FOCUL

           FOCUL

                                         -eseu teatral despre temeiul Furiei-

                                                                                                   ”Singurătatea e un oraș

                                                                                                      În care ceilalți au murit.”

                                                                                                                Ana Blandiana

Personajele:

VASILE- ȘEF DE ABATAJ

FILOZOFUL

MINER 1

MINER 2

ȘOFERUL

UCENICUL

REPORTERUL

BABA

SOLDATUL

                                                                        Synopsis

În mineriada din ianuarie 1999, o dubă ce se îndrepta  spre București capotează lângă Costești, locul celebrei bătălii între ortaci și armată, iar focul de tabără izbucnit din cărbunele ce urma a fi  basculat, simbolic, în Piața Victoriei, devine pretextul, motivul și scuza furiei, violenței de limbaj, dar și fizică, rudimentului gândirii. Vasile, șef de abataj și ”comandantul” grupului, vrea să dovedească inconsistența teoriei Focului, ce descoperă în om instincte primare, dar și faptul că e un om normal, provenit dintr-o nație și colectivitate blândă și înțeleaptă- el însuși defectase duba, turnând zahăr în rezervor, ca să nu mai ajungă la București- însă, după ce privește o zi întreagă în miezul flăcării, devine furios, violent, violator și chiar criminal. Furia e simptom al cantonării unui grup, colectivități și chiar națiuni, într-o perpetuă copilărie: suntem ca un puști care s-a jucat o zi întreagă, cu cu tandră inconștiență, iar spre seară, cu zâmbetul pe buze, scoate ochii unei vrăbii căzute din cuib. Un eseu teatral despre furia ce nu mai poate fi controlată și duce, inexorabil, la violență și crimă.                                       

                                                                  ACTUL I

                                                                     Scena 1

Două faruri ”ochi de pisică” trec prin cortină. Zgomot de motor care se ”rupe”. Cortina se ridică. Dintr-o dubă sar cinci mineri: lămpașe, căști, cizme. Și bâte. Decor semimontan: pădure. Din cabină coboară Șoferul, și el îmbrăcat miner, și Reporterul, singurul ”civil”.

REPORTERUL (își suflecă mânecile): Intrăm?

ȘOFERUL: Unde, coconaș?!

REPORTERUL: Sub motor.

ȘOFERUL: Ce să căutăm... sub motor?!

REPORTERUL: Să-l reparăm!

ȘOFERUL: Tot atâtea șanse ca Ciociolina să fie fată mare: utilaju’ e leat cu Gheorghiu Dej...

MINER 1: ... rudă cu Radu de la Afumați...

MINER 2: ... nepotu’ lu Burebista!

UCENICUL: Și acum ce facem?!

ȘOFERUL: Ce-a făcut tata: s-a pus cu curu-n iarbă! (Se trântește.)

REPORTERUL (început de disperare): Nu se poate!

VASILE (se așază și el în iarbă): Orice se poate în Lumea asta: să ningă în august, să înmugurească șina de cale ferată. Darămite... să crape un motor de pe vremea lui Burebista!

REPORTERUL: Și eu cum ajung la București?!

UCENICUL: Cu liftu’!

REPORTERUL: O să mă urc pe Parlament și o să transmit din miezul fierbinte al evenimentelor, cum bravii noștii mineri iau cu asalt instituția!

MINER 1 (se aruncă în iarbă): Te mai urci...

MINER 2: ... pe instituția numită mă-ta!

REPORTERUL (răcnet): O să primesc premiul Pulitzer pentru reportaj!

MINER 1: O să iei premiul puliței pentru stat cu curu-n iarbă...

MINER 2: ... sau pentru râgâit!

Reporterul se așază pe jos, în mijlocul șoselei.

MINER 1: Tramvaiu’ de șase tocmai trecu, Făt Frumos din balta gării!

MINER 2: Și nici Moartea nu vine la comandă!

REPORTERUL: Mă ia Miron în tabul lui!

VASILE: Miron e în față.

UCENICUL: Și... noi?!

VASILE: Încheiem convoiul.

REPORTERUL: O să se-ntoarcă să mă ia! (Scoate telefonul: apeluri disperate.) El mi-a zis: ”Transmiți tot ce vezi!”

MINER 1 (spre Miner 2): Tu... ce vezi?!

MINER 2: Un măgar melancolic în mijlocul șoselii!

MINER 1: ... care trimite SOS-uri spre nicăieri!

REPORTERUL (șuier disperat): O să mă audă Dumnezeu!

MINER 2: Dumnezeu are telefonul deschis doar luni între cinci și cinci!

Reporterul continuă să chinuie telefonul. Furios, îl aruncă în iarbă.

MINER 1: Nu răspund... nici Miron... nici Dumnezeu?!

MINER 2 : Măcar închide gura: faci adiționale!

UCENICUL: Nea Vasile, cum adică: ”încheiem convoiul”?!

MINER 1: Adică... unde-i coada... hop și noi!

UCENICUL: Nu ziceai mata, citez din memorie, că suntem ”nava-amiral a flotei ortace”?!

VASILE: Tocmai am fost...

UCENICUL: Și amiralul... stă-n coadă?!

MINER 2: Nu: în limbă!

VASILE: Nava-amiral transportă materiale strategice și întotdeauna vine în spate.

UCENICUL: Și noi... ce ”strategice”... ducem?!

MINER 1: ... în afară de personalitățile noastre marcante...

MINER 2: ... și a papionului pe care l-am uitat pe pian...

VASILE: Cărbune.

UCENICUL: Ce să facem cu... ”cărbune”?!

VASILE: Miron vroia să-l basculeze în fața Guvernului.

UCENICUL: Să aibă unde se slobozi câinii comunitari?!

MINER 1: Bă, mucea: tu-l iei la mișto pe Miron...

MINER 2: ... șefu’ nostru suprem...

MINER 1: ... zis ”Cobori în jos, Luceafăr blând...”

UCENICUL: ... alunecând pe-o cască?!

VASILE: Miron zicea să așezăm pe caldarâm un pat de cărbune, pe care, la vară, să plantăm panseluțe...

UCENICUL: Și... ochiul boului?!

VASILE: ... ca simbol al gândurilor pașnice ale minerilor față de populația Capitalei.

FILOZOFUL (rotește dioptriile): Totuși... unde suntem?

Ucenicul se ridică. Se duce spre indicatorul din marginea șoselei.

UCENICUL (silabisește): Cos-tești... trei kilometri... Nea Vasile, unde vine... Costești?!

MINER 1: La trei mii de kilometri de Paris...

MINER 2: ... sub balta gării din Milano!

VASILE: Undeva între Târgu-Jiu și  județul Vâlcea.

UCENICUL: Târgu-Jiu?! M-aș putea repezi pân’ acasă!

MINER 1: Mă-ta și tac-tu fac plajă pe Masa Tăcerii?!

UCENICUL: Numai mama și soru-mea. Tata a fugit când aveam trei ani.

MINER 2: Cu Ciociolina?

UCENICUL: Cu fochista de la bloc.

MINER 1: Și mă-ta... e mai jună decât Coloana Infinitivului?

UCENICUL: Vreo patruzeci... cu bătaie.

MINER 2: Bătaia i-o dau... după!

MINER 1: Biiine... mă mulțumesc eu cu soru-ta!

ȘOFERUL: Și cu mine cum rămâne?!

MINER 1: O împărțim pe mă-sa în două iepe de douăzeci... și pe-a nasoală o iei tu!

UCENICUL: Vă dați Tomi Cruiși... dar nu sunteți decât trei jumătăți de Bourvil!

ȘOFERUL: Pe ce te bazezi, mucea fratele miresii?!

UCENICUL: V-ați uitat în oglindă?

TOȚI TREI: Ne-am uitat!

UCENICUL: Și... nu s-a spart?! Arătați ca niște cizme!

MINER 1: Nu tot ce pare a cizmă... e cizmă!

MINER 2: Și Italia arată ca o cizmă... dar toți vor să-și bage picioru-n ea!

REPORTERUL (se uită, nervos, la ceas): Pierd vremea între Târgu-Jiu și Vâlcea... în mijlocul unor guguștiuci... și Pulitzerul mă așteaptă în fața Parlamentului!

MINER 1: Te pomenești că ne deplasăm noi spre București...

MINER 2: ... special ca tu să iei premiul puliței?!

REPORTER: Realitatea, cu tot cu borhotul ei de curve, rahat și bâte, nu e decât un pretext pentru Artă!

FILOZOFUL: Adică... Napoleon s-a născut doar ca să existe ”Război și pace”?

REPORTER: Exact!

FILOZOFUL: Și Evul Mediu a fost doar ca să se scrie ”Gargantua”?!

REPORTERUL: Și mai exact!

FILOZOFUL: Bă, ăsta nu-i prost!

UCENICUL: Nu-i?!

FILOZOFUL: E tâmpit!

MINER 1: E doar intelectual! Bă, io mă duc la București...

MINER 2: Adică, te duceai...

MINER 1: Ca să-i crap capu’ lu’ Lenin!

FILOZOFUL: Ăla din mausoleu?

MINER 1: Din fața Casii Scânteii! (Agită bâta.) Miron a zis că mergem la București să-i crăpăm capu’ lu’ Lenin. Sau... lu’ Constantinescu?!

MINER 2: Sau... lu’ Iliescu?!

MINER 1: La unu’ din ăștia trei! Și... golanilor din Piața Universității!

MINER 2: Asta a fost data trecută... când ne-au căpăcit jandarii!

FILOZOFUL: De ce să le crapi capetele?!

MINER 1: Ca să văd că nu au creieri!

FILOZOFUL: Nici nu-i cunoști!

MINER 2 (agită bâta): Ca să crapi capu’ la’ unu’ trebe să-l cunoști?!

MINER 1 (se așază ”mai lat” în iarbă): E bine: suntem în timpu’ șutului... plătiți ca subteran...

MINER 2: ... cu bani de la Stat...

FILOZOFUL: Veșnicia s-a născut la Stat!

MINER 1: Cine a zis-o?

FILOZOFUL: Harry Belafonte. Sau... Ciociolina?!

VASILE: Nu mai vorbiți prostii: nu mergem la București să spargem capete.

MINER 1: Mergem... să punem comprese...

MINER 2: ... cu flori de mușețel?!

VASILE: Mergem să punem ordine.

UCENICUL: Nea Vasile, ce-nseamnă ”ordine”?!

MINER 1: Taci...

MINER 2: ... că miroși a foaie de boală!

VASILE: Ordine înseamnă să așezi pe fiecare la locul lui.

UCENICUL: Și dacă baba nu vrea să treacă strada?!

MINER 1: Dacă nu poți, te-ajutăm...

MINER 2: ... dacă nu vrei, te-obligăm! (Agită bâta.)

MINER 1 și MINER 2 (rotesc bâtele): O să-i obligăm noi... cu ghioaga!

VASILE: Cât sunteți cu mine n-o să lovească nimeni pe nimeni. Omul este...

FILOZOFUL: ... un animal violent, zicea Dolgopov.

VASILE: Omul nu este nici animal, nici violent. Omul este om. Adică... o ființă blândă și înțelegătoare.

UCENICUL: Dacă ajungeam la București... pe mata te-ar fi uns ministru al Iertării!

VASILE: Nicodată neamul nostru n-a fost o uzină de ură. Și când a pedepsit, a făcut-o fără cruzime.

UCENICUL: Da cin’ l-a tras pe Horea pe roată?!

MINER 1 (se ridică): Eu plec!

MINER 2: Unde?!

MINER 1: Tot înainte!

MINER 2 (se ridică): Spre piața Victoriei... înainte...

MINER 1: Marș!

ȘOFERUL (cască): Într-o lună goliți halbe sub Arcul de Triumf.

UCENICUL: Și noi rămânem aici... să ne pape lupu’?!

MINER 1: Lupu’ nu papă fraieri. Și-n plus...

MINER 2: Prostu’ dacă nu-i fudul îi șade bine cu drumu!

UCENICUL: Și-atunci... ce facem?!

ȘOFERUL (zvâcnește în picioare): Facem ce-a făcut tata: a scos lada cu merinde! (Se duce în cabină și aduce un coș cu cu alimente, pe care le așază în iarbă.)

REPORTERUL: Pot să cinstesc și eu binecuvântata masă?

ȘOFERUL: Pomana nu se refuză: se halește!

Reporterul merge în cabină și se întoarce cu câteva sticle pline.

ȘOFERUL (plescăie): La țanc: mi-aș fi vândut și cureaua de la ceas pentr-o glajă de răchie!

UCENICUL (ridică o sticlă): Te-ai linge pe dește de-un Cotnari?

ȘOFERUL: Mai bine te lingi pe dește... decât pe bot! (Spre Reporter: privirea plină de recunoștință.) Și Presa e cu noi! De unde ai muniția?!

REPORTERUL: De la un concurs de frumusețe!

MINER 1: Ești mai arătos decât Stalin fără mustață...

MINER 2: ... și mai sexi decât o zacuscă de ciuperci!

REPORTERUL (ridică în lumină o sticlă): Mi le-a dat un șef de post drept mulțumire c-am zis pe post că e primul șef de post care nu e prost!

ȘOFERUL (spre Reporterul aflat la o oarecare distanță față de ”masă”): Vino în sânii  clasei muncitoare!

MINER 1: Ba să stea departe!

ȘOFERUL: Ne-a făcut un bine: a adus horinca!

MINER 2: Cine face bine, de bine să piară! (Aruncă spre Reporter cu un os.) N-am ajuns chiar atât de jos ca să stăm cu Presa la masă!

UCENICUL (déjà mestecă): Tot timpul mi-e foame! Se vede că sunt din popor!

ȘOFERUL: Poate… din topor!

UCENICUL: Am citit undeva că neamului ăsta, de trei mii de ani îi e foame. Zi și noapte. Noapte și zi.  E motivul pentru care am avea cei mai puțini intelectuali pe cap de locuitori!

ȘOFERUL: Ezist-o explicație?!          

UCENICUL: Cică... atunci când ți-e foame... ți-e greu să mai gândești! Poate... de-aia am pornit-o și noi spre București!

Reporterul se întoarce cu spatele la meseni. Scoate un microfon.

REPORTERUL (tare, ca să se audă în peisaj): Iubiți fideli ascultători ai postului ”Trâmbița Văii Jiului”, sunt fericit să fiu cronicarul luminii din adâncuri: vajnicii ortaci, ce de veacuri scot aurul negru, ca să presare lumină peste creștetul Nației, au pornit marșul triumfal spre prea mândra capitală. Mă aflu într-o dubă, zveltă ca o căprioară, în mijlocul a șapte ortaci, flăcăi ca brazii, harnici și entuziaști, și care ard de grija scumpei noastre Națiuni. În numele cui vin ei spre capitală? În numele Adevărului  și al Binelui triumfător. Duba transportă, în mod simbolic, și circa două tone de aur negru, atent ambalat în saci albi, simbolul păcii, în care cel alintat cu drag de întregul nostru popor drept ”Luceafărul huilei” vrea să planteze în fața Guvernului tandre panseluțe. Din păcate, mașina care transporta pe cei șapte salvatori ai Nației, inclusiv subsemnatul,   s-a defectat la trei kilometri de localitatea Costești. Însă, șoferul acestei adevărate nave amiral a flotei cărbunelui, neînfricatul Dumitru P. Dumitru, s-a și apucat, neîntârziat, s-o repare. Suntem siguri că, în cel mai scurt timp, va reuși, și cei șapte ortaci, inclusiv subsemnatul, vom porni în zbor ca să plantăm gingașele panseluțe!

ȘOFERUL (admirație maximă): Miron mi-a zis: ”S-ai grijă de el: e deștept și e de-al nostru!” (Spre Reporter: plecăciune.)

MINER 1: Mersi, mă! (Îi mai aruncă un os.)

ȘOFERUL (extaz): ”Vajnici ortaci!” Până și rabla e ”zveltă ca o căprioară”!

MINER 2 (sticla sus): Noroc bun!

MINER 1 (sticla sus): Când ne-o fi mai rău... ca acum să ne fie!

MINER 2: Așa-i românu’ la năcaz...

UCENICUL: Noi amu... suntem la năcaz?!

FILOZOFUL: Da’ de unde?! Tocmai am câștigat al treilea război mondial!

ȘOFERUL (sticla sus): Să dea Dumnezeu...

