îndelung poporul care l-a hrănit, l-a urcat pe cai mari, dar pe care el îl urăşte. Opoziţia, dacă vrea să-şi ajute norodul, adică partea necangrenată a românismului, trebuie să iasă imediat din acest ruşinos parlament! Chiar şi numai simbolul contează... sau, mai ales, Simbolul! Trebuia s-o facă mai devreme, acum e chiar ceasul al doisprezecelea! Dacă n-o vor face, în bloc şi numaidecât, cum nu cred că se va întâmpla, sunt şi ei jigodii şi trebuie trataţi ca atare. Dar până atunci trebuie să le dăm credit: nici ei, nici noi nu avem altă cale. Sindicatele trebuie să iasă din adormire şi să declare neîntârziat grevă generală. Această Românie muribundă trebuie ajutată să moară puţin ca să poată avea şansa învierii. Altfel, încă o mie de ani vom cânta frumos, uneori genial, în Piaţa Universităţii şi în toate pieţele Patriei, vom juca lambada şi trenuleţul ca nişte copilaşi din clasa zero... şi atât. Occident-Expresul a oprit în gara noastră: dacă nu vom urca nici acum, nu mai rămâne decât să ne ia mama dracului! O merităm!
*
În timpul orei de Geometrie, mă uit spre o planşă agăţată în perete... care cade instantaneu! Peste două zile, iar mă uit la aceeaşi planşă, tot de la trei metri distanţă... şi dânsa cade, din nou! Prima dată, clasa izbucnise în râs, a doua oară am auzit un murmur de uimire!
"Dom' profesor, zice un elev, de ce nu mergeţi în Piaţa Universităţii să vă uitaţi la Băse... poate cade?!"
În prima clipă mă gândesc că e o idee. Dar îmi revin numaidecât: problema e... cum l-aş putea privi pe individ când, de două săptămâni, s-a închis în scorbură şi nu-l poate vedea nimeni?!
*
Mi-au dat lacrimile privind şi ascultând naivitatea exemplară a locotenentului Gheorghe. Aşa e poporul român: naiv, dar capabil de gesturi înalte şi pline de o surprinzătoare eleganţă. Merita să trăiesc ca să prind un asemenea moment de graţie. Totuşi, România nu va muri niciodată: când crezi că se scufundă, când procentajul de jigodii ajunge la un punct critic, când ai impresia că nu mai e nicio speranţă, apare câte un frumos naiv, sprinten la minte şi în totală părăsire de sine, gen sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, locotenent Gheorghe sau soldat Sobaru, atât de frumoşi, Doamne, de stau, mă minunez şi mă surprind murmurând: "Aşa ceva nu există!" Nu mai contează nici corul jigodiilor care s-au grăbit să spurce un moment unic şi exemplar, pe care alte popoare îl aşteaptă uneori veacuri întregi spre niciodată! Sunt mândru că port acelaşi nume cu tânărul ofiţer român şi cu Sfântul care a îndrăznit să ucidă balaurul de unul singur, cu o singură suliţă şi cu o singură inimă, dar de un infinit de ori mai încăpătoare decât a laşilor care suntem.
P.S. Mulţumesc slugilor băsiste care, din simbrie şi din prostie, mă înjură, în fiecare săptămână, pe unde pot şi ei... E semnul sigur că adevărul e un rug care trece prin locul unde ar trebui să le stea inima... şi care, în cazul lor, prisoseşte prin lipsă. Mă bucur că vă doare! Şi pe poporul meu l-a durut şi încă îl doare!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu