Ce nu se joacă în România...

                 

            

                                                 DUPLEX  L’EMIGRATIONS

                                                               sau 

                                     NU-MI LUA SUFLETUL, TE ROG!

                                              

                                              Synopsis

   Ultima repetiție a piesei ”Istorisirile unui vierme”, ce mâine  va fi reprezentată  în fața Excelenței Sale Ambasadorul, a Marelui Juriu”, dar și a douăzeci de imigranți, de a căror aplauze depinde obținerea Marelui Premiu, în cadrul unui proiect ”Teatrul cu și pentru Imigranți”. Regizorul, autor al piesei, care face și vocea personajului invizibil, viermele Wihelm, dar e și managerul spectacolului, biciuie actorii amatori: ”Să transpirăm oleacă artistic!” pentru ca: ”Să luăm banii!”

    În piesa din piesă, în fereastră stă un măr putred, din care vorbește viermuța Wilhelmina, în așteptarea iubitului Wilhelm, ce sapă un culoar ca să ajungă lângă iubita sa. La miezul nopții, imigrantul Bart se întoarce de la slujbă, amărât că tocmai fusese concediat de la benzinăria unde lucra, ca represalii pentru că niște imigranți violaseră o capră. Bart se pregătește să părăsească definitiv locuința, dar Wilhelmina îi cere s-o ia cu el. Bart nu se învoiește, pe motiv că mărul e putred și are furnici! Atunci Wilhelmina, care văzuse ”Romeo și Julieta” la televizorul din odaia lui Bart și se visa Julieta, îi cere, la unison cu Regizorul, care aștepta să se termine specatacolul și să-și ia banii,  ca la plecare să strivească mărul, odată cu trupul ei, după modelul shakesperian, însă Bart, care se îndrăgostise de vocea din măr, refuză. Exasperat de exaltările metafizice ale lui Bart, Regizorul  strivește el însuși fructul-măr, iar Bart-actorul își jelește iubita și, ca un protest la  condiția ingrantă de emigrant, alege calea simbolic-artistică a otrăvii, în postură de Romeo. ”Un emigrant mai puțin!” jubilează cei doi supraviețuitori, dar cum spectacolul bate la ușă, cer publicului din sală ajutorul: un  voluntar Romeo... 

     Singurul candidat e tot un imigrant, aflat în sală tot în cadrul unui program UE, cu emigranți pătiți ”pe bucată de piesă vizionată”, și care, deși ”alb ca spicu”,  e dispus să joace rolul lui Bart, evident contra cost...  Însă nici carioca nu-i poate da tenul măsliniu, așa încât Regizorul e nevoit să schimbe piesa. Noua piesă, în care ”intră” cei trei, și care se va juca a doua zi, aproape în direct în fața ”onoratului Juriu și a Excelenței sale Ambasadorul”, se numește ”Stația Dostoievski sau Nu-mi lua sufletul, te rog!” și îl are protagonist pe  Mister, supranumit și ”Mister Harști”, un slujbaș ceresc, între ”chirurg și geambaș de suflete”, pus să cumpere și să decupeze sufletele emigranților, pentru un motiv, la început, ambiguu. Azi are un nou Ucenic, pe care trebuie să-l inițieze în chirurgia sufletelor, și un nou pacient, pe Eva, imigrantă și prostituată din Buhuși, aflată acum într-o garsonieră dintr-o suburbie a Parisului. Sub privireile lui Mister și ucenicului său, Eva simulează conversația relaxată la telefon cu o prietenă din țară, apoi cu mama sa, unde pozează într-o soție de nabab francez și mamă realizată însă îi întrerup mereu conversația: Proprietarul, venit să-i ceară chiria restantă, un client falit și un funcționar al Primăriei, ce îi solicită Evei impozitul pe ”activitate”, și care observă că Eva, de fapt, nu-și cunoscuse părinții, fiind crescută la o casă de copii... Evident că Eva n-are bani și atunci i se sugerează să-și vândă singurele proprietăți: amintirile, sentimentele... Mister și Ucenicul dirijează o licitație telefonică și femeia le înstrăinează, pe rând, însă nu reușește să adune suma necesară, și atunci i se cere să-și vândă ce-i mai rămăsese: sufletul. Eva își vinde și sufletul, însă rămâne cu simțământul dureros al lipsei. După vânzare, Ucenicul, fost polițist de frontieră, proaspăt decedat într-un incident de graniță cu imigranți somalezi,  și-a tras un glonț în cap, ca să ajungă în Cer și să urmărească traiectoriile enigmatice ale Sufletelor, pornește în anchetă celestă și descoperă o Rezervație de suflete, unde ”obiectele” sunt ”albite”, stoarse de identitate, urmând să revină aleatoriu în pieptul pierdenților și să fie ”vopsite”, impersonal, în roșu sau albastru, aluzie la culorile de la Kremlin și din steagul UE... Ucenicul aduce ca martor în  scenariului său fantastic, stafia Colonelului din Oltenița, autoexilat la Paris, ce își bătea sufletul cu biciușca, pe motiv că i se ”instalase”, cu forța, un suflet roșu...  Apoi vine la bară, contra cost, spiritul tutelar al lui Dostoievski, mereu invocat în piesă, prototipul sufletului fierbinte și neliniștit al unui ”Est melancolic”. Feodor Mihailovici  încearcă s-o convingă pe Eva să nu-și lase sufletul vopsit, nici în roșu,  nici în albastru... ci să aibă răbdare: îi va crește un suflet nou, cum i s-a întâmplat lui însuși, după celebrul episod, din fața plutonului de execuție... Eva suportă greu pierderea de identitate, prezisă de ”prințul Sufletului”,  cere o oglindă în care să se regăsească, însă primește îndemnul perfid de a se oglindi într-o baltă de  sânge,  curs  din ”toate robinetele Lumii”...  Apa  roșie se revarsă și în Sală, ajungând și la ghetele ”onoratului Juriu”... și cum el dă banii, cei doi opresc șuvoiul cu trupul Evei, care e plantată în spărtură și sucombă, spre indiferența Regizorului: ”Era doar o emigrantă!” și a Ucenicului: ”Și era curvă!”. Totuși, Regizorul îi aduce proaspetei ”martire” un ultim omagiu lacrimogen, promițănd că-i va ridica și un monument,  drept mulțumire că stătuse ”dop” în calea ”urgiei roșii”, cere și asentimentul onoratului Juriu, numai că juriul dispăruse, dar el speră că se va întoarce: ”Occidentul are onoare... și apoi... noi suntem copiii lui de suflet!” Există și o soluție de rezervă: în caz ”de...” va ridica ”dopul” și apa roșie va ajunge până la Eiffel! Piesa se încheie cu strigătele disperate ale protagoniștilor, inclusiv a decedatei din ”dop”: ”Dați-ne Banii!     Dați-ne banii!”    

                                

                                                      

                                

           DUPLEX  L’EMIGRATION

                       

                                                             sau                                                                                      

NU-MI  LUA SUFLETUL, TE ROG!       

  

                            piesă în două acte

                                                      ”Să-mbrace știe vinul speluncile murdare”

                                                                                      Baudelaire

   Personajele

WILHELMINA-EVA-MARICICA

BART-UCENICUL

 

REGIZORUL-WILHELM-MISTER

    

                                                      ACTUL I

                                               

                                                      TABLOUL  I

În mijlocul Scenei, Regizorul.

   REGIZORUL: Veniți lângă mine!

Maricica și Bart se așază de o parte și de alta a Regizorului.

   REGIZORUL: Îndoiți și voi genunchiu’… (Bart și Maricica se îndoaie… țepeni!) Parcă veniți de la băi, de la Govora… că de Baden-Baden n-aveți față! Bă, fie că până ieri tăiai frunze la căței în Oltenița... fie că pășteai gâștele pe malul Bahluiului.... pe Scenă capeți damf de Laurence Olivier și de Lauren Bacall! Mâine voi începe așa: Onorat Juriu, Excelența Voastră Domnule Ambasador… În cadrul proiectului ”Teatrul cu emigranți și pentru emigranți” vă vom prezenta piesa scrisă, regizată și, în parte, jucată de subsemnatul, intitulată ”Istorisirile unui vierme”. În stânga se vede o fereastră  luminată. În fereastră se zăresc crengile unui măr, în care e un fruct uriaș, frumos dar putred... ce atinge, uşor, geamul. Înăuntrul mărului e viermuța Wilhelmina. (Spre Wilhelmina.) Urcă la cucurigu!

Maricica se urcă pe masa așezată sub fereastră.

   REGIZORUL (urmărind escaladarea): Cu eleganță… nu trebuie să-ți vadă onoratul Juriu budigăii de finet! (Femeia se oprește din urcuș: icnet.) Ce-i?!

   MARICICA: Mi s-agăță ciorapu-n măr!

Regizorul vine și o ”deznoadă: femeia dispare între crengi.

   REGIZORUL: În același măr e și viermele Wilhelm, care sapă zi și noapte, ca să ajungă lângă iubita lui, Wilhelmina. Vocea lui Wilhelm voi fi eu!

   VOCEA MARICICĂI-WILHELMINA: Iubi... nu ziceai că mai angajezi un emigrant ca să-l joace pe Wilhelm?!

   REGIZORUL: Crezi că la Bremen stau banii-n măr?! (Spre Bart.) Iar el este Bart, țigan din Oltenița... care joacă roluil unui țigan din Oltenița, aterizat la Bremen! 

   BART: A dracu’ soartă: acasă… țigan. La slujbă... țigan!

   REGIZORUL: Zi-i mersi că ai o pâine...

   VOCEA MARICICĂI-WILHELMINA: ... neagră!  

    REGIZORUL (spre Bart): Tu te întorci de la servici peste două minute! Acum... marș în culise! (Bart iese.) Gata!  S-aud replici! (Iese.)

    VOCEA WILHELMINEI: Sunt Wilhelmina, de profesie vierme. Deosebesc noaptea de zi după orarul lui Bart, care lucrează la o benzinărie şi vine acasă întotdeauna după miezul nopţii. De aici, din măr, mă uit în oala de pe plită, şi-n patul lui, chiar și la televizor. Aici, acum vreo două luni am văzut ”Romeo și Julieta”, în regia lui Peter Brook. Acum aştept să apară în gura tunelului iubitul meu, Wilhelm... Mi-e aşa dor de Wilhelm... Iubi, cum să-mi fie dor de vierme... dacă nu l-am văzut niciodată?!

   VOCEA REGIZORULUI: Lasă-n seama mea finețurile artistice... și răcnește replica!

   VOCEA WILHELMINEI: Wilhelm!

   VOCEA LUI WILHELM (cu ecou): Te aud, iubito!

   VOCEA WILHELMINEI: Ce faci?

   VOCEA LUI WILHELM: Sap. Mi-e aşa dor să te întâlnesc!

   VOCEA WILHELMINEI: Chiar dacă nu ne cunoaştem... parcă te ştiu de când Lumea!   Iubi, pot să cobor un pic... să mă-ntind pe canapea? Mă doare-apendicita!

   VOCEA REGIZORULUI: Las-o dracu’ de apendicită... trebuie să luăm banii!! Mâine, când vor fi douăzeci de spectatori în sală... și Excelența Sa Ambasadorul... dacă scoți o vorbă în afara Textului...

   VOCEA WILHELMINEI: ... te-nsori cu mine! Ai promis că ”după”... când luăm banii, mă duci la altar!

   REGIZORUL: Ca să-i luăm trebe a transpira oleacă artistic! Vâră eseul de livadă!

   VOCEA WILHELMINEI: Dragii mei: între oameni şi viermi sunt multe deosebiri, dar niciuna importantă. Ceea ce ne uneşte se cheamă Dumnezeu. Voi, oamenii, sunteţi mai norocoşi decât noi, viermii. Dar şi mai umezi... (Spre culise.) E bine?!

Bart intră în odaie: aruncă haina pe pat. Se aşază.

   VOCEA REGIZORULUI: Te așezi... ca și cum ai avea pe umeri doi saci plini cu cartofi! Îți sprijini capu’ în amândouă cioatele: poziția gânditorului de la Hamangia!

   VOCEA WILHELMINEI:  Bart, vino în braţele mele!

   BART: Wilh... dar tu n-ai brațe!

   VOCEA: WILHELMINEI: Așa e: în loc să-mi dea braţe, Dumnezeu mi-a dat gândire... Nu mă pot sătura să te privesc, Bart! Voi, oamenii sunteţi nişte făpturi atât de frumoase! Vreau să fiu şi eu om!

   BART: Nu e o afacere...

   VOCEA WILHELMINEI: Şi mai mult decât om... poftesc să fiu Julieta! Piesa lui Shakespeare e un Vis! Şi viziunea lui Peter Brook e minunată: decorul e simplu, dar  dă impresia de adâncime a spaţiului, dusă la paroxism... 

   VOCEA REGIZORULUI: Și acum... poezia: ceva între cântec de leagăn și bocet!

   VOCEA WILHELMINEI (cântă): “Trist zorile iubirii-mi începură

                                                         Căci vai! Sunt osândită să iubesc!”

(Revenind în peisaj.) Tu, Bart, ar trebui să fii fericit: ai braţe cu care strângi, ai buze cu care săruţi, ochi cu care priveşti... Eşti o fiinţă atât de frumoasă, Bart.

        BART: Aşa frumos şi aşa om cum sunt, azi m-au concediat de la benzinărie.

   VOCEA WILHELMINEI:  De ce?!

   BART: Pentru că trei bestii au  violat o capră! (Grimasă.) Nea Mircea... chiar o capră?!

   VOCEA REGIZORULUI: Ia nu vă mai băgați voi botu-n Text! Da: o capră! E vorba aici de violența absurdă, plus discriminare și intoleranță!

   BART: Cum zici... Deşi nu s-a dovedit, violatorii nu puteau fi decât imigranți... Șeful de tură ne-a aliniat pe toţi treisprezece și a zis că imigranții să plece.

   VOCEA WILHELMINEI: Și?!

   BART: Eu și încă doi inși eram imigranți.

   VOCEA WILHELMINEI: Bietul de tine: trebuie să te fi simțit îngrozitor!

   BART: M-am simţit imigrant, român și țigan.

   VOCEA WILHELMINEI:  N-ai cerut o explicaţie?

   BART: M-am dus la toaletă. M-am uitat în oglindă: voiam să văd cum arată un imigrant, român și țigan.

   VOCEA WILHELMINEI: Şi?

   BART: Am văzut.                                                         

   VOCEA WILHELMINEI: Ieri, un copilaş s-a îndepărtat de pom, strigând: “Tată, tată… uite un vierme!” Tatăl a venit în fugă, l-a prăvălit pe nefericit în iarbă şi l-a strivit cu piciorul. (Scâncet.) La spectacol nu recit așa ceva: E oribil!

Regizorul apare, din nou, în odaie.

   REGIZORUL: Tocmai că e oribil! (Se așază pe canapea.) Tema centrală a piesei e Imigrarea, dar vreau să atingem și celelalte teme din concurs: violența, intoleranța etnică și confesională, traficul de carne vie...

   VOCEA WILHELMINEI: Iubire... între un chinez și o bicicletă, chiar între Himalaia și deșertul Gobi... dar între un imigrant și o viermuță?!

   REGIZORUL: Atingem și tema ”Chipurile Diversității”, particularizată la o temă nouă: ”Atracția interregnală”, cu acorduri clasice din ”Romeo și Julieta”, altă paradigmă a Iubirii violente și intolerante. Și dacă ăi două’j de pinguini din sală vor aplauda frenetic... nu cred ne mai poate scăpa Premiul! (Se ridică.) Hai, la galere! (Dispare.)

   VOCEA WILHELMINEI: Am asistat la execuţia fratelui meu fără niciun sentiment. Nici frică, nici revoltă. Doar indiferenţă.Constat că nu există o solidaritate a viermilor.

Bart se urcă pe un taburet şi coboară de pe dulap un geamantan.

   VOCEA WILHELMINEI (o neagră presimţire): Ce faci?!

   BART: Plec. Nici nu mai pot plăti chiria. Mă obişnuisem cu căsuţa, cu odaia asta cât o nucă... şi cu mărul care bate în geam... şi cu tine... Tocmai se pârguiau merele...  

   VOCEA LUI WILHELM (strigăt): Wilhelmina!

   VOCEA WILHELMINEI: Ce-i, dragul meu?!