TOȚI (fără Reporter): ... cu toți!

Reporterul se ridică: se duce spre pădure.

MINER 1 (aruncă un os în urma lui): Und’ te duci, Făt Frumos din Calafat?!

REPORTERUL (tare): Ce trebuie să știe beduinul încotro merge caravana?! (După un copac. Încet.) Stimați ascultători ai postului liber ”Faleza Bucureștiului”: sunt mâhnit că trebuie să fiu trâmbițașul Apocalipsei: hoardele dezlănțuite de indivizi dubioși, ieșiți ca șobolanii de prin hrubele mizere, purtând în mâinile lor insalubre, cât lopata lui Stalin,  oarbele lămpașe, dar și bâte, se năpustesc ca orbeții asupra mândrei noastre capitale. Mă aflu lângă o relicvă umblătoare, datând de pe vremea năvălirilor tătare... dacă nu și mai dedemult!... în mijlocul a șapte mineri agresivi și gregari, ce amenință în fiecare minut că vor sparge distinsele dumneavoastră capete. Cu ce drept?! Cu dreptul bestiei... Duba transportă și două tone de cărbune, cu care autointitulatul ”Luceafăr alb al negrilor cărbuni”, de fapt un aventurier zevzec, vrea să întunece cerul senin al Dâmboviței. Noroc că Dumnezeu e sus, și mizera teleguță se rupse înainte de localitatea Costești, județul Vâlcea. Șoferul, numitul Mitică P. Mitică, împreună cu cei șapte ortaci, cu toții, exclusiv subsemnatul, având în vocabular doar două cuvinte:  ”Cotnari” și ”glaja de palincă”, renunță să mai repare motorul, ceea ce nici nu s-ar fi putut, din cauza stadiului de beat-muci, se aruncară în balta unui chiolhan. În toată pozna, un singur lucru luminos: în Piața Victoriei vor fi cu șapte bestii mai puțin și nicio tristă panseluță!

                                                               Scena 2

Masa întinsă în poiană: doar Reporterul, mai departe. Exuberanță maximă.

ȘOFERUL (în picioare: sticla sus): ”Treceți batalioane române Carpații... ”

UCENICUL: Nea Mitică, și dacă trecem Carpații... peste ce dăm?!

MINER 1: Cu bâtele-n statuia lui Marx!

FILOZOFUL: Să nu-l confundăm pe Marx cu Lenin!

MINER 2: Tu de unde-i cunoști?!

FILOZOFUL: De la facultate.

MINER 1: E facultăți și pentru guguștiuci?!

MINER 2: La zi sau la ”cu șpagă”?!

FILOZOFUL: La spre seară!

UCENICUL: Și dacă ai facultate, de ce cari rahat cu roaba?!

FILOZOFUL: De foame.

UCENICUL: Și la intelectuali umblă șobolani prin foale?!

FILOZOFUL: Prin portofel! Am urcat la catedră, dar am coborât imediat: n-aveam bani nici pentru gaura de la covrig. M-am făcut șef de tulumbă.

UCENICUL: Nu era mai rentabil să-ți pui șervet pe brațu’ stâng și să servești interlopi pe plajă, la Mamaia?!

FILOZOFUL: Nu m-ar fi lăsat Dolgopov.

UCENICUL: Cine e... Dopov ăsta?!

FILOZOFUL: Un tip care zice că Unu în Univers nu e nici Apa, nici Aerul. Focul e elementul prim al Lumii. Care a transformat omul. Numai că... nu în bine.

UCENICUL: Dar... în ce?!

FILOZOFUL: Din maimuță în brută. Și din brută, în monstru!

ȘOFERUL (mestecă firul de iarbă între dinți): Apa trece dacă prostu’ nu-i fudul! Cum zice Lenin: tot ce mișcă e un proces dielectric!

UCENICUL: De unde știi mata vorbe d-astea, nea Mitică?!

ȘOFERUL: De la școala de vară din Geoagiu: mergeam cu spondiloza și mi-a zis fata de la recepție!

UCENICUL: Și cum vine cu ... diaelectrica?

ȘOFERUL: Cine sapă groapa altuia are tichie de mărgăritar! Adică... eu apăs pe accelerație... bujia ia foc... duba pornește cu ortacii... care ajung în fundul pământului... scot cărbunele...

UCENICUL: Și?!

ȘOFERUL: Și cărbunele ajunge în termocentrale... (Spre Filozof.)... la focul ăstuia!

UCENICUL: Am priceput: ulciorul nu merge la apă de grija altuia! Am pornit de la bujie...

ȘOFERUL: ... și am ajuns în răgălie!  (Filozofului.) Și de ce n-ai rămas să stingi focuri?

FILOZOFUL: Din pricina șobolanilor.

UCENICUL: Cine s-aseamănă primește furtună!

FILOZOFUL: Ardea un hambar. Foarte ciudat: flăcările veneau din toate părțile, de parcă cineva trasase înadins un cerc de foc, împrejur... După un timp s-a terminat apa... Întreb gospodarul unde e ventilul... Ridică din umeri. Când se aud primele chițăieli de șobolani arși... parcă înflorește! ”Eu am pus focul!” strigă. ”Din cauza șobolanilor! Să ardă! Îi urăsc!” Corul suferinței superbelor animale mi s-a înfipt în creier... Am aruncat tulumba...

UCENICUL: ”Superbe animale”?!

FILOZOFUL: Șobolanii sunt cele mai frumoase ființe. Inteligente, delicate, cu bun simț...

MINER 1: Mai superbe ca Ciociolina...

MINER 2: ... și decât Birgitte Bardot?!

FILOZOFUL: Ani de zile, cel mai bun prieten al meu a fost un șobolan!

MINER 1: Eu am fost prieten c-o gâscă...

MINER 2: ... și s-a însurat cu ea!

FILOZOFUL: Avea galeria sub camera mea: ieșea întotdeauna când eram singur. Seara, se culca la picioarele mele...

MINER 1: Eu n-aș fi avut curaj...

MINER 2: ... să miros picioarele unui filozof!

FILOZOFUL: Îi simțeam pe glezne răsuflarea delicată...

MINER 1: Sforăia?!

FILOZOFUL: O dată mi-a salvat viața. Am uitat un ochi de aragaz deschis... fără flacără.     L-am simțit agitat: dădea din coadă, mă implora cu ochii lui mici, spongioși... Nu pricepeam, și s-a ridicat pe picioarele din spate, cu labele din față, pe aragaz...

MINER 2: Să nu zici că a apăsat butonul... că beau sticla asta până la fund!

FILOZOFUL: Nicio ființă a lui Dumnezeu nu e mai cinstită, mai delicată și mai înțeleaptă decât șobolanul. De-asta... după ce am aruncat tulumba... m-am făcut miner.

MINER 1: Câți șobolani n-am prins...

MINER 2: ... și i-am aruncat în foc! Ardeau plăcut!

FILOZOFUL: Lumea e plină de Violență. Omul este un animal violent.

VASILE: Omul nu e animal: e o ființă blândă și, uneori, chiar înțeleaptă.

MINER 1: Și generoasă! Ca dovadă... (Aruncă un os spre Reporter.)

MINER 2: ... avem grijă și de nevertebrate!

VASILE (se ridică: adulmecă): Tăceți!

MINER 1 (se aruncă pe burtă): Avioane yanchee la joasă înălțime!

Ceilalți se ridică: pun mâinile pe bâte. După câteva clipe apare Baba.

BABA: Bună ziua!

MINER 1 (se ridică): Americanii ne atacă…cu babe?!

BABA: Stau peste drum… în casa aia! Sunteți mineri?

ȘOFERUL: Mineri.

BABA: Dumnezeu să vă binecuvânteze!

MINER 1: Cu ce ocazie, tanti?

BABA: Baba-i iubește pe mineri!

MINER 2: Ca bârna-n ochi?!

MINER 1: Ca sarea în salamu’ de vară!

BABA (o lacrimă): Bărbatu-meu a murit la mină…

VASILE: La explozie?

BABA: Era șofer și-i intră o sticlă sub cauciuc.... și făcu explozie!

ȘOFERUL: Câte sticle mi-au explodat mie!

UCENICUL: De... Cotnari, nea Mitică?!

BABA:  Avea o curvă-n colonie. A dus schimbu’ la șut…a apăsat pe volan…

UCENICUL: Îl mânca la ouă?!

BABA: ... și s-a urcat cu duba-n pom.

UCENICUL: Și… a mai coborât?

BABA: L-au coborât pompierii.

ȘOFERUL: Eu aș fi raportat că era-n cursă normală!

BABA:  Așa am și făcut, maică, m-a învățat șefu’ lui: altfel nu plătea statu’ coșciugu’…

ȘOFERUL: Adevărul e o curvă care se regulează la o oră de maximă audiență!

BABA: Maică, v-am adus pomană!

MINER 1 (toba pe burtă): Unde să mai bag colivă, tanti?

MINER 2: Pomana nu să refuză… să consumă!

Baba iese.

MINER 1 (în urma babei): O … regulăm?

ȘOFERUL (scuipă în spate): Plecarăm să spargem capete în Piața Universității… și ajunserăm să regulăm babe lângă Târgu Jiu?!

VASILE: Vedeți-vă de treabă: nici nu regulăm, nici nu spargem capete. Suntem un neam cumpătat… (Spre Filozof.) Spune-le ce-nseamnă ”a pune ordine”!

FILOZOFUL: A pune ordine înseamnă a stabili reguli.

MINER 1: Adică... a regula!

FILOZOFUL: Poate... ”a regulariza”!

MINER 1:  Îți arde de filozofeală la miezul nopții, într-o poieniță dintre Vâlcea și Târgu Jiu…

MINER 2: … lângă o dubă deșelată de cărbuni?!

MINER  2: Eu trăiesc ca să mănânc, să beau și să ”regularizez”!

MINER 1: Și eu trăiesc ca să beau, să regulez și să mănânc!

UCENICUL: Nu mă interesază care e țelul în viață a doi coioți scopiți!

MINER 1: Mucea, nu vrei…

MINER 2: … să te hrănești din experiența a doi oameni ai muncii…

MINER 1: … care țin pe umerii lor destoinici…

FILOZOFUL: … ca niște Atlași!

MINER 2: … țărișoara asta plină de nenoroc?!

MINER 1: Așa cum a zis, la o oră de maximă audiență, însuși fostul miner de onoare…

MINER 2: … tovarășul Nicolae Ceaușescu…

MINER 1 și MINER 2: … înainte de a prinde ultimul elicopter?!

UCENICUL: Nea Vasile, mata pentru ce trăiești?

MINER 1: Ce, nen-tău Vasile are două perechi de ouă?!

MINER 2: Și chiar dacă are: noi avem patru!

UCENICUL:  Nea Vasile e șef de abataj!

VASILE:  Eu trăiesc ca să dovedesc că merit să mângâi cu pașii, pământul. Că merit să respir. Însă nimic nu ne poate împiedica să fim calmi și cumpătați!

ȘOFERUL: În Lume nu e nimic de dovedit. Dacă muncești, crapi. Dacă stai la umbră,  crapi! Orice ai face… tot crapi!

ȘOFERUL: Deși nu m-a întrebat nimeni, declar în fața camerelor de luat vederi un sublim adevăr: de la femeie, trecând prin galerie și ajungând la cantină, totul trebuie regulat!

UCENICUL: Și… stâlpii de înaltă tensiune?!

ȘOFERUL: Și!

ȘOFERUL:  Nu merge o bujie… nea Mitică o regulează… o pune la loc, ca nouă!

UCENICUL: Muierea… dacă și-o ”pune” singură?!

ȘOFERUL: Asta se cheamă muncă în folosul obscenității!

UCENICUL: S-ar zice… că noi mergem la București ca să… regulăm?

ȘOFERUL: Trebe a veni cineva  să reguleze și țara asta!

UCENICUL: Musai?!

MINER 1: Așa cum aș regula-o io pe  mă-ta!

MINER 2: Și pe soru-ta!

UCENICUL: Nea Vasile, spune-le mata la ăștia doi să tacă!

MINER 1 și MINER 2: Că de nu?!

UCENICUL: Fac ce-a făcut tata!

MINER 1 și MINER 2: Ce?!

UCENICUL: A fugit pe linia tramvaiului!

MINER 1 (țâșnește în picioare): ”Noi suntem români…”

MINER 2 (țâșnește în picioare): ”Noi suntem rooomâni…”

MINER1: … da’ tot aș sparge niște capete…

MINER 2: … în Piața Victoriei!

MINER 1: Nu a... Universității?!

MINER 2: Totuna!

VASILE: Tăceți! Noi, oamenii, suntem ființe înțelepte… și nu animale furioase.

MINER 1: Oi fi eu ființă blândă și înțeleaptă…

MINER 2: … da tot vreau să ajung la București…

MINER 1 ȘI MINER 2: … ca să spargem capete!

VASILE: Nici n-avem noi ce căuta la București! Dacă vreți să știți…

MINER 1 și MINER 2: Ce să știm?!

VASILE: Eu am pus zahăr în rezervor!

MINER 1 ȘI MINER 2: De ce, șefu’?!

VASILE (spre dubă): Ca să crape motorul!

MINER 1 ȘI MINER 2: Și noi, amu’… ce facem?

VASILE (spre bâte): Aruncați vreascurile alea!

ȘOFERUL (se lovește peste frunte): Mă miram eu… Băgam în marșarier… și motoru’ făcea ca capra!

VASILE: Să nu vă pară rău. De ce să ne batem frate cu frate?! Suntem un neam…

FILOZOFUL: … blând și împăciuitor.

VASILE: De-a lungul veacurilor, și când a pedepsit… a făcut-o cu blândețe și înțelegere…

FILOZOFUL: De pildă… cu Antonescu! Și cu Ceaușescu! Lumea e țesută din minciuni legate între ele prin false adevăruri. Abia când am intrat în mină am întâlnit primele ființe care nu mint.

UCENICUL: Care?

FILOZOFUL: Șobolanii. Un șobolan care simte gazul nu va chițăi niciodată: ”E odicolon!”

UCENICUL: Ce vrei să spui?!

FILOZOFUL: Că Focul redeșteaptă în oameni instincte animalice.

VASILE: Povești! Mai bine stăm aici pe curu-ne… bem o țuică și mâncăm cârnați… Aer curat… cântă păsărele.

Apare Baba ținând de toartă un coș.

UCENICUL: Primiți cu tortul?!  (Saltă „probele”.) Tobă de casă, nou-nouță… și cinci cercei de cârnați! Plus zece kile de vinișor!

Se împarte merindea.

MINER 1 (aruncă un cârnat spre Reporter): Poporu’ civil e milostiv…

MINER 2: … hrănește plantele și animalele!

MINER 1: Chiar și pe intelectuali!

ȘOFERUL (sticla sus): Să dea Dumnezeu…

TOȚI: … cu toții!

Femeia vrea să plece.

VASILE: Mamaie, stai cu noi!

MINER 1: Ți-e frică că te regulăm?

MINER 2: Nu te teme: azi nimeni nu-ți face un bine pe gratis!

VASILE (deget la obraz): Nu fiți măgari! Poporul nostru e un neam cu bun simț!

Reporterul se furișează până lângă copacul lui preferat.

REPORTERUL (tare, în primul microfon.): În marșul lor triumfal spre Capitală, vajnicii noștri ortaci au fost întâmpinați pe traseu de populația civilă cu pâine, sare și flori de tei. Bunăoară, lângă încercatul nostru vehicul, pe care destoinicul șofer Dumitru P. Dumitru, în ciuda priceperii lui legendare, n-a reușit să-l pună pe roate, a apărut, benevol și de bunăvoie, ca o soție de dac coborâtă de pe Columnă, o ființă eterică și delicată, ce s-a prezentat a fi văduva unui miner dispărut eroic într-o blestemată explozie, ca acelea care au ridicat la Cer atâția ortaci de-ai noștri. Femeia a binecuvântat pe eroii-mineri, le-a urat succesuri în efortul lor mesianic de a salva de la pierzanie încercata noastră Nație, și a adus drept ofrandă, în memoria regretatului, un coș cu merinde și creștinescul zaibăr. Un episod semnificativ pentru primirea entuziastă făcută de populație bravilor noștri mineri! (Celălalt microfon.) În asaltul disperat asupra pașnicei noastre capitale, impertinenții mineri sunt întâmpinați de populația civilă de pe traseu cu evidentă ostilitate: cetățenii se închid dincolo de triste ferești. Pe șoseaua goală nu vezi decât vreo babă disperată, cum s-a întâmplat azi, când, lângă turmentatul șofer Mitică P. Mitică a apărut o ființă opacă, pe care o vom numi generic și pleonastic ”babă”, cu un coș de mâncare alterată, pe care l-a oferit, ca să scape de miros, drept pomană pentru un răposat șofer-miner, bețiv și afemeiat, ca și toți cei șapte pasageri ai dubei, de care vă vorbeam. Un caz sugestiv pentru atitudinea de ostilitate a populației civile în fața barbariei agresive! (Se întoarce lângă ”mase”)

UCENICUL (se înfioară): Mi-e frig!