   VOCEA LUI WILHELM: Și eu sunt vierme! (Liniște.) De ce taci, Wilhelmina?! Pentru tine contează că eu sunt vierme, Wilhelmina?!

   VOCEA WILHELMINEI: Nu știu, Wilhelm: las-mă să mă gândesc! Bart, unde pleci?

   BART: Să-mi caut libertatea!

   VOCEA WILHELMINEI: De cine vrei să te eliberezi, Bart?!

   BART: De mine. De soarta mea!

   VOCEA REGIZORULUI: Bă, răcnești... ca și cum în cârcă ți s-ar prăvălit Lumea, cu tot cu deșertu’ Gobi! Ca o trosnitură de copac rupt de furtună: muget de fiară rănită! Ți-ai pierdut serviciu’... s-a prăbușit Universu’, cu tot cu Dumnezeu!

   VOCEA WILHELMINEI: Mai multă libertate înseamnă să ajungi mai repede-n Rai. Mie, Dumnezeu mi-a dăruit întunericul hrubei, iar nefericitului ”liber”, drumul ”luminos” de pe coaja pomului. Concluzia: suma libertăţilor noastre, oameni, viermi, gâze, elefanţi sau zei, are întotdeauna valoare Zero. (Pauză.) Viermuța ta e nepoata lui Cioran?!

   VOCEA REGIZORULUI: Și dac-ar fi?!

   VOCEA WILHELMINEI: Într-o Lume de tolomaci... îi lovi înțelepciunea tocmai pe viermi?!

   VOCEA REGIZORULUI: Draga tatii, Arta, Teatrul... e simbol, transfigurare. Eu trebuie să  țes parabole și să plimb ideea asta de ”imigrant” prin mintea a două’j de inși, care vor fi mâine în sală!

   VOCEA WILHELMINEI: Mă numesc Maricica și m-am născut la Mârtanii de Bălți...

   VOCEA REGIZORULUI: Mă doare-n ceafă unde te-ai născut tu și cum te cheamă... la fel și pe onoratul Juriu!

   VOCEA WILHELMINEI: Amintirile mă cocoșază: uneori nu mai știu cine sunt... de unde vin...

   VOCEA REGIZORULUI: Vorba pictorului Gogu: ”Cine suntem și încotro navigăm?!” Lasă melancolia și strigă poezia!

   VOCEA WILHELMINEI: Tata s-a hotărât să moară devreme și a lăsat-o pe mama cu cinci mârtani mici și o pisicuță... Uneori, când nu am somn, mă întreb: ”Ce e mai important: Iubirea sau Materia?!

   BART: Te găsi metafizica-n măr?!

   VOCEA WILHELMINEI: Cazul imigrantului clasic: familie precară, mediu ambiant neprietenos... lipsă de cultură! Dar dacă vom câștiga concursul ăsta... și n-avem cum să nu-l câștigăm... la talentu’ meu incontestabil...  îți dau o mie de mangoți să te operezi de lipsă de creier! Haideți... să transpirăm artistic! Zi-i! 

    VOCEA WILHELMINEI: La început, Wilhelm vorbea în propoziţii simple. De la o vreme... rosteşte chiar fraze! Uneori, între cuvintele lui se strecoară un sâmbure de Gând. E îngrozitor să gândeşti. E un calvar să “te” gândeşti. Dar e o catastrofă să “te” ştii! (Bart îşi aşază hainele în geamantan.) Lumea nu s-a terminat într-o benzinărie!

   BART: Am fost la fix treisprezece interviuri. De treisprezece ori, treisprezece inşi au trecut prin faţa mea, m-au privit și au gândit: “E țigan”.

   VOCEA LUI WILHELM: Aştept dimineaţa în care să ies pe coaja netedă şi să strig: “Sunt Wilhelm, de naţionalitate vierme şi cetăţean  al Universului!“ Înţeleg că am domiciliul lângă o casă din Bremen... Asta înseamnă că sunt cetățean german?!

   VOCEA WILHELMINEI: Nu contează unde respiri, ci unde săruţi! Aici m-am născut, aici respir şi aici am primit pecetea lui Dumnezeu. Dacă aş fi locuit lângă o casă din Verona eram concetățeanul lui Mussolini, dacă atârnam într-un măslin... eram urmașul lui Aristotel, dar Dumnezeu a hotărât să mă aşeze aici. Îmi asum toată Istoria noii mele Patrii: şi pe Goethe, dar şi pe numitul Hitler! Totuși... te-am auzit odată vorbind că sămânța mărului în care locuim ai adus-o din țara ta. Ete... scârț!

   VOCEA REGIZORULUI: Așa scrie: ”Ete... scârț?!”

   VOCEA WILHELMINEI: Nu, scrie: ”E adevărat?”

   BART: E adevărat, Wilh. Acum trei ani am adus o pungă de mere din țara mea: pe toate le-am mâncat, cu coatele pe pervazul ăsta. O sămânță a căzut... 

   VOCEA WILHELMINEI: Asta înseamnă că și eu sunt imigrantă?!

   BART: Din sămânță  a crescut un pom-imigrant, din pom a crescut un fruct... și tu ești în fruct!

   VOCEA WILHELMINEI: Simfonie pentru doi la o tubă și-un butoi... pe un text de Benone Sinulescu! Ai consumat prea multă fasole când erai mic!

   VOCEA LUI WILHELM: Să fii vierme și să locuiești într-un măr străin, într-o țară străină! Asta cum se numește, Wilhelmina?!

   VOCEA WILHELMINEI: Triplă discriminare! Dar...  Wilhelm, e îngrozitor: dacă, în curând, ai să poţi gândi ca un om... ca Bart?!

   BART: Eu sunt doar țigan. Mai port şi numele ăsta teribil: când spui “Bartolomeu”... parcă te prăbuşeşti într-o fântână. Ca o împerechere între un sfânt şi un crustaceu!  

    VOCEA WILHELMINEI: Ca să nu gândești... vorbește mai tare, Wilhelm: după ecoul cuvintelor tale măsor depărtarea dintre noi!

   VOCEA LUI WILHELM: Te iubesc... te iubesc... te iubesc!

   VOCEA WILHELMINEI: Şi eu te iubesc.  Deja îţi simt respiraţia!

   VOCEA LUI WILHELM: Nu mai am răbdare: vreau să ajung odată lângă tine!

   VOCEA WILHELMINEI (încet): Ce soartă de vierme: tot sapă ăsta... și sapă... de aproape-o lună, de când repetăm!

   BART: Mai taci și tu: să terminăm odată... să-mi iau banii și... la Malaga!

   REGIZORUL: Pauză!

Acum sunt toți trei în odaie.

   REGIZORUL: Mâine, în sală vor sta douăzeci de pinguini nerăbdători să aplaude. Imigranți ca voi... ca noi... vai de capul lor însetat de Cultură!

   WILHELMINA: Și... pentru două’j de pinguini ne dăm noi de ceasu morții, de trei săptămâni cu repetiții... cu: ”Marișica... te ia mama dracului?!”

   REGIZORUL: Însă... pe primul rând (Arată spre Sală.) vor sta: Excelența Sa, Ambasadorul. Și lângă el, Marele Juriu, în păr...

   WILHELMINA: Dar noi suntem... în măr!

   REGIZORUL: Toți acești domni își vor pierde timpul lor prețios ca să vadă cum un țigan din Oltenița și o fufă din Buhuși fomfăne?! Deschideți, mă, gura ca o lună rotundă, mătăsoasă... să se-audă consoanele... tari ca niște nuci proaspete de la Băicoi!

   WILHELMINA: De ce să-mi sucesc limba ca să vorbesc ca o viermuță?! Nu puteai să scrii o piesă cu un țigan și-o moldoveancă ce se giugiulesc pe-o prispă din Târgu-Jiu?!

   REGIZORUL: Bă, noi aici tragem la rindea și pentru țărișoara noastră! Proiectu’: ”Teatrul cu imigranți și pentru imigranți”  trebe să arate, prin artă, cultură și frenezie, că și omu’ de la poale de Carpați, chiar dacă, prin voia sorții și împrejurări potrivnice e nevoit să părăsească meleagurile natale, în căutarea unui trai mai bun... rămâne demn, ca stejaru’ din Borzești...

   BART: Deși simt cum mă arde patriotismul pe șira spinării... tot întreb: Ce să caute un țigan și o viermuță... la Bremen?!

   REGIZORUL: Și tu ai nevoie de transplant de creier! Mă, iubirea transcende...

   WILHELMINA: Iubitule, ce înseamnă ”trans... cende”?!

   REGIZORUL: ... trece ca măgaru’ prin apă, și păstrează neîntinată matricea fundamentală a Sufletului, despre care marele nostru compatriot Cioran zicea...  

   BART: Și dacă nu ne dau ăștia mangoții?!

   REGIZORUL: Exclus! Occidentu’ are onoare: nu se pune problema să ne tragă clapa!  Da’ pentru asta trebe oleacă de transpirație artistică! V-am luat de la coada vacii și v-am dat brânci într-un mediu artistic european... și voi trageți canișu’ de coadă?! Marș la galere că vă ia mama dracului!

Se întorc la locurile lor: în scenă râmâne doar Bart.

   VOCEA LUI WILHELM: Reluăm! Motor!

   VOCEA WILHELMINEI: O clipă, nea Mircea... iubitule!

   VOCEA LUI WILHELM: Ce mai e?!

   VOCEA WILHELMINEI: Iar mi-s-agăță ciorapu-n măr!

                                                            TABLOUL  II

   Bart continuă să împacheteze.

   VOCEA WILHELMINEI: Sunt lucruri mai grave decât a-ţi perde slujba. Se  zice că atunci când te afunzi într-o mare disperare, la orizont aşteaptă una şi mai mare.  Dar... fiecare cu  disperările lui! Eu sunt vierme și nu mă plâng. Singurul cadou pe care mi-l fac e să-l strig pe Wilhelm. E ca şi cum mi-aş aprinde o ţigară... Wilhelm!

   VOCEA  LUI WILHELM: Da, iubito!

   VOCEA WILHELMINEI: Voiam doar să-ţi ascult glasul! Te iubesc!

   VOCEA LUI WILHELM: Şi eu te iubesc, dar... “Abia aştept să ne întâlnim!” e fraza cea mai “adâncă” pe care o pot rosti!

   VOCEA WILHELMINA:  Iar ai rostit două fraze lungi!

   VOCEA LUI WILHELM: Dar niciuna “adâncă”...

   VOCEA WILHELMINEI: Frazele lungi sunt ca o săgeată: pot trezi Gândul adormit. Și nu vreau să suferi, iubitule!  

   VOCEA LUI WILHELM: Atunci spun simplu: “Te aştept”.

   VOCEA WILHELMINEI: Aşa e bine!

   BART: Ascultă sinopsisul: “Avatarurile unui țigan sau Scurt eseu despre Răbdare”  Episodul întâi:  în faţa casei, cu copiii de pe stradă. “Țigane, mi se strigă, mi-ai luat jucăriile!” Merg în casă plângând. “Nu-i nimic, mă mângâie mama şi-mi pune în faţă o oglindă mare. Ai văzut un chip mai frumos... de abanos?!” Mă întorc la joacă, mândru şi voios... Dar... în prima zi de şcoală, învăţătoarea mă aşază în prima bancă, lângă o fetiţă cu cosiţe blonde. Am iubit-o dintr-o privire... doar că, a doua zi, fata stătea trei bănci mai în spate... Mama m-a liniştit, încă o dată: “Culoarea neagră e culoarea Morţii. N-ai văzut cât de maiestuoasă e Moartea... şi nobilă?!” Ştia că eram prieten cu vizitiul de pe dric, care mă lăsa să urc, lângă el, pe capră...

   VOCEA WILHELMINEI: Îi iubesc. Îi simt în mine... şi pe Wilhelm, şi pe Bart.  Doresc cu nesaţ clipa în care am să-i ating!

   BART: Am “ieşit” inginer. Eu, primul clasat, şi al doilea, un băiat minunat, blond... intrăm în clădirea unui concern ce angaja  fruntaşii. Bănuieşti cine a ieşit zâmbind… Mama nu mi-a mai vorbit despre nobleţea culorii  de abanos: tocmai urcase în Cer. A condus-o prietenul meu, vizitiul, de pe capra înaltă…

   VOCEA REGIZORULUI: Vorbești  de parcă te-ar lovi cineva cu ciocanu-n coaie!

   BART: Nea Mircea... la viața mea am păscut boii pe miriște, la Oltenița... n-am făcut vocalize, ca Ouatu!

   VOCEA REGIZORULUI: Te-am lăsat să-ți povestești și întâmplările din țigănie... Iar la tine... am făcut-o pe Marișica din Buhuși, Wilhelmina din Bremen... cu tot cu Julieta! E așa de greu să vă jucați propriul rol?!

   VOCEA WILHELMINEI: Pot să deapăn povestea vieții mele, neadăugită și neterminată?!

   VOCEA REGIZORULUI: Altădată! Hai, la galere... că ne-așteaptă banii!

   BART: Mă înfăţişez cu cea mai frumoasă fiinţă din Lume, în faţa viitorului socru.

   VOCEA WILHELMINEI: Ți-a zis: Nu-mi dau fata unui țigan! (Strigăt.) La dracu: iar     mi-agățai cracu-n cracă! (Înjură.)

   VOCEA REGIZORULUI: Poți să înjuri și în spectacol: denotă violență manifestă a Limbajului. Imigrația afectează toate palierele Ființei: Suflet, Limbaj, Gândire!

   BART: Am bătut la o sută de porți, dar tot de-atâtea ori ori mi s-a închis uşa. Plin de elan, mi-am luat iubita de mână... şi inginerul a plantat panseluţe la Viena, arbuşti în Dresda, până să ajungă la suprema măiestrie de a umple canistre în Bremen!

   VOCEA WILHELMINEI:Mi-e poftă să fiu Julieta! „O inimă de şarpe-n ochi de floare?”

   VOCEA REGIZORULUI: Cânți ca ceapa! Când pășteai gâștele și porcii pe plaiuri de legendă... nu dădeai din fălci?!

   VOCEA WILHELMINEI: Dădeam din cur! Nu sunt Maria Callas! Da’ nici tu nu ești Peter Brook!

   VOCEA REGIZORULUI: Fato, în tinerețe, pe vremea lui Ceașcă...

   VOCEA WILHELMINEI: ... ai pus ”O scrisoare pierdută”... da’ perdută rău! Aș fi vrut să citesc mult... dar biblioteca era în mărul vecin!

   BART: Ştii drama cărăbuşului alb... pe care gospodinele îi aleargă cu flacoanele de flit, copiii îi vânează cu motocoale de smoală...

   VOCEA WILHELMINEI: ... şi, când îi prind, îi întorc cu roatele-n sus, ca să vadă cum se zbat?! Poartă ei vreo vină?

   BART: Că s-au născut!

   VOCEA WILHELMINEI: Nimeni nu e vinovat, nimeni nu e nevinovat, victimele dănţuiesc braţ la braţ cu călăii, vânătorii cântă-n cor cu urşii şi cu focile albe, hingherii predau cursuri de actorie câinilor dingo!  Niciodată  n-am ştiut că în Lume sunt atâtea drame!

   BART: Pentru că niciodată n-ai fost cărăbuş alb...

   VOCEA WILHELMINEI:  ... şoarece albastru, vulpe argintie, pe care o aleargă vânătorii cu puştile, şi noi râdem, în snoave, că e şireată...

   BART: ... când ea fuge de spaimă!

   VOCEA WILHELMINEI: Dar drama viermilor cărora li se fură pânza din care  îşi torc cucoanele rochii de mătase?!

   BART: ... ţânţari, lipitori...

   VOCEA WILHELMINEI: ... şi balena ... asemuită mereu o cucoană grasă?! (Oftat.) E atât de greu să desparţi şansa de nenoroc... Dacă l-aş întâlni pe Dumnezeu, l-aş  mai întreba: “De ce atâtea dileme?”

   VOCEA LUI WILHELM: Dacă l-aş întâlni pe Dumnezeu l-aş întreba: “De ce, când ridic privirea pe Cer văd numai presimţirea Soarelui?!”

   BART: Cu cârnatul ăsta de întrebări... o să creadă lumea că suntem tâmpiţi!

   Regizorul coboară, din nou, în odaie.

   REGIZORUL: Cu procesu’ creator io-s responsabil... ce te mănâncă pe tine la ouă?!

   BART: Nea Mircea, dacă tot joc în piesa asta... vreau să-nțeleg și eu ceva din ea!

   REGIZORUL: Dacă nu era-n Regulament că actorii să fie imigranți... tomneam și eu pe Florin Piersic și pe Maia Morgenstern... nu un țigan și-o moldoveancă! Ar trebui să vă dau câte un picior în cur, da’ mie-mi place ca angajatu’, fie el și imigrant, să priceapă de ce duce roaba cu rahat, așa că explic:  aici am vrut să ating și tema Discriminării.

   WILHELMINA (capul prin fereastră): Ce-nseamnă cuvântu’ ăsta, nea Mircea... iubitule... că tot aud pe la televizor?

   REGIZORUL: Discriminare vine de la ”a discrimina”... a separa.

   WILHELMINA: Eu credeam că vine de la ”cremenal”... Prima dată când s-a suit pe mine  măcelaru’ satului, mătușa zice: ”Du-te, maică, e om bun... mai primim și noi o fleică!”...     M-am întors plângând, din zăvoi și am strigat: ”Tușă... ăla era un cremenal!”  Asta înseamnă că m-a... discriminat?!

   REGIZORUL: Asta înseamnă că te-a regulat!

   WILHELMINA (se așază pe marginea canapelei. Reverie.):  Am întrebat-o pe mătușa ce e aia ”iubire”. A oftat și a zis: ”Iubirea e un vis...” Altădată, când stăteam cu umerii-n iarbă... deasupra era brutarul... tot mătușa a zis: ”Du-te maică... mai primim și noi o gogoașă!”... Am închis ochii și am vrut să intru în Vis...  Pe deasupra pluteau norii, vântul îi purta în cocoloașe mici, crângul cânta și sufletul meu dansa... dansa...

   REGIZORUL: Poate mâine deschizi pliscu’ și află juriul cum stăteai cu omoplații-n iarbă!

   WILHELMINA: Ce-mi faci?!

   REGIZORUL: Te... discriminez! Hai, lăsăm poveștile și... la galere!

Regizorul se întoarce în culise, Wilhelmina urcă prin fereastră, în măr.

                                                          TABLOUL III

   VOCEA WILHELMINEI (brusc): Aş vrea să dansăm!

   BART: Cum am putea să dansăm noi doi?!

   VOCEA WILHELMINEI: Nea Mircea... iubitule: pot să cobor ca să dansez cu Bart?

   VOCEA REGIZORULUI: Rămâi acolo! O să dansezi numai în gând!

   VOCEA WILHELMINEI: Atunci... pot să povestesc cum m-am îndrăgostit prima dată?!

   VOCEA REGIZORULUI: Altădată! Acum... zi-i replica!

   WOCEA WILHELMINEI: Oh, cât aș vrea să am un Corp! Să-l îngrijesc, să-l deretic... să-i dau ceai cald din minuscule ceșcuțe de porțelan thailandez! De ce nu poate tipa  să aibă un corp?! Și mie mi-ar fi mai lesne!

   VOCEA REGIZORULUI: O să aibă... în actul doi!

   VOCEA WILHELMINEI: Păi... nu suntem în actu’ doi?!

   VOCEA REGIZORULUI: Suntem în ce act vreau eu: într-o piesă regizorul e Dumnezeu!

   VOCEA WILHELMINEI: Și actorii?!

   VOCEA REGIZORULUI: Niște bieți emigranți! Dar nu-i mai zice ăstuia ”țigan”: or să ne reclame la Agenția pentru discriminare! Zi-i... gitan!

   VOCEA WILHELMINEI: Gitane, lasă-te în voia mea! Ridică-te! (Bart se ridică.) Vino spre fereastră! (Bart vine lângă fereastră.) Învăluie-mă într-un gând limpede!

   BART: Nici nu ştiu cum arăţi!

   VOCEA WILHELMINEI: Închipuie-ți că aş fi Julieta!

   BART: Cu poza Julietei stau în portofel...

   VOCEA WILHELMINEI: Întinde braţele! Mă simţi, Bart? Ţine-mă strâns şi roteşte-te, prin toată odaia, dintr-un colţ într-altul... vezi să nu te loveşti de dulap... aşa, Bart! (Bart dansează... singur!) Ram-tam-tam... ram-tam-tam!

   BART: Dacă vede cineva că dansez singur... zice c-am tâmpit!

   VOCEA WILHELMINEI: Nu dansezi singur... dansezi cu mine! Sunt înșurubată în sufletul tău... Mă simți, Bart?!

   BART: Te simt... pe dracu’! (În sus.) Nea Mircea... nu putem să retezăm scena asta?!

   VOCEA REGIZORULUI: Taci... și suferă! Închipuie-ți că două’j de guri căscate îți sorb fiecare vorbă...  bașca Excelența Sa Ambasadorul!

   VOCEA WILHELMINEI: Încă un tur... stânga... dreapta... un-doi-trei... un-doi-trei... Bart, vezi că se poate?! Dansul în gând e dansul cel mai tandru! (Oftează.) Ajunge! (Bart se prăbuşeşte pe canapea. Oftat dublu.) S-ar zice că am şi puţin noroc: am râs, am plâns, am iubit... am dansat cu un om! Bart: vreau să te simt. Să mă vezi...

   BART: Ştii bine că nu se poate...

   WILHELMINA (capul prin fereastră): Un cuib de rândunici... două mari și trei mai mici... cu ciocurile ridicate, așteptănd viermele din ciocul rândunicii-mamă. Apoi... cinci rândunei cu limbile scoase spre o singură napolitană...

   VOCEA REGIZORULUI: Ce e asta?!

   BART: Amintiri din copilărie de Charlie Chaplin!

   WILHELMINA (apare, bust, în fereastră): Asta mică, cu ciocu’ ridicat eram eu la cinci anișori, în curtea noastră din raionu’ Bălți!

   VOCEA REGIZORULUI: Și ce interesează pe cei două’j de spectatori și pe onoratul Juriu ce mâncai tu la cinci anișori, în curtea voastră din raionu’ Bălți?!

   WILHELMINA (apare mai temeinic în fereastră): Dar pe țigan l-ai lăsat să-și povestească viața în regim de urgență!

   VOCEA REGIZORULUI: S-a pliat pe mesajul piesei!

   WILHELMINA (coboară în odaie): Toată copilăria am așteptat să cadă napolitana și pe limba mea, dar... eram singura fată între patru băieți și ei aveau coaie... Un frate mi-a  povestit că napolitana avea gust dulce-acrișor, de zmeură...

   VOCEA REGIZORULUI: Dispari între crengi... și taci!

   WILHELMINA: Și dacă nu tac?!

   VOCEA REGIZORULUI: Te... diseminez!

                                                          TABLOUL  IV

Odaia, în întuneric: sforăitul lui Bart. Cucul din pendulă cântă de patru ori. Dinspre fereastră, Wilhelmina ţinînd în mâini un opaiț. Se apropie de patul unde “evoluează” Bart.

   WILHELMINA: Nu te speria: sunt eu, Wiilhelmina!

   BART (trezindu-se... oarecum): Ce cauţi aici?!

   WILHELMINA: Vreau să dansăm!

   BART (se ridică pe marginea canapelei): Iar?! Eşti nebună?! Tu vezi cât e ceasul ?!

   WILHELMINA (chicotind: o piruetă): Hai, ridică-te! Am împrumutat un Corp pentru o zi... dar o zi trece atât de repede! Îţi place corpul meu de împrumut. Bart?

   BART (şi mai buimac): Corp... de împrumut?! (Clatină capul.) Nu...visez?!

   WILHELMINA: Îngerul meu mi-a spus: “Da, Wilhelmina, se poate să împrumuți un Corp... numai că e cam scump! O singură bucată zi, cu o singură bucată Corp de împrumut, costă trei sferturi din Partea Ta De Noroc.

   BART: Şi... ai plătit?

   WILHELMINA: Cu ochii închişi! Iubirea costă, Bart. Ţi-am promis că te voi îmbrăţişa! Nu spuneai mereu: Ca să pot iubi... trebuie să pipăi!?! (Piruetă.) Acum mă poţi pipăi, Romeo! (Încă o piruetă.) E un Corp reuşit, aşa-i Romeo? (Cântă.)

                                            “Şi dragostea-i ca marea de adâncă

                                              Din tot ce-mi dai, tot mai mult am încă!”                                            

  Daaaaans! (Îl înlănţuie pe... proaspătul Romeo. Dansează, în semiîntunericul odăii, cu mişcări lente... Wilhelmina, peste umăr.) Dar într-o zi căzu gustul dulce-acrișor și-n ciocul meu: o mătușă ateriză în ograda noastră de la Mărtani, cu o plasă de nailon, plină cu napolitane de toate culorile: albe ca lumina, roșii ca sângele, galbene ca ciocul de pitpalac... Le-am mâncat eu pe toate... Doar că m-a luat durerea de burtă și mama a vrut să mă ducă la doctorul din sat, dar doctorul locuia la Bălți și nu venea în Mârtani decât în ultima joi din lună, adică ieri. Mătușa a zis să merg cu ea, că la Buhuși e altă țară, și c-o să primesc de câte ori poftesc napolitane de toate culorile... M-am dus.

   REGIZORUL (apare din culise): Taci... și dă din gioale!

   WILHELMINA (peste umăr): În noua patrie, un vecin m-a pupat pe gură prima dată, mi-a dăruit o napolitană cu fistic și mi-a zis că acolo, la ei în sat, eu aș fi un soi de ”emigrantă”. Însă impegatul din gară de la Buhuși a zis că, de fapt, eram doar ”imigrantă”, depinde de unde privești, și eu priveam... primăvara din iarba înaltă din zăvoi... unde Vasile-căruțașul îmi povestea că păpușoiu’ fără mătase e simbolul iubirii, iar eu, dincolo de Prut, și peste Prut, eram tot în patria mea... Atunci am înțeles pentru prima dată ce era ”patrie”: țărâna fierbinte de sub umeri... Bine: tac!

   REGIZORUL: Ba... să spui și mâine-n spectacol!

   WILHELMINA: Păi... nu ziceai să tac... că mă dicremenezi?!

   REGIZORUL: Și Hitler a vrut s-atace mai întâi Anglia, dar s-a răzgândit! Vine chiar ca o mănușă: bifăm și tema ”Prostituție minoră”... Aia cu ”patria” s-o zici neapărat... e mișto de tot! Mai recit-o o dată!

   WILHELMINA: Cum stăteam cu fața în sus, în iarbă, am înțeles ce înseamnă ”patrie”: iarba fierbinte de sub umeri...

   REGIZORUL: ”Țărâna”... cum ai recitat prima dată era mai bine: are iz acrișor-patriotic și nu se confundă cu părul pubian... Hai, și cu Text, și dansăm... și depănăm amintiri de pe spate! (Dispare în culise.)

   WILHELMINA: Cât am aşteptat clipa în care voi putea dansa cu un om... cu tine, Romeo! Îţi place să dansezi cu mine, Romeo?!

   BART: Nu.

   VOCEA REGIZORULUI: În Text scrie: ”Ba-mi place, Wilh!”

   BART: Nu ziceai că trebe să ne topim viața noastră în Text?! Mie... Bartolomeu, țigan din Oltenița, nu-mi place de Maricica din Buhuși, aci de față, și spun și de ce!

   WILHELMINA: De ce, micul meu Romeo?!?

   BART (se desprinde): Ai prea multă carne. Acolo, sus... în rol de viermuță, ești doar o voce... și ești frumoasă! (Se îndepărtează un pas.) Când te văd în oase și carne... mi se tulbură imaginea mătăsoasă a Wilhelminei! O iubesc pe viermuță!

   REGIZORUL: Tu-ți...

   BART: Nea Mircea: un țigan nu suportă să fie înjurat de mamă!

   REGIZORUL: Tu-ți  bați joc de mine?! Cum să iubești un... vierme?!

   BART: Încă de la repetiții, când îi auzeam vocea simțeam o căldură pe dinăuntru...

   REGIZORUL (apare în odaie): Dă cu apă rece pe cerebel!

   WILHELMINA: Dar vocea e a mea... înseamnă că pe mine mă iubești!

   BART: O iubesc pe Wilhelmina. Cred că iubesc iubirea ei de a fi om și Julieta... o simt a mea... poate pentru că venim amândoi din aceeași sămânță aruncată de Dumnezeu... Îi iubesc vocea, prezența, absența, nenorocul!

   REGIZORUL: Ești căpiat rău de tot! Dar n-am eu acum vreme de elanurile metafizice ale unui țigan! Să revenim în peisaj: banii se câștigă cu sudoare, nu cu excursii pe miriște! (Spre Wilhelmina.) Mai bagă un lemn în sobiță!

   WILHELMINA: I-am spus mătușii că nenea măcelaru’ era greu, dar mătușa a zis că în viață trebuie să ne învățăm de mici cu greutățile, mai ales noi femeile... Mai ușor mi s-a părut perceptorul: semăna cu o sperietoare de ciori. Dar ne-a amânat fonceria până a zis că el pleacă la Milano... și că nu vreau să merg și eu?! N-aș fi vrut...

   REGIZORUL: Te duci! Astfel... trecem cu voioșie de la prostituția infantilă, la regina prostituției... numit cu folos ”Trafic de carne vie”, și bifăm cu entuziasm toate cele șapte teme din Regulament! Uraaa!

   WILHELMINA: Iubitule... ”regulament” vine... de la ce cred eu?!

   REGIZORUL: Vine de la franțuzescul ”regle”, proasto... rectific... iubito! (Pe degete.) Așadar: Imigrație, Violență, Intoleranță etnică și confesională, Discriminare, Chipurile diversității și, cireașa de pe tort, Trafic de carne vie! Șapte teme bine bifate! N-are cum să ne scape mangoții! (Textul!) Ea aprinde lumina. Se aşază lângă el, pe marginea canapelei... și zice:

   WILHELMINA: Hai să ieşim din Corpurile noastre: oricum nu ne folosesc la nimic! Eu... am şi “ieşit”! Mă vezi?

   BART: Unde eşti?!

   WILHELMINA: Sufletul meu e lângă şifonier! Încearcă să ieşi şi tu, Romeo!

   BART: Minunat, dar... cum?!

   WILHELMINA (chicot): Bănuiesc că trebuie să fie ca la o naştere...

   BART (candid):  Am lipsit  de la naşterea mea!

   WILHELMINA: Hai, Romeo, străduieşte-te... Ziua e atât de scurtă!

   BART (se străduieşte... în sfârşit!): Am ieşit, Wilh... Julieta... Omenire! Sufletul meu e liber! Sufletul meu e lângă Sufletul tău, lângă şifonier!

   WILHELMINA: Îmi zăresc sufletul! Îmbrăţişează-l, Romeo!

   VOCEA REGIZORULUI: Gitane... ce stai ca turnu’ din Pisa?! Vă retrageți într-un colț și urmăriți cum sufletele voastre dansează! Hai, hai... să luăm banii!  Wilhelmina!

   WILHELMINA: Spuneţi, vă rog!

   VOCEA LUI WILHELM: Ce faci, iubită Wilhelmina?

   WILHELMINA (cu sufletul la gură): Dansez.

   VOCEA LUI WILHELM: Cu cine? 

   WILHELMINA: Sufletul meu dansează cu sufletul numitului Romeo.

   VOCEA LUI WILHELM: Dar, Wilhelmina...

   WILHELMINA: Eu  nu sunt Wilhelmina: sunt Julieta!

   VOCEA LUI WILHELM: Eu o căutam pe Wilhelmina. Mă scuzaţi de deranj. Orevoar!

   WILHELMINA: Dasfidania! Altă dată fiţi mai atent când formaţi numărul!  

   BART: Ce piesă... în care nu mai ştii care sunt caii, şi care sunt călăreţii... care sunt oamenii, şi care sunt viermii! Măcar de mine sunt sigur: sunt țigan!

   VOCEA LUI WILHELM: Wilhelmina!

   WILHELMINA: Spune, iubitule.

   VOCEA LUI WILHELM: Uf, bine că dau de tine! Adineauri mi-a răspuns o tipă care zicea că dansează!

   WILHELMINA: Am dansat, Wilhelm.

   VOCEA WILHELMINEI: Cu altcineva?! Dar ziceai că pe mine mă iubeşti!