ȘOFERUL (se ridică): Să aprindem focul!

FILOZOFUL: Mai bine… nu!

ȘOFERUL: Cine zice?

FILOZOFUL: Dolgopov.

ȘOFERUL: Cine e …Dolgopov?

FILOZOFUL: Un filozof.

ȘOFERUL: Și ce dădea pe goarnă... Polpogov... ăsta?!

FILOZOFUL: Că omul preistoric stătea în peșteri, lângă foc.

ȘOFERUL: Și?!

FILOZOFUL: Că, din Antichitate până în Evul Mediu și dincolo… războinicii se rotunjeau în jurul focului. Și ciobanii ce aruncă ciomagul după tandrele mioare se sprijină, în ghioagă, lângă foc. Asta arată că Focul nu e doar simbolul rudimentului agresiv, dar și, din punct de vedere psihologic, dă reacții animalice.

ȘOFERUL: Mai du-te-n pisici cu ”rudiment” și ”vedere pisologică”! Uite, eu o să aprind focul! (Dispare în pădure.)

Apare soldatul.

SOLDATUL: Mâinile și picioarele... sus!

MINER 1: Cine zice?!

SOLDATUL: Armata română!

MINER 2: Îmi bag baluba-n orice armată, cu tot cu cavalerie! (Se îndreaptă spre soldat.)

SOLDATUL: Stai… că trag!

MINER 1: Tragi în mă-ta!

MINER 2: Și chiar dacă m-ai nimeri… la câtă vodcă am băgat în fizic… mă vindec pe loc! (Îi ia arma, o aruncă în iarbă.)

SOLDATUL: Nenea, cu grijă: e pe inventar!

Miner 2  îl îndeasă în iarbă: îi pune în brațe o sticlă și-i atârnă pe umeri un fir de cârnat.

MINER2: Poporu’ civil hrănește animalele și armata! Dar va trebui…

SOLDATUL: Ce?

MINER 2: Să cânți ”Treceți batalioane române Carpații…”. Hai, dă pe goarnă”!

Soldatul începe să cânte: miorlăie.

MINER 2: Taci!

MINER 1: Cânți ca ceapa! (Spre Miner 2.) Îl spânzurăm?

SOLDATUL (se ridică brusc în picioare): Nenea, eu nu vreau să vă fac rău: m-a trimis dom’ comandant… a zis că a rămas în urmă o mașină de mineri…și s-o găsim. Ne-am împrăștiat prin tot satu’…și eu am vrut să m-ascund în pădure… dar m-a pus dracu’ să vin încoace!

MINER 1: De ce înjuri, soldat? Nu-ți e bine?! Te-am pus la masă, te-am omenit…(Spre Miner 2.) Sau...  îl belim și-i punem sare?

VASILE (îl îndeasă pe soldat la loc în iarbă): Nu-i lua-n seamă! Nu te teme: poporul nostru e blând și înțelept: și când pedepsește…

FILOZOFUL:…o face cu blândețe și răbdare. De exemplu… Gheorghe Doja!

Soldatul începe să mestece: încet, cu teamă.

ȘOFERUL (spre Soldat): Hai!

SOLDATUL: Unde?!

ȘOFERUL: Să descarci vreo două’j de saci! (Spre ceilalți.) Dacă tot l-am umflat p-ăsta cu mâncare și beutură... să-l punem la cărat!

MINER 1:  Nu mai ducem aurul negru în fața Nației?!

ȘOFERUL (arată spre dubă): Cu... sula?! Nația e acolo unde e poporul și nu tagma jefuitorilor, cum zicea Mihai Viteazul!

FILOZOFUL: Poate Mihai... Vladimirescu!

ȘOFERUL: Mai tacă-ți pliscu’ ăla de ”intelectual”! Din pricina voastră e secetă, nu crește iarba, iar râurile au secat! (Spre Soldat, care nu prea ar căra...) Hai, mă, că nu-ți cad ouăle! Să vezi ce-nseamnă nobila muncă de miner!

Soldatul urcă în dubă: prăvălește câțiva saci plini.

SOLDATUL (în timp ce descarcă): Drace!

ȘOFERUL: Unde-l vezi pe domnu’ dracu’, soldat?!

SOLDATUL: Voi ați adus cărbuni... sau șobolani?!

ȘOFERUL: Și una, și alta! Ce te privește?!

SOLDATUL: Păi... sar din saci guzganii... ca berbecii!

MINER 1: Berbec e tac-tu...

MINER 2: ... că s-a urcat pe coana mă-ta...

MINER 1 și MINER 2: ... la o oră de maximă fertilență!

SOLDATUL: Două’j de saci... o sută de șobolani! (Își scutură palmele: a terminat.)  Ar fi mai bine să plec!

MINER 1: Și Ciociolina era mai bine să rămână fată mare!

SOLDATUL: E bine și pentru voi: dacă vede dom’ comandant că nu mă-ntorc, o să trimită să mă caute!

MINER 2: Și?!

SOLDATUL: O să vă găsească!

MINER 1: Ie-te-te?! Duce armata română grija cetățeanului!

VASILE: Are dreptate! (Îl bate pe umăr pe soldat) Du-te, soldat!

Soldatul se ridică, gata să plece. Miner 1 îl împinge, gospodărește, în iarbă.

MINER 2 (îi pune paharul în mână): Mai bine... ia și udă!

SOLDATUL: Ce, nenea?!

MINER 2 (îi umple paharul... și peste!): Căile respiratorii!

SOLDATUL: Cum?!

MINER 1 (golește paharul): Uite așa!

MINER 2 (golește paharul): Uite așa!

SOLDATUL (uimit de repeziciunea golirii): Nenea, sunteți băieți buni, dar...

MINER 1 și MINER 2: Dar?!

SOLDATUL: Cam beți apă dimineața!

MINER 1: Suntem mineri, mă...

MINER 2: ... și minerul are în loc de inimă...

ȘOFERUL: ... lopata lui Stalin!

MINER 1 și MNER 2: ... un ghem de foc!

MINER 1: Când ai jăratic în tine...

MINER 2: ... trebe a-l stinge!

ȘOFERUL (spre Ucenic): Te-ai lenevit!

UCENICUL: Dacă stai... crăpi. Dacă muncești... tot crăpi!

ȘOFERUL: Hai s-aducem târâșuri pentru foc!

Șoferul și Ucenicul dispar în pădure. Soldatul se ridică și dă, din nou, să plece.

MINER1 (la urechea lui Vasile): Nea Vasile, mata ai încredere în ăsta?!

VASILE: Am încredere într-un soldat al armatei nației mele!

MINER 2: Dacă se-ntoarce cu gealații… și ne ia cu arcanu’?

MINER 1: Că n-o fi Iuda!

VASILE: Am citi undeva că Iuda ar fi fost cel mai credincios apostol al lui Iisus.

MINER 2: Asta ce-nseamnă?

VASILE: Dacă mă trădează unul de-al meu…înseamnă că asta merit. Dar eu cred că omul…

FILOZOFUL: … este un animal agresiv, zice Dolgopov.

VASILE: … e o ființă pașnică și înțeleaptă. Și, la o adică, suntem la picnic. Ce,  n-am voie, în țara mea, să mă opresc cu mașina…

REPORTERUL (de lăngă copac): … după ce i-ai turnat zahăr în rezervor!

VASILE: ... cu ortacii mei, într-o poieniță, să beau vin cu apă minerală, să consum cârnați...

MINER 1: ... și să răcnesc cântece patriotice?!

VASILE (spre soldat): Du-te, soldat, și spune-i comandantului ce vrei tu!