   WILHELMINA: Wilhelm, iubirea nu e ca la cârciumă-n port.

   VOCEA LUI WILHELM: Dar... cum e?

   WILHELMINA: Nu ştiu. N-am iubit: doar am dansat.

   VOCEA LUI WILHELM: Încă nu ne cunoaştem... şi deja mă înşeli?!

   WILHELMINA: Nu se înşeală decât cu sufletul... dacă îl ai întreg!

   VOCEA REGIZORULUI: Dragă Maricica: mai recită din Decameronul de la Buhuși!

   WILHELMINA: M-am dus la Milano, mai ales că mătușa se hotărâse să moară. Sile, așa-l chema pe perceptor, era foarte galant cu mine și atent cu clienții, lucram numai de zi și doar în sărbători, când era cererea mare, abia pe la cinci dimineața Sile stingea felinarul și închidea obloanele... Însă, într-o vară am fugit la Verona și am dormit trei zile sub balconul Julietei, doar că burnița mărunt, noroc că un armean de treabă mi-a oprit clențănitul mărunt al dinților lipsă și m-a dus în atelierul lui de ”masaj și spa”. Cred că ”spa” vine de la faptul că și acolo trebuia să stau mereu pe spate... 

 

                                                           TABLOUL  V

   WILHELMINA: Eu sunt închisă într-un măr putred, tu eşti închis într-o Lume fără aer... Suntem cu toţii prizonieri într-o infinită matrioşcă, în care sfărâmăm, ca disperaţii, perete după perete, şi, când credem că, în sfârşit, am găsit Sâmburele, dintre cărămizi se ridică un fluture!

   VOCEA LUI WILHELM: Iubito, ecoul vocii îți tremură! Ţi-e frig?

   WILHELMINA: Nu.

   VOCEA LUI WILHELM: Atunci... ţi-e frică?

   WILHELMINA: Da.

   BART (strigăt): Am să plec pe o insulă  pustie și o să-mi scriu pe piept, cu litere mari  “AICI LOCUIEŞTE UN OM”, şi am să strig “Sunt Bartolomeu, de naţionalitate om şi cetăţean al Lumii lui Dumnezeu!”

   VOCEA REGIZORULUI: Ieși odată!

   BART (prinde geamantanul: rămâne cu el în aer.): Să nu-mă-njuri de mamă, că-ți rup trei dinți din față de Marin Sorescu! (Deschide uşa. Se opreşte în prag şi priveşte spre fereastră.) Adio, Wilhelmina.

   WILHELMINA (geamăt): Unde pleci, Bart?

   BART: Numai  Marea poate naște o insulă!

   WILHELMINA: De ce nu te duci la munte: e mai ieftin! Ia-mă şi pe mine!

Bart lasă un geamantan jos.

   BART: Wilhelmina, cum poţi să-mi ceri un lucru atât de complicat?!

   WILHELMINA: Lucrurile dimprejurul Morţii sunt întotdeauna complicate, Bart!

Bart lasă jos geamantaul: se întoarce în cameră, se aşază pe marginea canapelei.

   BART: Încearcă să ieşi din măr!

   WILHELMINA: Ia-mă... cu tot fructul!

Bart se duce la fereastră.

   BART: Aici locuieşti?!

   WILHELMINA: Dumnezeu nu ne întreabă dacă, unde sau cum ne naştem. E de-ajuns  să-i rupi codiţa, Bart!

   BART (grimasă): Dar mărul tău e putred... și curge din el o zeamă tulbure...

   WILHELMINA: Pune-l în geamantan, Bart!

   BART (continuând “explorarea”): ... şi e plin de furnici!

   WILHELMINA: Îndepărtezi furnicuţele şi-l aşezi într-un colţ... Nici pentru noi nu va fi o călătorie uşoară!

   BART: “Noi”?!

   WILHELMINA: Eu şi Wilhelm.

   BART: De ce l-aş căra şi pe iubitul tău?!

   WILHELMINA: Pentru o femeie, “eu” înseamnă întotdeauna o caleaşcă de doi!

   BART (grimasă): Nea Mircea... în loc să spunem prostiile astea... nu mai bine mai povestește Maricica cum stătea cu umerii goi peste țărâna Patriei?!

   WILHELMINA: Oi fi fost io curvă... da’ și tu ești țigan!

   VOCEA REGIZORULUI: Așa: spargeți-vă capetele! Atingem și a opta temă: dihonia diasporei! În plus, reintrăm în inima de foc a Imigrației: Traficul de carne vie!

   WILHELMINA: Poți să intri în ce foc vrei: nu mai am nimic de declarat!

   REGIZORUL: Te-ai repezit de sub baldachinu’ Juietei... și-ai adus-o și pe soru-ta la Verona, sub felinar!

    WILHELMINA: Care... soru-mea?!

    REGIZORUL: Nu ziceai că erați cinci rândunici cu gura căscată, așteptând să cadă napolitana?!

   WILHELMINA: Eu eram singura rândunică... restul erau rândunei!

   REGIZORUL: Nu mă privește: ai adus-o pe soră-ta, pe mă-ta, pe trei vecine... și pe jumătate din muierile din sat, la cules de mușețel pe malul Tibrului! Ziceai ceva de-o mătușă...

   WILHELMINA: Era bătrănă... și-a murit!

   REGIZORUL: În piesa mea moare numai cine vreau eu! Până poimâine faci o poveste, cu felinare și munți de cearceafuri ude... să lăcrimeze toți două’j de pinguini...

   BART: ... și Excelența Sa Ambasadorul!

   WILHELMINA: Cum să zic... dacă nu e adevărat?!

   REGIZORUL: Unde vezi tu-n Lumea asta adevăr, fă?! Tu crezi că Stalin a murit pe perna lui, iar Bin Laden a așteptat America să-l arunce-n tomberon?! Adevărul poate fi vopsit în ce culori vrem noi și vândut pe post de napolitană cu zmeură! Lumea are nevoie de povești, ca să poată cetățeanu’ să stea, după slujbă, c-o bere-n mână și cu ochii între televizor și buca nevestă-si! Pricepi?! Las că-ți scriu eu textul și tu-l reciți ca pe ”Împărat și proletar”! Acum... la galere: ne-așteaptă mangoții!

   VOCEA LUI WILHELM: Wilhelmina, iubito... îţi aud bătăile inimii!   Ne mai desparte o foiţă de ţigară:  aş putea s-o sfarm cu un gând!

   WILHELMINA: N-are rost să mai sapi, Wilhelm.

   VOCEA LUI WILHELM: Până acum mă tot îndemnai să mă grăbesc!

   WILHELMINA: Nu mai e oportun!

   VOCEA LUI WILHELM: Ce înseamnă “oportun”?

   WILHELMINA: O dorinţă a lui Dumnezeu. Şi o dilemă a Fiinţei.

   VOCEA LUI WILHELM: Ce e aia “dilemă”?!

   VOCEA REGIZORULUI:  Ceva ce nu e trilemă!

   VOCEA LUI WILHELM (spre Culise): Cred că încep să mă tâmpesc: aud voci... Wilh, îţi aud şi gândurile!

         WILHELMINA: Cum sunt gândurile mele?!

         VOCEA LUI WILHELM: Sclipesc ca mărgele de sticlă!

   WILHELMINA (începe să cânte):

                                             ”Spre patul meu, şi mor mireasă-acum

                                               Şi văduvă; fecioară mi-a fost dat

                                                În patul nunţii mele nepătat!”

   VOCEA LUI WILHELM: Ce faci, Wilhelmina?!

   WILHELMINA: Cânt.

   VOCEA LUI WILHELM: Nu păreai deloc veselă!

   WILHELMINA (cântă):  Niciodată nu cânţi când eşti vesel. Cânți când eşti singur. Când ţi-e frică.

   VOCEA LUI WILHELM: Şi ţie... ţi-e frică?

   WILHELMINA: Nu ştiu. Dar tremur. Poate că de vină e răcoarea nopţii... (Cântă.)

                                       “Şi mor mireasă-acum...” 

   VOCEA LUI WILHELM: Iubito, tu pari mai curând fericită!

   WILHELMINA: “Fericirea... de a fi iubit!”  

   VOCEA LUI WILHELM: Ce înseamnă “fericit”?

   WILHELMINA: Iată o întrebare bună!

Regizorul coboară în odaie.

   REGIZORUL: În clipa asta Wilhelm a murit!

   WILHELMINA: Să-l ierte Dumnezeul viermilor! Da’ cum... a murit?!

   REGIZORUL: S-a dus la Moll și când a văzut prețul la castraveți a făcut infarct. Dacă am zis că a murit... a murit! Eu hotărăsc cine moare în piesa asta!

   WILHELMINA: Mă obișnuisem cu el... cu vocea ta!

   REGIZORUL: Îți trece cu apă rece! Trebuie să rămânem focalizați pe dialogul dintre gitan și viermuță!

   BART: Și Wilhelm n-o să mai vină pe conductă... deloc?!

   REGIZORUL: Cu cât în Lume sunt mai puțini viermi... cu atât merele sunt mai sănătoase! Ce căscați gura?! Dați-i drumu’... să meargă morișca! (Vine lângă fereastră: se așază pe pervaz. La telefon.) Salut, Mache tată... Zici că voi sunteți cinșpe în total? Îhî...  

       WILHELMINA (își pune palma în palma lui): Mă!

       BART: Îngerul s-a apropiat şi mi-a spus: Poţi, Bart!

   WILHELMINA: Lasă dracu’ piesa asta tâmpită: cât răcnește ăsta-n telefon putem sta și noi de vorbă, ca oamenii!

       BART: Noi... suntem oameni?!

       WILHELMINA: Da ce suntem?!

       BART: Imigranți.

       WILHELMINA (încet): Tu, după ce pleci de-aici... ce faci?!

  BAR (arată spre Regizor): Jupânu’ mi-a promis că, dacă iese bine, îmi dă bani de drum   s-ajung la Malaga!

       WILHELMINA: Ce să facă un imigrant român, și țigan, și tâmpit... la Malaga?!  

  BART: Am un prieten care adună scoici cu ciuru’, în lagună... de-i îngheață curu’, da’ pune-n teșchirea o mie pe lună!

  WILHELMINA: Pe Lună, pe soare... Așa zic toți... Am fost în Sardinia, la cules de mure. Când să ne plătească... patronu’ s-a dus până-n Dubai!  Am vrut să ne repezim după el... dar n-aveam bani de tramvai!

  REGIZORUL (tare): Să fie emigranți și să știe să bată din palme...  Le dau înainte un trascău...  să pară fericiți și pătrunși de mesajul piesei! Dup-aia, dacă iese proiectul și dă Dumnezeu  în noi cu două’j de mii de parai... facem o chermeză... le mai dau și-o bere și câte două picioare în cur: banu’ gros îndoaie șalele... Trebe să-mi recuperez investiția: până acum am băgat vro trei mii în recuzită... și mere a trebuit să cumpăr de la Moll... plus prezervative la actori! Actori pe dracu’: un gitan de la Oltenița și-o fufă de-o troznesc între tablouri... I-am promis că după ce-om fi cu mangoții-n prag, o iau de nevastă! (Râde.) Tâmpita a crezut... e moldoveancă de la Buhuși!

   WILHELMINA (tare): Nici îngerii nu ne mai iubesc! (Încet.) Ete scârț!

   BART (încet): Duminică după masă, cum terminăm cu prostia asta... plec!

   WILHELMINA: Ia-mă și pe mine! (Se apropie de Bart.)

   BART: Du-te de-aci (Arată spre Regizor.) ... te vede ăsta!

   WILHELMINA: Și?!

   BART: Păi... n-auzi: vrea să te ia de nevastă?!

   WILHELMINA: Boșorog slinos! (Se vâră mai tare.) Eu pe tine te iubesc!

   BART (se dă un pas în spate): Să mori tu?!

   WILHELMINA: Să se ducă pe cur mumia asta parfumată... și să ne lase nouă banii! (Ochii peste cap.) Dacă iubire nu e, nimic nu e... zicea Alecsandri!

   BART: Zicea sfântu’ Augustin!

   WILHELMINA: Tu de unde știi?!

   BART: Am fost olimpic la Literatură! Dar la ce mi-a folosit?! Car rahat cu roaba pentru teutoni! Taci... și hai să recităm!

   WILHELMINA: Pleci, Bart?

   BART: Plec, Wilhelmina.

   REGIZORUL: Deci... pot conta pe cin’șpe guguștiuci?! Plus... cinci somalezi de la ferma de peste drum?! Lucioși rău... rău?! Da’... sunt oameni?! Ce dacă nu pricep limba lu’ Țichindel?! O cinzacă la intrare în sală... La ăștia nu merge cu rachiu?!  Câte o conservă de creveți și două picioare în cur! Adu-i! Nu trebe decât să știe să stea pe scaun, să-și arate fasolile albe pe fond negru și să dea din aripi!

   WILHELMINA: Adio, Bart.

   BART: Adio, Wilhelmina.

   WILHELMINA: Ai ochi mari, frumoși... (Se fâțăie.) Ai zis că-ți place vocea mea! Dar... vocea e trâmbița sufletului! Înseamnă că și tu mă iubești... un pic!

   BART: Iubesc pe altcineva!

   WILHELMINA: Pe cine?!

   BART: Pe viermuță.

   WILHELMINA: Ți s-au stricat creierii de la veșnica supă fără tăiței?!

   BART: Când vocea Wilhelminei silabisește: ”Te iubesc, Bart!” simt o căldură pe dinăuntru! (Oftează.) Suntem atât de însetați de iubire!

   WILHELMINA: Un țigan de catifea! Acum... chiar că vreau să plec cu tine!

   BART: Tu... niciodată! Viermuța... oricând!

   WILHELMINA: Am citit textul! Tipa moare... ca o Julietă de livadă! E o poveste tâmpită... dar îmi pare bine că se duce sulii de suflet!

   BART: O simt pe Wilh ca o maramă albă, ce plutește... plutește... până-n sufletul meu!

   REGIZORUL: Bine, Mache, te pup! Hai, pa! (Spre actori.) Avem spectatori! Hai, la galere! Treci geamantanul dincolo de prag, stingi lumina și ieși!

 Bart se așază pe marginea patului.

   REGIZORUL (apare din culise): Ce faci, gitane... nu ieși?!

   BART (își sprijină capul în palme): Nu pot!

   REGIZORUL: De ce?!

   BART: O iubesc pe viermuță!

   REGIZORUL: Și prost... și de la Oltenița! Cică... iubește... un vierme! (O clipă.) În definitiv... poți să iubești și podul de peste Sena... numa’ să terminăm piesa! În Text scrie că Bart pleacă, dar mai întâi zdrobește mărul în care zăcea Wilhelmina! (Spre Wilhelmina.) Du-te la cucurigu și răcnește replica!

Wilhelmina se urcă iar în măr. După câteva momente...

   VOCEA WILHELMINEI: Bart, du-te la fereastră! (Bart merge la fereastră.) Prinde fructul în palmă! (Bart prinde mărul.) Trage... se va desprinde uşor: are şi codiţa putredă! Rupe-l și loveşte-l cu putere de pământ: voi fi zvârlită pe dușumea! Și dacă mai am respirație... strivește-mă cu călcâiul! (Bart ezită.) Nu te mai gândi!

   REGIZORUL: Strigi: Ție, Dumnezeu îți va găsi alt pom...

   BART: ... iar tu şi iubitul tău veţi trece în mărul cel nou... Cu timpul, şi el va  putrezi. Întotdeauna în Lume se găseşte un măr putred pentru doi viermi, Wilhelmina!

   VOCEA REGIZORULUI: Aruncă-l odată... că trece diligenţa de cinci!  

   BART: Nu pot! (Se așază, din nou, pe pat.)

   REGIZORUL: Auzisem că, pe motiv de foame, imigranții devin melancolici! (Spre Bart.)     Te-am cules de sub pod, ți-am dat o slujbă... și te pui de-a curmezișul fericirii mele?! (Se duce la fereastră, rupe mărul și îl pune în palma lui Bart.) Aruncă-l... sau te ia mama dracului!

   BART (privește mărul): Nu pot!

   REGIZORUL (în sus): O, zei... de la micuțul Artemis la nemuritorul Hades... pentru ce mă chinuiți?! (Spre Bart.) De ce?!

   BART: Înăuntru e iubita mea Wilhelmina!

   REGIZORUL: În fruct nu e nicio Wilhelmina: am cumpărat de la Moll două kile de mere, fără viermi!

   BART: În solul patriei mele creștea un măr... în fructul lui dormea o sămânță... din sămânță, lângă o fereastră din Bremen s-a născut un alt măr... care a rodit un fruct ce o adăpostește pe frumoasa mea Wilhelmina... (Poe!)

                                  ”Că nici Luna nu mai scânteie, fără ca vise să-mi deie

                                   Cu frumoasa mea Annabelle Lee”

   REGIZORUL (arată spre fereastră): Ăsta nici măcar nu e măr: e plop, în care am aninat fructul cel mai putred. Întreab-o pe Wilhelmina... pe Maricica de la Buhuși: cu ea am lipit, cu scotci, codița mărului! (Spre Wilhelmina) Spune și tu că e așa, nu sta ca scroafa-n plop! 

   WILHELMINA: Aprob afirmativ! (Se apropie de Bart.) Iubitule, hai să terminăm povestea asta și să fugim în Lume!

   REGIZORUL: De când e gitanul iubitul tău?!

   WILHELMINA: De ieri, de la trei și-un sfert!

   REGIZORUL: Femeia... și sub formă de vierme e tot curvă! (Spre Bart.) Hai, izbește gogoașa de șifonier, de perete sau de dușumea!

   BART (mângâie fructul): În căușul palmelor mele plăvane, cum zicea nemuritorul Țuțea,  doarme iubita mea Wilhelmina! Cum s-o trezesc?!

   REGIZORUL: Uite-așa!

Îi smulge mărul din mână și-l izbește: fructul se lipește de dușumea, ca o plăcintă.  

   BART (degetul...): Wilhelmina! (Îngenunchează lângă mărul zdrobit. Spre Regizor.) Ticălosule... ai ucis-o pe Wilhelmina! (Scâncet.) O, Wilhelmina, floare de crin: mormântul tău va locui mereu în gândul meu tulburat! (Murmur.)

                                             ”Și prin noapte urcând, luna-mi pare un gând

                                              Al fecioarei Annabel Lee!”                                                             

  WILHELMINA:  For the moon beams without bringing me dreams

                           Of the beautiful Annabel Lee!”

  REGIZORUL: Mai taci dracu’, proasto! (Bruscă iluminare.) Un  spirit creator transformă orice întâmplare nefericită, în izbândă!

  WILHELMINA: Toate iubirile mor în actul întâi şi renasc în patul regizorului!

   REGIZORUL (îl bate pe umăr pe Bart.) Te fac mare, mă: pe statuia ta se vor ușura porumbeii, în târg, la Oltenița!

   WILHELMINA: Îl împăiezi?!

   REGIZORUL: La ce-ar folosi un imigrant împăiat?! Modificăm Textul! Finalul va fi chiar ăsta: gitanul își plânge viermuța iubită! (Viziune.) Va fi suces mortal: din două’j de fomiști vor aplauda treiștrei!

   BART (îngenunchează lângă pata maronie din dușumea): Iubito, sunt ca și tine: vierme inutil într-un fruct putred!  

   REGIZORUL: Ești mai metafizic decât iapa lu’ Macedon: un țigan melancholic!

  BART: Da, sunt țigan, însă am o inimă, ca voi toți, care știe Jocul, Suspinul, Jelania, Bucuria, Înălțarea… și Cântecul… și Moartea! Mi-e milă și silă de Lumea asta, care îmi ordonă cum să trăiesc, dar crede că mă poate oblige și să mor cum vrea ea! Am trăit cum au vrut alții, dar poftesc să mor cum vreau eu! Credeți că dacă sunt țigan nu sunt capabil de elanuri metafizice?! Iubita mea m-a vrut Romeo… voi fi Romeo!

    REGIZORUL: Romeo de Bremen: nu consumi poison proaspăt… ca-n prospect?! (Îi întinde o sticlă de plastic, pe care scrie, mare: ”Șoricioaică”.)      

     BART (ia sticla): Inima mea de țigan vă iubește pe toți... și vă iartă pe toți! (Trage un gât.) Dumnezeu a lăsat loc și pentru țigani, și pentru  viermi, și pentru emigranți, și pentru imigranți. Însă... ne discriminăm unii pe alții, în cerc. De ce?! (Încă un gât. Spre pata maronie.) Iubită Wilhelmina... așteaptă-mă... vin! (Se întinde pe dușumea. Nemișcat.)

    REGIZORUL: A murit tâmpitu’!

    WILHELMINA: Era țigan... dar avea sentimente!

    REGIZORUL (lovește cu bombeul în trupul căzut): Ce te uiți ca moldoveanca după expresu’ de Timișoara?! În definitiv... ce s-a întâmplat?! S-au dat cu cracii-n sus un imigrant și-un vierme! Putem să exploatăm artistic secvența... Sună chiar bine: ”Romeo și Julieta pesticid”! Magnific final: din douăzeci de inși vor aplauda trei sute... și Excelența Sa Ambasadorul! (Îl prinde de picioare pe Bart și-l târăște în culise.)

       WILHELMINA: Totuși...  mâine n-o s-avem țigan!

      REGIZORUL (spre Sală): E cineva printre dumneavoastră care să îndeplinească trei condiții: să fie țigan, să fie emigrant și să accepte să fie înjurat de cinci ori pe minut? 

 Apare pe scenă un tip la treizeci de ani: bond... blond. Care e... tot actorul Bart!

     WILHELMINA (îl evaluează): Ăsta e țigan cum sunt eu Lolobrigida!

     REGIZORUL (spre Sală): În toată Lumea asta nu e de găsit un țigan imigrant?!

     O VOCE DIN SALĂ: Au trecut toți cu ursu’, Tibrul!

     REGIZORUL (îl reevaluează): N-avem ce face: îl luăm p-ăsta!

     WILHELMINA: Dar e mai alb decât onoarea mea!

     REGIZORUL: Îl vopsim!

     WILHELMINA: Cum?!

     REGIZORUL: Cu carioca! În Lume orice poate fi vopsit!

     WILHELMINA: Chiar și Adevărul?!

     REGIZORUL: Mai ales Adevărul! (Spre noul venit.) Recită: ”Capra crapă capra... mă-tii!”

     UCENICUL: Recităm... dar mai și măncăm! În traducere liberă: cât îmi dai?

     REGIZORUL: Glorie! Plus salariu mediu pe economie… și bonuri de masă!

     UCENICUL (grimasă): Putin... Doar pentru că stau acum, aici... cum zboară secunda... cum îmi intră-n buzunar cinci cenți, din proiectul UE: ”Teatru pentru imigranți”. Când mă prezint la casă cu procură că sunt imigrant, lângă biletul gratis mai primesc zece mangoți. Ăsta-i al doilea spectacol pe ziua de azi, și de la cinci mai văd unul! De luni trec la program de vară: șase piese pe zi!

    REGIZORUL (spre Wilhelmina): Vâră cariocă-n el!

Wilhelmina începe să-l ”picteze” pe Ucenic.

   WILHELMINA (arată ”opera”): Cum arată?

   REGIZORUL: Ca  Winnetou altoit cu Elvis Presley! (Oftează.) N-avem țigan!  

   WILHELMINA: Puiuț, hai să lăsăm dracu’ de țigan și de viermuță…N-o să câștigăm niciodată cu… țigani, viermi, mere… Mai bine jucăm ”Stația Dostoievski”. Am rol de curvă… dar la Paris!

 Regizorul se așază pe marginea canapelei. Se ridică, brusc.

   REGIZORUL (spre Ucenic): Marș în culise: până diseară mănânci rolul! (Spre Sală.) Vă invităm mâine la spectacolul de gală cu piesa: ”Stația Dostoievski sau Nu-mi lua sufletul, te rog!” Pe primul rând vor sta Excelența Sa Ambasadorul și Juriul… Trebuie să luăm banii!

      

                                                              ACTUL  II

                                                               TABLOUL I

Într-o parte a scenei, pe o esplanadă, vrând să sugereze un colț de Cer, Mister și Ucenicul. Regizorul a ”intrat” în Mister, iar Bart în Ucenicul.

   MISTER: Demult ai fluierat pe nas?

   UCENICUL: Ieri.

   MISTER:  Aici nu rezistă mulți: când aud de ”extracție de suflet” leșină pe bancheta din spate!

   UCENICUL: Pe după ceafă mi-au trecut râuri de sânge!

   MISTER: Măcelar?!

   UCENICUL: Polițist de frontieră.

   MISTER:  Și cum ai mierlit-o?

   UCENICUL: Lucrez... lucram la un punct de frontieră, la Porțile de Fier... Fac... făceam prima verificare a tirurilor ce treceau dincolo. După care, mă agăț de portieră și merg cinci metri... colegul doar pune ștampila.  Ieri, când se-ngâna ziua cu Dunărea... apare un tir. Frânează. Iau o șurubelniță și dau jos capacul cabinei. Ce crezi că era înăuntru?!

   MISTER: Mumia lui Tutanchamon!

   UCENICUL: În spațiul ăla, cât o jumătate de cutie de clavecin... trei somalezi!

   MISTER: De unde știi că erau somalezi?!

   UCENICUL: La tot ce e mic, negru și ambalat în porbagaj le zic somalezi. De două’j de ani de când sunt vameș, am găsit ascunse și maimuțe congelate... da’ ce-am văzut acolo m-a lăsat mască: somalezii... doi băieți și-o fată... trei stavrizi într-o conservă! Când pun lanterna pe fată... să-mi sară obiectu’ din mână! Domnule, fata aia, lungită între ăia doi, era o zeiță de abanos: niște ochi de căpșună altoită cu-n jder, țepoși și catifelați... Mă agăț de potieră și strig spre șofer: ”Pornește!” Tâmpitu’... apasă pe accelerație, nu mai apuc să sar jos... mă urcasem și fără vestonul și chipiul de vameș... și o zbughește peste pod. N-am mai auzit decât glasul prietenului meu de la gheretă: ”Stai”! ... și am simțit ceva fierbinte în creier! Ce trebuie să fac?!

   MISTER: Fii atent la bisturiu: mi se mai spune și Mister ”Harști”! Coboară și vezi dacă a sosit Plicul!

Ucenicul coboară treptele esplanadei. Intră în culise. Se întoarce ținând în mână un plic. Urcă scările. Îi dă plicul lui Mister.

   MISTER (prima filă): Suflet de femeie! (Aruncă fila.) Numele: Eva. Locul nașterii: Buhuși. La opt’șpe ani părăsește târgul natal, ca să danseze într-un club din Buenos Aires. N-a dansat decât o vară... La bară! Trece oceanul și se stabilește într-o garsonieră de la marginea Parisului! (Se așază picior peste picior. Spre Arlechin.) Să te vedem, Eva!

Scena se rotește și o aduce în prim-plan pe Eva-Maricica-Wilhelmina. Pare a vorbi de ceva vreme la telefon.

   EVA: Floret, ți-am povestit cum l-am întâlnit pe Adam? Ieşeam dintr-un magazin şic, nu departe de Champs-Elysees, când văd un bărbat... da’ bărbat, tu, Floret, un soi de Alain Delon din prima tinereţe, din peliculele vechi, la care mergeam noi două, la cinema-ul din centru şi ne holbam la câte un film de cinci-şase ori la rând, cu Delon matelot sau chelner... cu privirea aia subţire, de cuţit bine ascuţit, cu care înjunghia tata porcu’ de Crăciun... cu un şnur de mustăcioară, după care oftam toată săptămâna... Acum sufăr de dorul lui şi al dragului de Jean-Paul, mi se pare că sunt plecaţi de-o veşnicie... deşi lipsesc doar de un ceas, Adam l-a dus pe Jean-Paul la manej, unde și eu merg câteodată, e un club select, îmi plac caii, dar, mai ales, ador să-mi admir băieţii...

   UCENICUL: Ești chirurg de suflete?!

   MISTER: Mai degrabă geambaș. Cumpăr suflete de imigranți.  Negociez,  plătesc...  și ”Harști!” (Degetul la buze.) Curând coborâm!

   EVA: Adam, ţanţoş, în şa, ca Napoleon trecând Alpii... şi alături, micuţul Jean-Paul călărind tandru pe Ducipal, poneiul lui preferat... sunt aşa de drăguuuuţi!  Aș vrea să vezi „căsuţa noastră”, Floret! Adam zice că ar avea vreo sută de odăi, în unele n-am intrat niciodată, nici lui Adam nu-i place, dar spune că n-o putem părăsi ca să ne mutăm într-un apartament şic, din centru: palatul ăsta nesuferit e moştenire de la bunicul lui, care a stat în dreapta lui Napoleon, la Waterloo...

   MISTER: Cândva, „extrăgeam” şi câte două suflete odată... Harşti... harşti! Le scoteam, calde, şi le atîrnam de bârna de sus, unul lângă altul, ca doi miei jupuiţi... De la o vreme îmi cam tremură bisturiu’... Trag un bici rotund în jur, mă apropii domol de dihanie, o mângâi pe burtă, îi dau o bucăţică de zahăr. Rafinament de artist? Arta este un reflex al neputinţei...

   EVA: Sunt colţuri din odaia mea unde n-am ajuns niciodată! Undeva, spre infinitul din stânga, Adam zice c-ar fi o pianină, spre infinitul drept, un scrin, iar aici, chiar deasupra mea, un candelabru din cristal de Murano, de cel puţin o mie de ocale... Ăsta e locul unde dragul de Adam m-a închis ca într-o colivie cu rame de aur, unde până şi aerul e din aur... Ies doar la shopping, la dineuri şi în cele două vacanţe de câte o lună, din Caraibe, Maldive sau Anzi...  (Deşi nu s-a auzit nicio sonerie de telefon.) Floret, iartă-mă... mă sună maman!

   UCENICUL: Ai... decupat multe suflete?

   MISTER: Zece mii... douăzeci?! Dracu’ mai știe!

   UCENICUL: Și... ce se întâmplă cu atâtea suflete?!

   MISTER: Nu știu și nu mă privește! Harști... harști! Tai factură... chitanță! Marfa preluată, beneficiar mulţumit: Salutări de la Agigea!  

   EVA (la alt telefon): Maman, te pupă mica ta Eva... vorbeam cu Floret, prietena mea din copilărie, o ştii, era nelipsită de la noi din casă. Adam şi dragul de Jean-Paul sunt la manej... acu’ trebuie să pice, mi-e aşa de doooor de ei!... ca şi de voi, maman. Jean-Paul mereu mă întreabă, în franceza lui adorabilă: „Când mergem la grand-maman de la Buhuşi?” şi trebuie mereu să-l liniştesc, în valaha mea melancolică „Curând, mon amour, curând...” A crescut... se măsoară singur după înălţimea scrinului de mahon din biroul lui Adam! 

   UCENICUL: Când i-am pus lanterna-n ochi... zeița de abanos și-a strâns mâinile, cruce, pe piept și a zis:” N’emporte pas mon ame, s’il te plaît!”

   MISTER: ”Nu-mi lua sufletul, te rog?!”  

   UCENICUL: În două’j de ani de când sunt polițist am tras pe dreapta sute de imigranți clandestini, dar era... a fost prima oară când cineva mă ruga să nu-i iau... sufletul! De ce?!

   EVA: La vară plecăm o lună în Caraibe... lui Jean-Paul îi face atât de bine soarele! Te pup, maman, pa, pa!  Floret iubito, mi-e aşa de dor de voi...  Uneori spun șoferului să oprească, cobor și mă urc într-un troleu, doar ca să simt răsuflări de oameni simpli, ca voi... și merg, merg, până în stația Dostoievski...

   UCENICUL (încet): Dostoievski?! În cutia de clavecin, lângă somaleză, era o carte. Pe copertă scria, mare: Dostoievski!  

   EVA: De paișpe iulie am fost cu Adam la dineu, la Palat. N-am vrut să merg, mă obosesc dineurile, dar a insistat Adam: „Nu se poate, iubito, nu mă pot duce singur!” Preşedintele, prima Doamnă, sobor de ambasadori, oameni de afaceri... soţii ambalate, ca și mine, în rochii scumpe... miniştri şi multă şampanie... râuri de şampanie: dom’ Perignnon, Pinot Meunier, Pinot Noir, Armand de Brignac, Chardonnay, Champagne! Ţii minte când ne-am îmbătat noi două... chiar cu licoarea asta nesuferită? La banchetul de sfârşit de Liceu, iubito! Prima ai gustat tu. „Cum e?” am întrebat. „E... dulce” ai zis. Am băut... și candelabrul a început să se rotească în valuri mici...