Soldatul iese. Intră Șoferul și Ucenicul, cu brațele pline de târâșuri.

ȘOFERUL: A sosit Focul! (Începe să așeze vatra.)

FILOZOFUL: Totuși… ar fi bine să nu-l aprinzi!

ȘOFERUL: Cine spune?

FILOZOFUL: Dolgopov.  ”Omul este de două feluri: berbec sau boier. Focul face din berbec, boier… și invers!”

MINER 1: Te dai cu două perechi de ouă c-ai terminat o facultate ” la spre seară”! Și eu am terminat  facultate!

FILOZOFUL: Ai terminat… sau ești terminat?!

MINER 1: ”Organe de mașini”! (Spre Miner 2.) Odată cu ăsta!

MINER 2 (sare ca ars): Taci, mă!

MINER 1: O greșeală recunoscută…

MINER 2: … e dublu iertată! (Oftat.) Onorată instanță, recunosc: am fost un dobitoc…

MINER 1: … dar m-a luat valu’…

MINER 2: … eram tineri și fără minte… și de vină a fost și contextu’: de la noi, din cartier,        n-aveau facultate decât trei babe și doi plopi fără soț…

ȘOFERUL: Acum… ați făcut-o… ați făcut-o!

MINER 1: N-o să mi-o iert toată viața!

MINER 2: O să creadă lumea că suntem intelectuali…

MINER 1: … și când am fost în Piața Universității… trebuia să ne dăm singuri cu bâtele-n cap?!

ȘOFERUL (oftează): Și eu am călcat pe bec…

MINER 1: Tot cu… ”organe de mașini”?!

ȘOFERUL: TCM! Demult, pe vremea lu Gheorgiu Dej… Era să dau de belea… așa că n-am recunoscut niciodată!

UCENICUL: De ce?!

ȘOFERUL: După tuse măgărească… să ai ”carte” era cea mai gravă boală! Nu m-ar fi primit în partid… Îmi luau îndemnizația de subteran și muream de foame! Doamne, ce-am pățit!

UCENICUL (muget): Și eu am bușit-o!

ȘOFERUL: Tot… TCM?

UCENICUL (fașa în palme): Psihologie!

ȘOFERUL: Cu doctorat?

UCENICUL (mâna la inimă): Fără, nea Mitică… să mor io! Doar un masterat, mic… M-a înnebunit mama…”Din toată familia, doar tu să n-ai diplomă?!”

ȘOFERUL: Să nu zici că și mă-ta e studentă…

UCENICUL: … la ”Poștă…

ȘOFERUL: Cam pe acolo bănuiam…

UCENICUL: … și telecomunicații!” E femeie de serviciu, și dacă n-avea diplomă… o dădeau afară din slujbă!

ȘOFERUL: Și soru-ta-i tot… la poștă?

UCENICUL: E la ”Scurgeri”.

ȘOFERUL: De ce?!

UCENICUL: De informații! (Spre Reporter.) P-ăsta nu-l întrebi?

ȘOFERUL: După cum pronunță ”pulițer”… sigur știe șapte limbi…

MINER 1: … și rusește!

UCENICUL (numără pe degete): Înseamnă că, din poiană… fără patalama e doar nea Vasile…

MINER 2: … și duba! 

ȘOFERUL (răcnet): Îmi bag brișca-n Lume!

FILOZOFUL: Vezi?! Simplul fapt că pregătești spuza te face violent și rudimentar!

ȘOFERUL: Mai taci dracu’! (Spre Vasile.) Nea Vasile, dau cu chibritul?

VASILE: Dă! (Spre Filozof.) Nici eu nu cred în ce spune Dolgopov al tău. Cum să facă focul, din berbec… boier … și invers?!  Adică … acum suntem băieți cuminți și cu cravată… și după ce ne uităm în flacără… ne facem tigri bengalezi?!

De sub vreascuri, flacăra se ridică înaltă, suverană.

ȘOFERUL (în extazul focului): Dumnezeu hrănește mereu o Flacără!

Apare soldatul: gâfâie.

SOLDATUL (radios): I-am spus lui dom’ comandant că n-am văzut nici duba cu ochi de pisică, nici pe voi șapte…

REPORTERUL (de lângă copac): Șase... Eu nu fac parte din colectiv. Până acum zece minute singurul pe care-l respectam era nea Vasile.

ȘOFERUL: Și... din ce ți se puse pata?!

REPORTERUL: De când am aflat că a vârât diabet în dubă. Mi-a răpit dreptul la muncă și creație. Mi-a făcut zob Pulitzer-ul!

SOLDATUL: N-am văzut pe nimeni: nici măcar pe babă!

VASILE: Și… ce-a zis?

SOLDATUL: Nimic. Nu vă mai caută. Tot plutonu’ e pe loc repaus, beat-mort… inclusiv dom’ comandant. Acum, dorm, lați. Eu singur am rămas treaz... și am fugit la voi.

ȘOFERUL: Dacă tot ai venit, vâră!

SOLDATUL Ce?!

ȘOFERUL: Cărbune-n foc!

Soldatul deșartă câțiva saci peste flacără.

SOLDATUL: Drace!

ȘOFERUL: Soldat, ești mai speriat decât Ciociolina în fața brăcinarului!

SOLDATUL: Trei... cinci... șapte... într-un singur sac!

ȘOFERUL: Ce?!

SOLDATUL: Șobolani!

ȘOFERUL: Taci și-mpinge! Ce... venirăm în poieniță... să numărăm guzgani?! (Dă cu piciorul în iarbă.) N-ai fi al dracu’... să muști!

FILOZOFUL: Să nu-i lovești!

ȘOFERUL: Asta-i bună: am ajuns șeful asociației de protecție a șobolanilor?!

FILOZOFUL: Admit violența față de oameni, dar niciodată față de tandrele ființe care sunt șobolanii!

UCENICUL: Cred că guzganii presimt!

ȘOFERUL: Ce?!

UCENICUL: Focul. Odată, în galerie o flacără s-a ridicat până la armături...  Ne-am repezit  s-o stingem. Dar... problema nu era focul, ci... șobolanii. Cum au văzut flacăra... au înnebunit. Ieșeau de prin cotloane, se ridicau pe două labe, ca berbecii: își arătau colții. Se repezeau la cizme, ca turbați.

FILOXOFUL Nu era decât o ipostaziere a Furiei!

UCENICUL: Știți când s-a terminat rebeliunea guzgănească?!

MINER 1: Când au primit primă de Paști!

UCENICUL: Când am stins focul. Atunci s-au întors, cuminți, în cotloane.

ȘOFERUL: Povești! Câți șobolani n-am văzut eu la viața mea!

UCENICUL: Pe... stradă?!

ȘOFERUL: În piață. În parc. Și la coafor!

MINER 1: Ce cauți tu la coafor?!

ȘOFERUL: Îmi pun baluba pe moațe! Acum... șobolanii stau în vile, pe Magheru... la sediul Guvernului...

MINER 2: Am ieșit ieri prin oraș... și pe stradă nu era niciun om!

UCENICUL: Da’ ce era?!

MINER 2: Doar șobolani. Cu cravăți, cu cizme lustruite…

VASILE: Terminați cu prostiile!  Șobolanii sunt șobolani și oamenii sunt oameni. Omul e...

UCENICUL: ... o ființă blândă și înțelegătoare!

VASILE: Dacă-l lași în tihna lui...

ȘOFERUL (așază ultimul târâș): ... îți vâră custura între coaste... pe la spate!

MINER 1: Parcă și văd ziarele: ”Armate de șobolani...

MINER 2: ... să năpustiră peste capitală!”

MINER 1: Nea Mitică... uite...

MINER 2: ... guzganii... sar din dubă!

ȘOFERUL: Să sară!

UCENICUL: Nea Mitică... să urcară-n pomi!

ȘOFERUL: Ce dacă?! Tot făcurăm și noi ceva: înfrățirăm guzganii din Petroșani cu ăia de lîngă Masa Tăcerii! De fapt... ce e Lumea?! Raiul șobolanilor!

Focul izbucnește,  strălucitor.

SOLDATUL: Ce frumos e Focul!

ȘOFERUL: Pentru că e foc de cărbune! (Spre Filozof.)  Volkov... al tău nu zice?!

FILOZOFUL: Ce?!