   UCENICUL: Monologul nu e cam lung?

   MISTER: Şi?!

   UCENICUL: Ziceai că ți se mai spune și Mister Harşti! Harști!

   MISTER: Prietene, noi trebuie să coafăm Realitatea nu s-o strângem de gât! Nu mor de dor pentru elanuri metafizice... dar bănuiesc că Lumea trebuie lăsată să curgă sub privirea noastră îngăduitoare, ca un fluviu leneș...

   UCENICUL: De ce?!

   MISTER: Ca să-și cultive iluzia că există! (Îi pune Plicul în mână.) Intru eu: uită-te bine ce fac... în secvența următoare o să cobori tu! Între timp mai citește o dată Textul!

   UCENICUL: Deja îl știu pe dinafară!

   MISTER: Nu trebuie să-l înveți pe dinafară: să-l înveți pe dinăuntru!

   UCENICUL: De ce atâta migală... pentru un singur suflet?!

   MISTER (încet): Trebuie să dăm iluzia că orice suflet contează! (Coboară, treaptă cu treaptă, până în odaia Evei.)

   MISTER-PROPRIETARUL: Mademoiselle, s’il vous plaît, le loyer...

   EVA (se face că nu pricepe): Ce pofteşte monsieur?

   PROPRIETARUL (tare): La... chiria!

   EVA (du-te!): Lundi!

Furioasă, îi închide uşa în nas. Imediat, Mister-Proprietarul apare, în acelaşi fel...

   PROPRIETARUL: Lundi, mardi, mercredi... De trois luni neplatit la chiria! (Exasperat.) Moa saturat! (Urcă, din nou, treptele.)

   EVA: Lundi! (Îi închide uşa în nas, încă o dată. Din nou... la telefon!) Excusez-moi, Floret! Era... majordomul: a întrebat dacă la dineul de diseară servim somon sau rechin albastru. Avem invitaţi nişte prieteni din Singapore...

   UCENICUL: Ce se întâmplă cu sufletele ”decupate”?!

   MISTER: Taci și cântă! (îl împinge pe Ucenic pe trepte.) Calm, cu talent de milițian... cu convingere!

Ucenicul coboară treptele. Lumina a crescut şi lasă să se vadă un taburet, o masă, un fotoliu. Evaluează, pe rând, obiectele. Se aşază pe taburet. Se face că priveşte lung, într-un registru...  de fapt citeşte de pe foaie, Textul! Eva, tot în picioare, proptită în fotoliul uzat.

   EVA (e evident că nu vorbeşte la telefon, cum nu vorbise nici până acum!): Floret, acum te las. Am auzit vocea lui Pierre, notre majordome. Cred că au sosit băieţii mei. Te pup dulce, draga mea. Pa! Pa! Pa!

  UCENICUL-FUNCŢIONARUL (târziu): Bonjour. (Eva îl priveşte tot fără interes: nici nu-i răspunde.) Adresse: numéro 33 bis, rue…, locataire numéro 13, personne de sexe féminin... (Tot fără s-o privească.) ...âge... lieu de naissance... pays d’origine... (O priveşte pentru prima oară.) Vous devez, répondre aux deux dernières questions, c’est obligatoire!

   EVA (încet): Buhuşi, la Roumanie.

   FUNCŢIONARUL (pe sub ochelari. Brusc, în româneşte. Alt ton.): Eu sunt din Focşani! (Şoaptă.) E aproape de Buhuşi! Ne-am şi întâlnit... cândva?

   EVA: Poate... într-o altă viaţă.

   FUNCŢIONARUL (tot mai şoptit ): Lucrez la Primărie, secţia Imigranţi. Dacă se află că nu v-am vorbit franţuzeşte... îmi pierd slujba! (Tare.) Parents?

   EVA (şi mai încet):  Am crescut la o casă de orfani...

   FUNCŢIONARUL (tare.. .invariabil): Avez-vous des frères, des soeurs?

 Eva tace semnificativ... „Cade” în fotoliu.

   FUNCŢIONARUL (pentru prima oară o priveşte drept, deschis, omeneşte): Şi eu am crescut la o casă de orfani. La Focșani!

Funcţionarul aruncă registrul pe duşumea şi se cuibăreşte în braţele Evei.

   FUNCŢIONARUL (scâncet): Mămico, strânge-mă tare în braţe! (Eva, după un scurt moment de uluială, îl „strânge”.) De ce e atât de frig în Lume, mămico?!

   EVA (intră în joc): Pentru că Lumea asta e o peşteră îngheţată, copilaş.

   FUNCŢIONARUL: Mămico, de ce nu tăiem toate pădurile Lumii... să aprindem un foc maaaaare... să ne încălzim oasele... sufletele?!

   EVA: Pentru că lipseşte un chibrit. Nu e chibrit...

   FUNCŢIONARUL: ... nu e scânteie...

   EVA:  ... nu e flacără .

   FUNCŢIONARUL (gângurit): Nu găsim un chibrit într-o Lume atât de largă?!

   EVA: Nimeni nu dă nimic pe gratis!

   FUNCŢIONARUL: Nici măcar... un chibrit?!

   EVA: Nicio scamă!

   FUNCŢIONARUL: La Pasajul de Est, ieşirea spre Patrie, în fiecare duminică stau în marginea şoselei, în iarbă, şi adulmec maşini. Le miros, ca un cotoi. Alerg după cele cu număr valah, le urmăresc cu privirea până dispar, la orizont. (Sare în picioare. Îşi netezeşte ţinuta. Ridică de pe duşumea registrul, îl şterge cu mâneca. Îl deschide. Spre Eva..) Datoria e de şase sute şaizeci şi şase şi şaizeci şi şase de cenţi.

   EVA: Nu-i am.

   FUNCŢIONARUL: Vinde repede ceva!

   EVA: Mi-am vândut trupul: nicio afacere.

   FUNCŢIONARUL: Cine mai deosebeşte un trup de mătase, de altul de mucava... un corp de balet, de un corp de oaste?! (Încet.) Plăteşte până luni. Numai ieri am semnat unsprezece expulzări. De unsprezece ori m-a durut sufletul. Se zice că sufletul e doar un abur: atunci de ce doare?! (Urcă treptele.Spre Mister.) Cum a fost?

   MISTER (trei aplauze sacadate): Vorbim mai încolo... acum trebuie să intru!

   UCENICUL: Ce se întâmplă cu sufletele?!

   MISTER: Întreabă!

   UCENICUL: Pe cine?!

   MISTER: Pe Dumnezeu! Are audiență joi între trei și trei!

 Intră, fără să bată, Clientul-Mister.

   MISTER-CLIENTUL (braţe desfăcute: pasere!): Mon amour!

   EVA (scurt): Ai bani?

   CLIENTUL: Comme d’habitude: rien.

   EVA: Comme d’habitude: valea! (Îi închide uşa în nas. Omul însă nu renunţă: bate în lemnul uşii, ca-n tobă: reuşeşte să-şi vâre capul prin crăpătura dintre uşă şi toc...

   CLIENTUL (geamăt): Ma belle!

   EVA: Onorează-mă cu lipsa! (Îl lasă să intre.)

   CLIENTUL: L’amour de ma vie! Dacă nu mă laşi lângă tine, am să vorbesc atât de prost franţuzeşte... de-o să vină Poliţia, NATO şi Garda  de Coastă! Vreau doar să-ţi miros sufletul!

Exact ca şi Funcţionarul... îi sare Evei în braţe!

   EVA: Azi e ziua săriturilor în braţele Evei! Le jeudi de la jeunesse!

   CLIENTUL (bine... cuibărit!): Sufletul de femeie miroase a liliac! Aici, departe de Dunăre, liliacul are boaba mare, butucănoasă, ca buricele unui elefant... şi aproape nu are miros. Dar, în ţara de unde vin eu... şi tu, liliacul are bobul mărunt, ca un sfârc de fecioară... şi parfum ameţitor! (Îşi apropie buzele de pielea ei.) O, cum miroase sufletul tău a liliac de câmpie!

   EVA: La cât eşti de lefter şi mirosul e prea scump!

   CLIENTUL (îşi ridică buzele de pe pielea ei): N-am venit cu mâna goală! (Sare din braţele Evei, iese, pentru o clipă, şi se întoarce cu un buchet zdravăn... de liliac! Îl oferă, ceremonios...)

   EVA (fără entuziasm): E al treizeci şi treilea buchet pe care mi-l aduci luna asta!

   CLIENTUL: Flori de liliac, comme tes yeux dont je rêve, ma belle!

   EVA: Şi tot de treizeci şi trei de ori ţi-am spus că nu suport florile: sunt atât de frumoase. Iar tot ce e frumos moare repede...

   CLIENTUL (șoaptă): Flori de la capela Colonelului! (Mare secret!) Bătrânul Colonel era din Olteniţa!  L-am cunoscut când încă trăia: un tip zvelt, cu mustăcioară... toate tovarășele de la bloc oftau pe balcon când, la șapte dimineața, ieșea din scară și se îndrepta spre marginea orașului, unde îl aștepta Regimentul, nu să se bată cu rușii, cu americanii sau cu eschimoșii, ci să culeagă gândacii de colorado de pe cartofii Patriei. Într-o zi, o zbughi pe malul Senei... și rămase! Însă Colonelul e ca omul: trăieşte ce trăieşte ş-apoi moare. În ziua în care muri, spun martorii, Colonelul se ridică brusc, ceru permisie de deces și-și bătu sufletul până-l lăsă lat!

   EVA: Minunată poveste! Dar acum... ia calul meu și du-te! (Clientul îi îndeasă la piept buchetul de liliac.) Ce să fac cu florile tale, când mie-mi trebuie bani?!

   CLIENTUL: Banii n-au miros. Florile... au!

   EVA: Metafizică într-o garsonieră care nici măcar nu e la Paris! Toată lumea mănâncă bani, respiră... bani. Şi voi căutaţi... sufletul?! Ştiţi voi ce e ”suflet”? Nici eu nu ştiu... Dar trebuie să valoreze mai puţin decât Banul. Pentru că, dacă nimeni nu vrea suflet, dar vrea bani... cine e tâmpit ca să-şi dorească altceva decât ce e mai preţios?! (Îl împinge spre uşă. Omul încearcă să se împotrivească, mai întâi tandru, apoi tot mai dârz... însă Eva îl duce, strâns, spre ieşire.)

   CLIENTUL (muget) Mon amour!

   EVA: Mon a... mă-ta! Eliberează ringul: acuşi vine noaptea şi se lasă frigul!

   CLIENTUL (deja în prag: disperare): L’amour de ma vie!

   EVA: Paşol... la vie!

Îi dă brânciul decisiv, peste de prag. Aruncă buchetul de liliac dincolo de uşa, pe care o închide, cu zgomot. De afară, se aud, estompat:”Mon amour”, „Ma belle”,”L’amour de ma vie”.

   EVA: Du-te-n parc, pomponel, priveşte natura, miroase florile de tei și bea apă rece... că trece! (Lehamite.) Să ai un singur client... şi ăla lefter! (Pentru sine): Trei sute treizeci şi trei şi treizeci şi trei plus şase sute şaizeci şi şase şi şaizeci şi şase fac... o mie. În cap. Dar... nu în cont!

   Apare Mister...  în pielea lui!

   MISTER: Eva, trebuie să-ţi plăteşti datoriile!

   EVA (îşi prinde fruntea în palme): Doamne... aud voci... vorbesc cu mine însămi! (Îl vede.)     Nu-mi pasă cine eşti: oricine ai fi, vreau să stau de vorbă cu cineva. Sunt singură şi confuză! (Îl cercetează. Îi pipăie ... materialul costumului.) Chiar... eşti! Cu ce te ocupi?

   MISTER: Am grijă ca oamenii să-şi plătească datoriile.

   EVA: Ce datorii?!

   MISTER: În blândeţe, în bunăvoinţă, în milă, în înţelegere, în grijă, în bani.

   EVA: Eu sunt datoare în toate! Singura mea avere: nişte amintiri, niscai gânduri...

   MISTER: Vinde-le!

   EVA: Cine cumpără... amintiri?!

   MISTER: Te pot ajuta să găseşti cumpărător. Vrei?

   EVA: Le folosesc ca velinţe, în serile reci. Pentru mine toate serile sunt reci. Sufletul e singurul cald: mă acopăr cu el, în nopţile când îngheaţă şi pietrele pe morminte.

   MISTER (se ridică): Anunţă-mă când iei o hotărâre! (Urcă treptele. Spre Ucenic.) Cobori și-i spui să nu vândă!

   UCENICUL: Nu ziceai că vrem să vândă?!

   MISTER: Dumnezeu și-a inventat Diavolul, deși Diavolul nu va câștiga niciodată!

   UCENICUL: Tot nu pricep!

   MISTER: Azi e joi, prietene, există Bine și Rău, există Soț și Soție, și balanța are două talere... ca să pară în echilibru! Hai, coboară!

   UCENICUL: Vrei să fiu avocatul Diavolului! (Coboară.)

   EVA: Tu cine ești?!

   UCENICUL: Un milițian care l-a citit pe Dostoievski! Nu vinde!

   EVA: Trebuie să-mi plătesc datoriile.

   UCENICUL: Uneori Dumnezeu e singurul care ne mai poate împrumuta!

   EVA: Şi cum am să înapoiez împrumutul?!

   UCENICUL: Mai întâi trebuie să-l primeşti!

Eva se roagă.

   UCENICUL: Te-ai rugat, Eva?

   EVA: M-am rugat. Voi primi?

   UCENICUL: Nu ştiu. Însă, tu speră, Eva! (Urcă treptele. Spre Mister.) Ce se întâmplă cu sufletele după... ”Harști!”?!

În marginea Scenei, Regizorul-Mister își descheie un nasture de la cămașă: s-a încălzit. Îi ”trage” aproape pe Ucenic și pe Maricica-Eva.

   REGIZORUL: E bine! Am tras cu coada ochiului, la Juriu... îi place! A și aplaudat de două ori...

   UCENICUL: Și... pinguinii?!

   REGIZORUL: Dă-i dracu’… n-am eu grija lor! Din șapte în șapte minute, Mache se ridică în picioare… aplaudă… se ridică și ei în catalige și dau din aripi! M-am uitat și la Ambasador: e bine dispus! S-o ținem tot așa: trebuie să luăm banii!

                                                              TABLOUL  II

Aceeaşi încăpere: lumina puţină, filtrată de ferestrele mici. Impresie de colivie...  Eva, în picioare. Pe măsuţă, un ziar larg deschis. Alături, telefonul.

   EVA (se „lasă” în fotoliu): Anunţul a apărut în ediţia de dimineaţă: „Vând sentimente, amintiri. Preţ negociabil.” 

   UCENICUL (de sus): Nu-mi  asculţi sfatul, Eva!

   EVA (oftează): M-am rugat pentru Împrumut. Niciun răspuns!

   UCENICUL: Mai aşteaptă! Dumnezeu e ocupat: trebuie să alinieze Planetele, să orânduiască Lumile... Nu e uşor să rânduieşti infinituri, Eva! Dacă împrumutul va sosi după ce tu ai vândut?!

   MISTER: Eva, grăbeşte-te! Telefonul va suna imediat!

   UCENICUL: Încă te mai poţi răzgândi, Eva!

   MISTER: Primul client, Eva! Răspunde!

Sună telefonul. Eva devine vizibil emoţionată. Mâna tremurândă...

   EVA: Iubite domn, pentru că sunteţi primul client... puteţi alege! Vă ofer: una bucată „Fericire”, patru „Bucurii”, dar şi patru „Tristeţi”, tot patru „Melancolii” şi şase „Întâmplări diverse”. Cam ce înseamnă... „Fericire”? Vă înţeleg perfect curiozitatea! Dezlegăm fundiţa de pe pachetul pe care scrie: „Fericire”. Conţinut: „De două săptămâni locuiam la casa de orfani. Eram un animal mic, gingaş, hăituit, dar cu gonacii într-o pauză de ţigară... Nu ştiu dacă era primăvară, iarnă sau vară... ştiu doar că-mi auzeam, până în creier, dinţii tocând mărunt. Cineva mi-a întins o felie de pâine unsă cu margarină... galbenă ca Soarele. Am avut sentimentul că ţineam în mâini chiar un Soare.” E frumos, nu-i aşa?! Cât cer pe ea? Două sute... Vi se pare mult? E totuşi o „Fericire”... şi e singurul exemplar! O sută... ultimul preţ! Atunci... a dumneavoastră e „Fericirea” mea! „Bucuriile” sunt la o sută... Vreţi şi două „Bucurii”? Le las la şaizeci! Să le stăpâniţi sănătos! (Pune, încet, telefonul pe măsuţă. Uimire, apoi... bucurie!) Fix patru sute şaizeci! Nu e rău!

   UCENICUL: Eva, mai păstrează... chiar şi o tristeţe: îţi va aminti de Fiinţa ta!

Sună iar telefonul.

   EVA: Da, domnule, mi-au mai rămas două „Bucurii” la o sută, câte două „Tristeţi” şi „Melancolii” la şaizeci, şi patru „Întâmplări...” la cincizeci. Le luaţi pe toate?! Să vă fac un „buchet” la două sute? Doreaţi şi o „Fericire”... Îmi pare rău, a fost numai una şi s-a dat. Bine, vă pun, ca bonus, şi o „Tristeţe”. Se cheamă „Ziua în care am crezut că o zăresc pe mama”. Dintre „Întâmplări...” vă ofer „Prima călătorie cu bicicleta fetei brutarului” şi „O zi la bunica altcuiva”. Să fiţi sănătos!

   MISTER: Numără-ţi banii, Eva! Și vinde până când vei avea toată suma! (Sună telefonul.)

   EVA: Oui, monsieur, c’est tout ce qui m’est resté... une „Joie”, une „Tristesse”, une „Mélancolie”, un  „Événement et d’autres choses... ”Tout, sauf le  „Bonheur”. Dix euros... pour chacun?! Monsieur, vous m’offensez! (Închide.)

   UCENICUL: Ai să te deşiri ca un ghem de lână, Eva!

   EVA (se plimbă, agitată, prin odaie): Sunt ca un balon gol! Dacă întind braţele aş putea să mă înalţ, să plutesc peste Lume, peste oamenii ăştia mici, care rămân lângă ţărână pentru că sunt prea apăsaţi de sentimente, amintiri, speranţe, iluzii. Un oiseau sans nid!

Intră Mister-Proprietarul. Eva îi trânteşte uşa în nas. Peste doar o clipă, omul reapare,  se aşază  pe duşumea, într-un colţ al odăii, deschide o carte şi... începe să citească!

   EVA: Ce faci?

   PROPRIETARUL-MISTER: Je  lis.

   EVA: Biblioteca e pe rue l’Espoir, la parter.

   PROPRIETARUL (nimic nu pare a-l opri din lectură): C’est ma maison. (Pe arătură!) Si... neplatit la chiria... c’est ma chambre!

Eva se apropie, întoarce coperta. Omul, nemişcat, aşteaptă să se termine „controlul”.

   EVA : De ce... Dostoievski?!

   PROPRIETARUL: Il n’y a qu’un seulement vrai écrivain au Monde. Les autres sont seulement des auteurs. Il dit: „Si Dieu n’existe pas, tout est possible dans le Monde.”

   EVA: Atunci... e posibil ca şi eu să întârzii cu chiria!

   PROPRIETARUL: Mais Dieu existe! Dieu est le conducteur du tram. La Loi ne plaisante pas! Dostoievski... il se tenait devant un peloton d’exécution!

   EVA: Unii dintre noi stăm în fiecare zi faţa unui pluton de execuţie!

   PROPRIETARUL: On a ordonné: „Feu!”. Oprit Dieu...! (Mâna... lingură.) La chirie!

Eva îi  trânteşte uşa.

   EVA (strigăt): Venez demain matin à huit précises pour prendre vous trois cent trente-trois euros et trente-trois cents! Când voi avea toți banii... voi deschide larg fereastra, ca să privesc cum  plouă peste Lume cu fâşii subţiri de bancnote, apoi am să intru „aux toilettes” cu miros rânced, să văd cum curg, la chiuvetă şuvoaie tulburi de monede mici, cenuşii... am să prind în palmă câteva...  le voi număra  de o mie de ori, până vor fi fix trei sute treizeci şi trei virgulă treizeci şi trei! (Respiră adânc, de câteva ori: îşi macină furia. Acum e mai liniştită...) Numai că...  (Socoteşte în gând.) lipsesc... exact două sute! Și... nu mai am nimic de vândut. Nimic... în afară de Suflet!

   MISTER:  Vinde-l, Eva! Te vei simţi  mai uşoară! Vinde-l, Eva!

   UCENICUL: Nu-l da, Eva: te vei topi ca o bucată de gheaţă pe o plită încinsă!

   MISTER (spre Ucenic): Prietene, mai domol... că sperii porumbeii!

   UCENICUL: N-ai spus să fiu „convingător”?!

   MISTER:  Puţin mai convingător... şi rămânem cu ridichiile pe tarabă!

   EVA (decisă): Îl vând!

   MISTER: Bine faci, Eva! Am şi cumpărător! La pagina şase... stânga sus, cu chenar! (Eva răsfoieşte, febrilă, paginile gazetei.) Ai găsit?

   EVA: L-am găsit! Semnează: „Proprietarul de suflete”. Cu litere mari, cenuşii: „Cumpăr suflete, orice cantitate. Ofer preţ bun.” 

   MISTER: Sună-l!

   EVA (evident emoţionată, formează numărul.) Alo... Bună ziua. Am un suflet... de vânzare, evident... altfel de ce v-aş fi sunat?! E unul  mic... mic. Deseori trist. Vă interesează? Costă fix două sute. Să nu vă închipuiţi că vreau să scap de el pentru că are vreun cusur! Veţi fi mulţumit, vă asigur. La început, poate să vi se pară flegmatic, distant... chiar orgolios. E doar o mască de câine comunitar, mereu hăituit. Odată l-am dus undeva departe, pe câmp, şi l-am lăsat acolo.  A doua zi, când  m-am trezit şi am deschis uşa... ce vă închipuiţi? Era pe preş! S-a ridicat pe lăbuţele din faţă şi dădea din coadă... De-atunci n-am mai încercat să mă despart de el: ştiam că mereu se va întoarce la mine. Acum nu-l lepăd: îl vînd.  N-o să vă facă probleme: stă acolo unde-l pui! Iar dacă veţi avea răbdare cu el şi n-o să-l loviţi în burtă când treceţi pe lângă cuşcă, veţi vedea că e prietenos: se ataşază repede de noul stăpân! Trimiteți banii prin poșta rapidă?! Dar...  să fie toți! Pas un centime de moins!

   MISTER: Nu-i aşa că  că te-ai eliberat de o povară, Eva?!

   UCENICUL: Nu-i aşa că simţi un gol chiar în mijlocul Fiinţei tale, Eva?

   O VOCE DE AFARĂ:  Cioc-cioc-cioc! Aveți mandat poștal! 

                                                   Tabloul III

 

   MISTER: (ține în mână plicul proaspăt primit): Marfa preluată, beneficiar mulţumit. Să mergem!

   UCENICUL: Eu rămân!

   MISTER: De ce?!

   UCENICUL: Am mințit. N-am primit un glonț în cap: mi l-am tras singur.

   MISTER: Și eu am mințit când am zis că nu știu unde ajung sufletele!

   UCENICUL: Toți fugarii pe care îi găseam în pereții tirurilor își puneau mâinile, cruce, pe piept: parcă apărau ceva de preț! Or... e ceva mai de preț decât Sufletul?  De două’j de ani nu pot să dorm, nu pot să mănânc până nu aflu unde se duc sufletele! Nu mi-a mai  rămas decât să urc după ele: l-am rugat pe colegul de tură să-mi tragă un glonț în cap. N-a vrut... Până ieri, când somaleza mi-a strigat: ”Nu-mi lua sufletul, te rog!” M-am dus în birou și mi-am tras glonțul. Eu am spus adevărul. E rândul tău! Unde se duc sufletele?

   MISTER: Nu pot să spun! Dar pot spune că am și eu un amestec în afacerea asta!

   UCENICUL (furios): Smulgi sufletele din piepturile oamenilor... încă vii! Securist împuțit!

   MISTER (îl prinde de umeri: poză):  Peisaj cu securist și polițai stelar. Și?

   UCENICUL (tot... tare!): Am să aflu singur! Aveam doar patru’j de ani, doi copii și o nevastă, și mi-am pus viața pe-o tipsie, ca să vin aici și, în loc să aflu unde sunt duse sufletele... să le jupoi lângă un securist?!

   MISTER: Du-te și află... dacă poți! Eu o să rămân să pun comprese cu sifon și talpa gâștii pe sufletul lipsă al Evei! Suntem și noi, ”securiștii”, buni la ceva, nu-i așa?!

Ucenicul iese. Eva, singură.   

   MISTER (de pe esplanadă): Eva, dacă vrei să-mi spui ceva... sunt aici! 

   EVA (spre Mister): Da, domnule, vreau să vă spun că sunt un gard prin care fluieră vântul! Încerc să astup gaura din perete: arunc mereu mortar, cu mistria... dar „materialul” nu se lipeşte! De ce doare atât de tare... o absență?!

   MISTER: Îmi pare rău, Eva, dar nu pot decât să te mângâi pe locul lipsă! (Coboară treptele.)

   EVA: M-ați jefuit!

   MISTER: Tu ai vândut, Eva!

   EVA: Unde e sufletul meu?!

   MISTER: De unde să știu?! Sunt doar un slujbaş care a primit o comandă, a tăiat,  a plătit... cu factură şi chitanță... şi-n loc să bea adălmaşul în restaurantul gării a rămas să-i pună pacientei comprese cu ceai de tei!

Mister trece, din nou, în Clientul.

   MISTER-CLIENTUL: Eva, Colonelul are un suflet frumos şi puternic, ca un armăsar... şi nu-i mai trebuie!  Doar să nu fi plecat... În primăvară încă necheza peste tufele de liliac... Într-o dimineaţă, când m-am dus să fur liliac... pentru tine, Colonelul îl bătea cu biciuşca. Ție cred că ți s-ar potrivi. N-are stăpân... Şi ştie să rabde. Câtă cafteală n-a mâncat, săracu’, şi tot n-a crăpat...  

   MISTER-FUNCŢIONARUL: Şi sufletul meu a rămas la Focșani. Îi port de grijă: Dacă tuşeşte?! Sufletul răceşte cel mai uşor! Eva, Olteniţa nu e departe de Focşani: dăm o fugă şi până acolo!

   MISTER-PROPRIETARUL: Gândeşte-te, Eva! E un exemplar frumos şi disponibil! Ce zici?

   EVA: Eu îl vreau pe-al meu! Care, în clipa asta... poate e bătut cu biciuşca!  Doamne, cum poţi să baţi un suflet cu biciuşca?!

                                                                     Tabloul IV    

                      

Ucenicul apare gâfâind.

   UCENICUL: Eva, am venit într-un suflet să-ți spun: am găsit  Rezervația de suflete! E locul unde se depozitează cele decupate: stau în devălmășeală, ca într-un adăpost de cai! Nici n-a fost prea greu să-l descopăr: de departe se aud țipete: cum zăresc un trecător, sufletele se urcă pe garduri şi strigă!

   EVA: Doamne, ce grozăvie! Odorul meu... în fiecare dimineaţă îi place să bea ceai de tei îndulcit cu miere, dintr-o ceşcuţă de porţelan japonez. Va primi ceai îndulcit cu miere?

   UCENICUL: Nu va primi nimic: va fi albit.

   EVA: Albit?!

   UCENICUL: Nu departe, am descoperit un atelier unde se albesc sufletele. Am văzut și cum se face: se ia, suflet cu suflet, și se țeseală... ca un cal!

   EVA (își acoperă fața): Taci... te rog!

   UCENICUL: Din meliță, sufletele ies albe, imaculate...

   EVA: Toate... la fel?!

   UCENICUL: Identice. Nu se mai poate deosebi un suflet de somalez... de pildă, de sufletul lui Dostoievski: toate sunt albe, curate, ca o batistă proaspăt spălată. Apoi... fiecare ins căruia i s-a luat sufletul va primi un suflet!

   EVA: Sufletul... lui?!

   UCENICUL: Ce mai contează?! Toate sunt la fel: albe, albe, albe... așteaptă doar vopseaua!

   EVA: Vopseaua?!

   UCENICUL: Într-un fel... n-am aflat cum: am alergat într-un suflet să-ți spun... fiecare suflet albit  va fi colorat într-o singură culoare! Până acum, la modă era roșu. Dar, de la o vreme, am aflat... tot mai multe suflete sunt vopsite în albastru, cu un cerc de  steluțe aurii!

   EVA: Nu cred! Nu cred! Nu cred!

   UCENICUL: E dreptul tău să nu crezi, Eva! Dar am și martori! Dom Colonel!

   O VOCE: M-a strigat cineva?

   UCENICUL: Dom Colonel, puteți să vă ridicați, pentru o clipă, din splendida dumneavoastră criptă,  și să explicați Evei de ce vă bateți sufletul cu biciușca?

   VOCEA: Cu plăcere, dar îmi puteți împrumuta Corpul dumneavoastră?

   UCENICUL: Poftiți înăuntru, domnule colonel!

   UCENICUL-COLONELUL (a intrat!): Ne-au muncit ca pe vite, ne-au umilit, ne-au călcat pe grumaze și au tras împrejur un gard de sârmă ghimpată, ce s-a numit ”patrie”!  Am auzit vorbindu-se aici de ”marea cultură a Estului”... numai că tot Estul a fost un mare țarc. Cine sunt cei care au făcut toate acestea?! Mă uit în jur: o liniște de mormânt ni s-a așezat peste morminte. Și totuși... lațurile încă mai păstrează mirosul încheieturilor noastre... De ce Dumnezeu nu se uită și prin gardurile vii ale gulagurilor să ne vadă chinul?! I-am iertat pentru că mi-au chinuit carnea, îi iert până și pentru că mi-au decupat sufletul... dar nu pot să-i iert pentru că au vrut să-mi pună în loc un suflet roșu! Nu suport să mă locuiască un suflet roșu, domnișoară... sau doamnă Eva!

   EVA: V-au pus un suflet... roșu?!

   UCENICUL-COLONELUL: Mi l-au adus ca pe o haină și mi-au zis: ”Dacă vrei să mai fii colonel al armatei poporului... îmbracă noul tău suflet!” M-am zbătut... am strigat... dar m-au legat la gură și m-au ambalat cu forța. Apoi... curând toate obiectele și simțămintele din jur au început să fie roșii! Apa de la chiuvetă... era roșie, domnișoară... sau doamnă Eva! Roșie ca sângele! Era chiar... sânge! Am început să mă piș... sânge, iertați-mă, doamnă sau domnișoară Eva! Însă... n-am putut suporta noul locatar și am devenit imigrant... Însă... nebunul a venit după mine! Vedeți, doamnă... sau domnișoară Eva: îmi bat sufletul cu biciușca pentru că individul a ocupat un loc care nu era al lui! Mulțumesc, domnule, pentru Corp: cândva îmi mai împrumutam și eu câte unul, de la magazinul din colț, însă nu prea mai am parale... și aici, în Exil, totul e pe bani!

   Liniște. Eva începe să plângă.

   EVA: Nu pot trăi fără sufletul meu! Dar nici nu pot crede în poveștile tale!

   UCENICUL: Am un martor încă cel mai de soi! I se spune ”Prințul Sufletului”. El îți poate da și sfaturi, Eva. Însă... nimic nu e gratis: nici în Cer, nici pe Pământ!  Mai ai parale?

   EVA: E tot ce mi-a mai rămas! (Aruncă banii pe masă.)

   O VOCE: Eva, pot să intru?

   EVA: Puteți, domnule! Dar cine sunteți?!

   VOCEA: Dostoievski.

   EVA: Scriitorul?

   VOCEA: Nu: stația de metrou! Ai banii?

   EVA (împrăștie monede pe masă):  Ajung?

   VOCEA : Pentru o ședință de un sfert de ceas... Mi-ar mai trebui și un Corp de împrumut!

   MISTER: Domnule Dostoievski, vă pot împrumuta corpul meu de împrumut!