ȘOFERUL: Despre focul de cărbune!

FILOZOFUL: O fi zis în volumul paișpe!

ȘOFERUL: Și?!

FILOZOFUL: Eu am citit până la treișpe!

ȘOFERUL: Bă, ascultați la nea Mitică, care v-a fost baci...

MINER 1: ... pân’ s-a îmbolnăvit de filoxeră!

ȘOFERUL: Una e un foc de cărbune, și alta... un foc de lemne!

MINER 2:... sau un foc la inimă! Ei, când eram tânăr aveam o gagică: ardea, dom’le!

ȘOFERUL: Focul din cărbunele scos din miezul Pământului poartă încă buchetul sevei adâncurilor...

UCENICUL: Că doar n-o fi... Cotnari?!

ȘOFERUL: Cărbunele este memoria Lumii. Tot ce a fost deasupra... șoapte, gemete... bucurii, tristeți... alunecă într-o zi, sub... Și se face cărbune! Iar când scapără chibritul... în flacără reînvie... șoapte, gemete...

MINER 1: De-aia... când stăteam pe gagica aia... ce dogorea ca un godin... tipa gemea... ca o cisternă?!

FILOZOFUL: Se numește ”sindromul genuin”.

ȘOFERUL: A zis-o... tot Dodo... pov?!

FILOZOFUL: Nu.

ȘOFERUL: Dar... cine?!

FILOZOFUL: Nimeni.

UCENICUL: Omul sființește locul, dar năravul, ba!

ȘOFERUL (mai deșartă un sac de cărbune peste flacără. Recită.):

                                                ”Focul acesta nu se va opri

                                                 Să verse bujori peste Lume...”

FILOZOFUL: Poate... venin!

ȘOFERUL (transpus): ”Și americanii, și rușii

                                      Privind flacăra... face-vor spume!”

MINER 1: Mitică, ești mai Eminesc...

MINER 2: ... decât Coșbuc!

UCENICUL: Tot nu pricep!

MINER 1: Dacă pricepeai, erai și tu, nu ucenic...

MINER 2: ... ci măcar miner!

UCENICUL: Ce au rușii și americanii... cu flacăra noastră?!

ȘOFERUL: E chestie de strategie globală! Cine n-are cărbuni...

MINER 1: ... ciuciu foc...

MINER 2: ... și belește baluba la rece!

UCENICUL: Nea Mitică, poezii am ascultat... dacă mai și dansăm... ne închipuim că suntem într-un salon de la Paris!

MINER 2: Eu îmi închipui că sunt... pe mă-ta!

MINER 1: Și eu... c-o ”ard” pe soru-ta!

UCENICUL: Ce măgari pasc prin voi! Nea Vasile, de ce neamu’ ăsta stă, zi și noapte, cu organele genitivale în gură?!

FILOZOFUL: Din pricina romanilor.

UCENICUL: Ce au romanii cu sugativa?!

FILOZOFUL: Strămoșii noștri daci, oameni liniștiți și subțiri, pășteau turmele pe imaș... când năvăliră peste ei... ăia de supseră.

UCENICUL: Ce?!

FILOZOFUL: Lapte din țâța lupoaicei!

UCENICUL: Și de la o țâță de lupoaică... o întreagă nație... de trei mii de ani... zi și noapte... înjură de sfinți, moaște și, mai ales, de ”aia mă-tii”?!

SOLDATUL (singur, mai ”toarnă” un sac peste flacără): Opt... zece... doișpe!

MINER 1: Mucea, înveți să numeri...

MINER 2: ... din doi în doi?!

SOLDATUL: Guzgani!

FILOZOFUL: Lipsă de respect!

ȘOFERUL: La ce, Măria-Ta?!

FILOZOFUL: Nu se zice ”guzgani”.

ȘOFERUL: Da... cum?! ”Domni guzgani”?”

FILOZOFUL: Pur și simplu: ”șobolani”. Între om și șobolan, întotdeauna îi voi saluta pe primii!

VASILE: Nimic nu e mai frumos decât Omul!

UCENICUL: În Raiul șobolanilor... nea Vasile?!

VASILE: În Raiul pe care i l-a dăruit Dumnezeu. Și unde l-a așezat, ca ființă pașnică, liniștită, calmă.

REPORTERUL (lângă copac: primul microfon): Tot azi am fost martorul unui episod emoționant: un brav soldat al vajnicei Armate, obligată de un guvern inconștient să se opună propriului popor, într-o iluminare de conștiință a aruncat arma în păpușoi și s-a alăturat efortului eroic al celor șapte eroi-mineri, inclusiv subsemnatul. A fost primit cu brațele deschise, cu lacrimi și elogii reciproce, și a fost așezat, în spiritul ospitalier al poporului nostru, la masa de campanie. Și Armata e cu noi! (Celălalt microfon.) Tot azi am fost martorul unui episod hilar: un soldat năuc, rătăcit în rândurile Armatei, aduse de încercatul nostru guvern ca să se pună zid în fața năvălirii hoardelor barbare, a nimerit în capcana întinsă de cei șapte naufragiați în balta de lângă Costești, care, deși cu ochii împăienjeniți de alcool, exclusiv eu, au turnat pe beregata nefericitului, turț contrafăcut. Tipul... semn că și-n armată mai sunt gunoaie... a plescăit!

SOLDATUL: Ce frumos e Focul!                                          

                                                                 ACTUL II

                                                                     Scena 1

Focul, înalt, maiestuos. În jurul focului, cei șapte. Și Soldatul. Și Baba.

BABA (cântă, suav): ”Deșchide, deșchide fereastra

                                     Numai o vorbă să-ți spun...”

ȘOFERUL: Ai o voce de Irina Loghin altoită cu Dolănescu!

MINER 1: Vii de la cerbu’ de aur?!

MINER 2: Poate de la crizantema de aer...

ȘOFERUL: ... de la Mamaia!

BABA: Ce-i plăcea lu’ bărbatu-mieu cântecu’ ăsta! Când își dădea drumu’ …

MINER 1 și MINER 2: Pe tine?!

BABA: ... răsuna cârciuma!

VASILE: Ai avut parte de un bărbat tandru și iubitor...

BABA: Nu mă bătea decât de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara. Când nu putea să alerge la curvă... îl apuca tremuriciu’. Începeau să-i bâțăie mâinile și picioarele… ca piftia. Și înnoda țigară de la țigară. Aprindea bricheta… se uita la mine, fix… prin limbile flăcării…

FILOZOFUL: Rețineți: ”prin limbile flăcării”!

BABA: … ca printr-o lentilă… și, deodată, îl apucau dracii: se repezea cu ghearele în fuiorul meu…

FILOZOFUL: Furios?

BABA: Nu: cu duioșie!  Ca un uliu. Ca un câine turbat. Mă juca-n picioare.

UCENICUL: Cum?!

BABA: Cum joci strugurii, ca să iasă mustul.

FILOZOFUL: E ipostazierea Furiei! Și asta din pricina…

UCENICUL: Din pricina?!

FILOZOFUL: Flăcării!

BABA: Să mi se fi tras mie tot chinul… de la o brichetă?!

FILOZOFUL: Focul deșteaptă instinctele primare.

BABA: Primare… neprimare… mă făcea terci.

ȘOFERUL: Ce are jaru’… cu birjaru’?!

BABA: Când mă privea prin flacără… cu ochii ăia de viezure scopit... eram fericită!

ȘOFERUL: Ești mațochistă?!

BABA: Pentru că știam că și el se chinuie! Îmi plăcea să văd cum suferă ca un câine! (Cântă.) ”Deșchide, deșchide fereaaaaastra... ”

 MINER 1: Bă… să știi că-mi trecu!

MINER 2: Ce?!

MINER 1: Furia.

MINER 1: Nu mai simt nevoia să sparg capete…

MINER 2: … și să bag ghioaga-n studente!

MINER 1: Vasile avea dreptate: mai bine stăm aici pe curu-ne…

MINER 2: … bem zaibăr…

MINER 1: … consumăm cârnați de la babă…

MINER 2: … și de la toți donatorii benevoli…

MINER 1: Și leafa ne merge…

MINER 2: … că doar Veșnicia s-a născut la Stat!

MINER 1: Și-n plus, Statul e cel mai bun prieten al omului!