   MISTER-DOSTOIEVSKI (a intrat!): Pot să arunc inelul cu smarald?! (Aruncă inelul pe dușumea.) Nu suport corpurile bărbătești care poartă bijuuri! Poate... pentru că sunt scumpe! (Își cercetează noua locație.) La haine nu fac nazuri, dar la corpuri, da: îmi place să mă simt bine în pielea mea! Cândva... îmi schimbam corpul săptămânal... E un magazin, colț cu librăria Tolstoi: de acolo îmi place să-mi iau câte un corp... când îmi permit!

   EVA: Credeam că e magazin de pălării!

   MISTER-DOSTOIEVSKI: De când Universul funcționează doar pe bază de bani... îmi permit să am Corp doar duminica și de sărbători! (Picior peste picior.) 

   UCENICUL: Feodor Mihailovici, mă roade o întrebare.  Însă... nu dispun de monetar...

   MISTER-DOSTOIEVSKI: Cine n-are bani să tacă! Dar la o singură întrebare răspund pe gratis!

   UCENICUL: De ce noi, imigranții, visăm în fiecare noapte cum ne curg pe pernă banii Vestului?

   MISTER-DOSTOIEVSKI: Într-o zi, la Biblioteca Baudelaire am întâlnit un valah de-al tău, Cioran se numea, auzisem, vag, despre el, s-a apropiat, s-a înclinat cu corpul lui adevărat în fața corpului meu de împrumut, și mi-a zis: ”Maestre, eu cred că, totuși, Dumnezeu nu există!” ”De ce?!” am zis. ”În primul rând pentru că nu vreau eu!” Era simpatic, și-am mers la un bistro din apropiere...    ”În al doilea rând... pentru că m-a pedepsit într-un mod metafizic-gregar: m-a așezat într-un popor-dop!” A mai zis: ”Noi, popoarele care nu suntem nici măcar ruși, am fost puși ca un dop la o sticlă de Porto. Un dop nu lasă aerul să intre în sticlă și să strice vinul... dar un dop nu e nici vin, nici aerul înmiresmat de deasupra licorii fermecate: e doar un accesoriu...” A început să plângă: tristețea i se scutura de pe fruntea bombată și cădea, în picuri mici, pe porțelanul mizer al ceștii de cafea... S-a ridicat și, suspinând, a ieșit... De-atunci m-am gândit mult la ”soarta de dop”... De pildă, noi, rușii... suntem o nație imensă, o cultură imensă, un suflet imens într-o patrie nesfârșită... Atunci... de ce toate deduștile noastre suspină numai în franțuzește, polcovnicul își șterge botul plin de seu de căprioară, în franțuzește... până și vizitiul mână caii tot în franțuzește?! Mi-am explicat mai târziu: suntem dop la o sticlă în care nu se află vin, ci... alte dopuri! Cu alte cuvinte... ne suntem propriul dop! Și, ca să-ți răspund la întrebare: când ești o mie de ani dop, vine o zi când mireasma vinului dimprejur îți mângâie insuportabil porii uscați, gândul că meriți o recompensă pentru misiunea ta de pavăză se scoală, brusc, și te trezești strigând: ”Dați-ne banii!”

   EVA: Feodor Mihailovici... pot să vă rog ceva?

   MISTER-DOSTOIEVSKI: Poți, Eva, din moment ce ai plătit...

   EVA: Mi-e așa de dor să dansez!

   MISTER-DOSTOIEVSKI: Să dansăm, Eva!

Acorduri dintr-o melodie rusească, în care se repetă obsesiv: ”liubovaia pesnia”. Pași de dans.

   MISTER-DOSTOIEVSKI: Eva, pot doar să-ți spun ce s-a întâmplat cu sufletul meu. Când ești tânăr ești mereu ”cu sufletul la gură”! On a ordonne „Feu!”...  aveam sufletul în gât... și s-a făcut, brusc,”rubinșca”... țăndări. S-a risipit ca puful unei păpădii! Dar... a început să-mi crească altul.

   EVA: Și sufletul... crește?!

   MISTER-DOSTOIEVSKI: Ca o sămânță de stejar într-o mlaștină. Până atunci eram Feodor Mihailovici, dar încet-încet mi-a crescut un suflet nou și s-a numit Dostoievski. (Cântă.)

                                    ”Șto bî ia ni govorila,

                                     Ia vsegda budu liubiti tebia

                                     Ia vsegda budu liubiti tebia!”

(Se oprește: continuă să o țină pe Eva în brațe. Încet.) Însă... până să-mi crească un suflet... mulți au încercat să-mi pună în loc un suflet roșu... sau albastru. (Râde mărunt.) N-am acceptat niciodată, și-ți dau și ție un sfat, gratis: nu accepta un suflet care nu e al tău. Așteaptă să-ți crească unul nou! Îți va fi greu...  O vreme vei fi buimacă. Nu-ți vei mai aminti cine ești! Eu și azi... când mă trezesc, mă uit în jur și întreb: ”Cine sunt?!” Atunci cobor în metrou, mă așez în locul pentru bagaje... până aud  vocea nazală: ”Urmează stația Dostoievski, peron pe stânga!” (Se leagănă ușor, languros.) ”Ia vsegda budu liubiti tebia!” Asta e povestea care te-a costat o mie de franci, Eva! Mai ai bani?

   EVA: La ce mai trebuie bani?!

   MISTER-DOSTOIEVSKI: Am un prieten: Tolstoi. Și sufletul lui a fugit într-o zi, departe de Iasnaia Poliana. Era iarnă, Lev a uitat că era Tolstoi și a plecat desculț, pe jos, prin omăt, să-și găsească sufletul rătăcit... În cele din urmă s-a ales cu un suflet albastru! Vrei să-l asculți pe Lev Nikolaevici? Contra cost, desigur...

   EVA: Nu mai am bani... și nici răbdare!

   MISTER-DOSTOIEVSKI: Îți va fi greu, Eva, dar rezistă! O vreme vei simți că Golul care te locuiește ești chiar tu! (Murmur.) Sfatul meu e să aștepți să-ți crească alt suflet, Eva! (Se desprinde.) Acum permite-mi să mă retrag: sfertul de ceas a trecut...  și nu-mi permit să dau consultații pe gratis!

Se desprinde. Adună, cu grijă, banii de pe masă. Scoate un carnet: începe să scrie.

   EVA: Un nou roman, Feodor Mihailovici?

   MISTER-DOSTOIEVSKI: Completam factura. Imediat scriu și chitanța! (Încet.) Occidentul a fost mereu cu banii, iar noi, Estul melancolic... cu Sufletul! (Continuă să scrie.) La ”obiectul activității” am scris: ”consiliere suflet neliniștit”. Trebuia să zic ”inexistent”... dar așa e-n nomenclator! La Règle est Règle” (Îi întinde filele.) N-am mai pus la socoteală muzica... nici dansul: te-ar fi costat mai scump! (Râde. E gata să iasă.)

   O VOCE: Domnule Dostoievski!

   VOCEA LUI DOSTOIEVSKI: Ce s-a întâmplat?!

   VOCEA: Ați uitat să-mi înapoiați Corpul!

   VOCEA LUI DOSTOIEVSKI: Pajaluista... sunt așa de aiurit! Dasfidania!

Fundal muzical neîntrerupt:  ”Kagda ia naedine c taboi

                                              Tî zastavliaeși menia snova

                                              Paciusvovati sebia cac doma!”

   EVA (îndoaie palma: telefonul): Bună, Floret... ce faci? Sunt micuța ta Eva... Știi ce te rog, Floret: sufletul meu se pare că s-a întors în țară... se zice că trebuie să fie la noi, la Buhuși... Dacă te rog... coboară la Școala de fete... poate-l vezi cum se învârte, buimac...  Nu-ți amintești de mine... ?! Sunt... (Pauză. ”Acoperă” microfonul. Spre cei doi.) Cine sunt?!

Nu-i răspunde nimeni. Pe buza Scenei, Mister și Ucenicul cântă, ținându-se de după umeri..

   MISTER și UCENICUL:  ”Kagda ia naedine c taboi

                                           Tî zastavliaeși menia cnova

                                            Paciusvovati sebia cac doma!”

   EVA (evident buimacă): Adam l-a dus pe Jean-Paul la manej, unde şi eu merg câteodată: e un club select, îmi plac caii, dar mai ales ador să-mi admir băieţii...

   UCENICUL: Hei, cucoană... s-a terminat piesa!

   MISTER: Vine o zi când se termină toate piesele, zână de Buhuși!

   EVA: Ce... Buhuși?!

   MISTER: Locul unde ai aflat ce tare e solul Patriei!

Eva se așază pe marginea scenei: picioarele bălăngănind.

   EVA: Trebuie să aflu cine sunt! Mi-ar trebui o oglindă! Vreau o oglindă!

Ucenicul găsește un lighean: îl umple cu apă de la robinet și i-l așază în față: Eva se ”oglindește”.

   EVA: Cine este această egretă ciufulită?! Și... apa e roșie! (Dă un ghiont ligheanului: apa se împrăștie pe dușumele. Începe să plângă.) În toată Lumea... nu e un ciob curat de oglindă, în care să se uite Eva?!

   MISTER: Vei avea o oglindă mare cât Lumea, Eva! Dar... mai întâi privește în tine! Nu simți nimic?!

   EVA: Ce să simt?!

   MISTER: Ca o furnicătură... pe dinăuntru! Ai primit un suflet nou nouț, Eva! Un suflet noun-nouț! Alb... alb... alb... Nu vroiai un suflet alb, Eva?! Dar... în curând el va fi colorat în roșu... sau în albastru! Trebuie doar să te privești, Eva! (Se repede spre robinet: îl răsucește la maxim. Scena devine, încet, o baltă.) Ai avut dreptate, Eva: orice oglindă era prea mică pentru tine! Uită-te-n oglinda asta, Eva! Hai, privește-te!

   EVA: Apa e și mai roșie! 

   MISTER: De cinci mii de ani câmpiile Lumii sunt roșii, și cum ar fi altfel când din toate izvoarele... din toate rănile Lumii curge, zi și noapte, sânge, ce ni se vinde drept apă limpede! Trebuie să ne oglindim în orice ni se spune să ne oglindim, Eva! (Se repede, din nou, spre robinet: îl răsucește cu putere: apa roșie izbucnește: scena e o baltă roșie.) Privește-te, Eva, și lasă reflexele rozalii să-ți pătrundă până în noul suflet! Ai fi preferat o apă albastră, Eva?  

   UCENICUL: Nu te privi în balta asta roșie, Eva!

   MISTER: Taci: subiectul e liber să aleagă! Asta înseamnă Democrație!

Mister răsucește cu furie robinetul: apa roșie izbucnește cu mai multă putere și trece dincolo de marginile Scenei; curge, încet, în Sală. Și Sala devine o baltă roșie.

   MISTER: Până în suflet oglindește-te, Eva! Nu-i așa că sufletul tău cel nou a devenit puuuuțin roooz?! Iar în curând... va fi roooșu!

   EVA: Vreau să mă privesc într-o apă curată!

   MISTER (ridică din umeri): De unde apă curată, Eva?! Lumea este o hazna! Și mai e ceva: în Lumea asta tulbure... tu nu ești decât o imigrantă! Trebuie să ne oglindim în ce apele ce ni se trimit pe conductă, Eva! (Pe marginea Scenei, spre Sală.) Cu toții suntem imigranți: în Lume, în Univers, în propria viață... așa că, voi, toți din Sală ați primit un suflet nou... alb... alb... alb... Oglindiți-vă în jos... (Arată spre dușumele: o baltă roșie...) sau în sus! (Pe pereți, o lumină albastră, peste care joacă, în cerc, steluțe aurii...) Priviți-vă în noua oglindă... până ce veți simți cum culoare cea nouă vi se strecoară până-n rărunchi! Dar nu uitați să alegeți: ori roșu, ori albastru!

   VOCE: Sau... așteptați să vă crească un suflet nou! Am ajuns la metrou... m-am așezat deasupra cușetei de bagaje... așteptam vocea cunoscută: ”Urmează stația Dostoievski, peron pe stânga.” Când... ce aud?! ”Urmează stația Dostoievski... peron pe dreapta!” Nicodată n-am înțeles de ce un suflet trebuie să fie, sau albastru, sau roșu! Mie întotdeauna mi-a plăcut Albul!

 Pe pereți, lumina albastră joacă, în cerc, steluțe aurii, dar pe dușumelele Sălii apa roșie continuă să se prăvălească de pe Scenă, se ridică pe perete și mușcă, tot mai sus, din ”apa” albastră... 

   MISTER-REGIZORUL (urmărind fenomenul de cotropire): Apa roșie mușcă apa albastră! (Țipăt.) Onoratul Juriu o să se ude la ghete!

   UCENICUL (ridică din umeri): Ce ne privește pe noi?!

   MISTER-REGIZORUL: Păi... nouă cine ne mai dă banii?!

   EVA-MARICICA: Totuși... cine sunt?! Mă simt și Wilhelmina in Bremen... și Eva de la Paris... și Maricica de la Buhuși! Am fost aruncată într-un ochi tulbure de apă. „Dă din aripi, Eva... sau Wilhelmina... sau Maricica!” mi se strigă de pe mal. Însă nimeni nu pare a şti că Eva... Wilhelmina sau Maricica n-are aripi: are doar două cioate! De ce am fost trimisă în Lume cu un suflet mic şi cu două mâini moi?! Însă... până şi sufletul ăsta mic mi s-a luat...

   UCENICUL: Când se ivește un suflet ar trebui să fie o sărbătoare! În Estul ăsta melancolic orice naștere e o înmormântare. Ne naștem parcă împotriva Lumii!

   MARICICA: Venim pe Lume în Ostilitate! Ar trebui să ne spună cineva: De ce?!

   UCENICUL: Cine... când Dumnezeu are audiență joi între cinci și cinci?!

   MARICICA: De ce ne naștem în Ostilitate, Feodor Mihailovici?! (Liniște.) Eu cine sunt?!

Regizorul se duce la robinet: manevrează. Rămâne cu ghiventul în mână. Apa izbucnește, șuvoi.

   REGIZORUL (o fixează pe Eva): Asta... oricum nu știe ce e cu ea: e tocmai bună de dop!

O prinde pe Eva și o lipește de conductă: își scoate cureaua de la pantaloni și începe s-o lege în spărtura din țeavă. Ucenicul face întocmai: pantalonii le alunecă și rămân doar în izmene. Însă... apa roșie... nu mai curge! Dar... femeia dă semne de sufocare. Se ”lasă”, inertă. Ucenicul se duce lângă ea: o cercetează.

   UCENICUL: Se umflă ca o broască... și crăpă!

   REGIZORUL: Dar apa nu mai curge! (Ridică din umeri.) Nu era decât o imigrantă!

   UCENICUL: Și era curvă!

   REGIZORUL (îngenunchează în fața trupului inert): După ce-o să luăm banii îți voi ridica un monument, pe care voi scrie cu eșarfe aurii: ”Slavă Femeii care a salvat Albastrul”. Femeia e chemată mereu să salveze Lumea: Ioana... Franța, amazoancele... Pontul Euxin, gâștele... Roma, iar, spre mândria noastră de răzeși, o leliță din Buhuși a pus dop urgiei roșii! Te-ai zidit singură...

   UCENICUL: Ba... am ajutaaaat-o! (Își arată nădragii... lipsă!) Însă și noi ne-am sacrificat!

   REGIZORUL: ... ca o magnifică Ană într-un zid albastru! Fiecare dintre cele douăsprezece  steluțe aurii îți vor păstra o veșnică amintire! Onoratul Juriu cred că va aprecia...

   UCENICUL (arată spre primul rând de scaune, gol): Dar... onoratul Juriu... s-a... dus!

   REGIZORUL: Unde?!

   UCENICUL (arată spre ieșire): Încolo!

   REGIZORUL: S-o fi udat la șosete! Dar o să se-ntoarcă! Occidentul nu ne trage clapa: noi suntem copii lui de suflet! (Încet.) Avem soluție de rezervă: Dacă ăștia nu ne plătesc... scoatem dopu’… și vine Volga peste Eiffel! (Se duce spre ieșire. Din prag.) Dați-ne banii!

   UCENICUL (vine lângă el): Dați-ne banii!

   AMÂNDOI: Dați-ne banii!

   MARICICA (din ”dop”): Dați-ne banii!

Din difuzorul din dreapta: Imnul UE. Din difuzorul din stânga: zvon de cazacioc...

                                                                 CORTINA