MINER 2: … că dă salar de subteran…

MINER !: … și când ești la suprafață!

MINER 2: Amin!

REPORTERUL (spre Miner 1  și Miner 2): O aveți mică!

MINER 1 și MINER 2: Ce?!

REPORTERUL: Tensiunea. Trebuia să m-aștept!

MINER 1: La ce?!

REPORTERUL: La lene. Cum ați dat de zaibăr și de-oleacă de pastramă… vi s-a topit entuziasmul! Țuțea avea dreptate!

MINER 2: Ce zicea… nen-tău Țuțu?!

REPORTERUL: ”Am pătimit treisprezece ani prin pușcării pentru un popor de idioți!” A uitat să spună!

MINER 1: Ce?!

REPORTERUL: Și puturoși. Fără elan și visuri. Fără orizont!

MINER 2: Și ce-ai vrea să facem… ca să avem… ”visuri”?

REPORTERUL: Să fiți ce-ați fost… și mai mult decât atât!  Să lătrați ca niște buldogi: ”Hau-u-uuuu!” Să rotiți ghioaga și să spuneți: ”Mi-am propus să sparg capete…. voi sparge capete”! În traducere liberă: ”Dacă am luat în gură un rahat… îl mănânc!”

UCENICUL: Poftă bună!

REPORTERUL:  Ați jucat ca niciodată, ați pierdut ca-ntotdeauna!

ȘOFERUL: Tu ești mai breaz?!

REPORTERUL: Dacă mi-am propus Pulitzerul… o să-l iau!

MINER 1. De toartă?!

MINER 2: Bă, mie nu-mi place să spună un terchea-berchaa că m-am pleoștit…

MINER 1: … ca o varză murată în mână de gospodină!

MINER 2: Io sunt revoluționar din tată-n fiu…

MINER !: … și din fiu în tată! (Spre Ucenic.) Apropo… ce mai face mă-ta?

MINER 2: Și soră-sta?!

REPORTERUL: Nu vă mai dați zmei: sunteți doar sule blege!

MINER 1 și MINER 2: Noi?!

REPORTERUL: Nu: tata mare! V-a crescut colesterolu’ un ceas… apoi… s-a culcat! Nici ca  violenți nu mai aveți haz!  

ȘOFERUL: Nici Violența nu mai e cum era!

MINER 1 (aruncă sticla: se ridică): Prostu’ ăsta are dreptate: ni s-a culcat prea devreme!

MINER  2 (aruncă sticla: se ridică ): Știți bancu’ cu Sorescu?!

MINER 1: S-o resculăm!

MINER 2: Vreau să fiu iar negru-n ceru’ gurii!

MINER 1: Bine. Dar cum?!

FILOZOFUL: Nu trebuie decât să priviți drept în flacără!

MINEr 1 și MINER 2: Cât?!

FILOZOFUL: Doar până la miezul nopții!

MINER 1: Tu ce câștigi la afacerea asta?!

FILOZOFUL: Vreau doar să arăt că Dolgopov are întotdeauna dreptate!

VASILE: Vedeți-vă de treabă! Nu stați bine în iarbă… beți vin fără sifon… leafa vă merge… Și vă osteniți degeaba! Nu există nicio furie… în niciun foc… și nici aiurea! Omul este o ființă calmă și liniștită…

MINER 1: Ba… încerc! (Se  se așază lângă foc: o jumătate de pas.)  

MINER 1: Ba… încerc! (Se  se așază lângă foc: o jumătate de pas.)  

ȘOFERUL: Nu mi-ar strica nici mie… negru în ceru’ gurii! Altfel… dacă află Miron că m-am pleoștit… mă taie de la rădăcină! (Se așază lângă umărul lui Miner 2.)

UCENICUL: Nu cred o iotă… dar n-ar fi rău… să fiu rău: îmi păstrez și locu’ de muncă! (Se așază lângă Șofer.)

ȘOFERUL (spre Reporter): Hai, mă, și tu-ncoace: poate-ți vezi Pulitzerul în flacără!

Vine și Reporterul. Toți patru, umăr lângă umăr, privesc fix, nemișcați, drept în miezul Flăcării.

UCENICUL: Parc-am fi!

UCENICUL: Ce?!

ȘOFERUL: Cinci Budhe... pe budă!

SOLDATUL (privind peste flacără): Ce frumos e Focul!

                                                                    Scena 2

Miner 1 și 2, Șoferul, Ucenicul  și Reporterul privesc drept în miezul focului. Mai încolo, Baba și Soldatul. Și mai încolo, Vasile și Filozoful.

UCENICUL: E mezul nopții?

ȘOFERUL: Tocmai s-aude orologiul!

UCENICUL: De unde?!

ȘOFERUL: Ori de la Cotroceni, ori de la Kremlin!

MINER 1: Să mă ia dracu!

MINER 2: Pe ce temă?!

MINER 1: De două ceasuri mă uit în flacără, ca orbetele!

MINER 2: Și eu! Și mă văd!

MINER 1: Cum?!

MINER 2: Cum crap capete, în Piața Victoriei!

UCENICUL (clipind des): Mi-a intrat flacăra și-n șosete! Parcă m-a luat în brațe domnu’ dracu… și mă zgâlțâie! Hau-hauuuu-uuu!

MINER 1: Simt cum mă furnică-n ghioagă! (Se ridică: își ia bâta.)

MINER 2: Simt iar negru-n ceru’ gurii!

MINER 1: Hai să mergem!

MINER 2: Unde?!

MINER 1: Oriunde. Dar aș prefera!

MINER 2: Ce?!

MINER 1: Unde e ceva de crăpat!

MINER 1 și MINER 2: Hauu-uuuuu-uu!

ȘOFERUL (răcnet): Simt cum mă furnică globulele roșii din eprubeta de la spitalul Colțea!

Hauuuuu!

MINER 2: Nu mai pot să stau pe loc: mă scarmănă roșu’ ăsta... până-n ouă!

REPORTERUL (la ambele microfoane): Bravii noștri ortaci... nefericiții de mineri... de bunăvoie... m-au obligat... să privesc zece ore într-o flacără... și nu știu ce dracu’ au pus în foc... lemne, cărbune... sau șobolani... că m-au făcut să mă simt ca un dulău flămând! Hau-u-uuuuuu!

Șoferul se ridică și urcă în cabina dubei. După câteva clipe, tors de motor... care merge!

ȘOFERUL (capul prin gemuleț): Toarce purceaua!

UCENICUL: Nu ziceai că are diabet?!

ȘOFERUL: Am scos motorina cu compot... și am băgat în rezervor țuica de la babă! Haideți, sus!

UCENICUL: Încotro?!

ȘOFERUL: Important e să pleci, nu unde ajungi!

Cei doi mineri și ucenicul se urcă în dubă: își vâră capetele prin ferestruici.

ȘOFERUL (spre cei rămași jos): Pe voi nu vă mănâncă tălpile?

SOLDATUL: Eu nu pot, nenea: când s-o trezi dom’ comandant și mă vede lipsă... mă vâră la bulău!

ȘOFERUL (spre Babă): Nu urci, mamaie?

BABA: Ce să fac în dubă, păcatele mele?!

ȘOFERUL: S-aibă ăștia ce regula pe traseu!

BABA: Mă caută moartea pe-acasă... și eu... la Poarta Sărutului?! Și-n plus...

ȘOFERUL: La vârsta ta... mai ești pe plus?!

BABA:  ... am pus o cloță pe boboci de rață!

REPORTERUL: Hau-uuuuu-uuu! Mă luați și pe mine?

ȘOFERUL : Sus! Nea Vasile, nu urci?

VASILE  (privind drept în flacără): Nu!

ȘOFERUL (spre Filozof): Tu nu vii, Eminescule?

FILOZOFUL: Nțț!

ȘOFERUL: Rămăi să studiezi nemurirea sufletelor?

FILOZOFUL: Ceva mai palptant!

ȘOFERUL: Ce e mai palpitant decât să crapi țeste?!

FILOZOFUL: Să măsori drumul dintre miel și lup!

ȘOFERUL (spre Soldat): Hai, mă!

SOLDATUL: Unde?!

ȘOFERUL: Să dai jos tot cărbunele! De-aia e bună armata poporului: să taie papură, să culeagă păpușoi și să decarce cărbunii Patriei!

Soldatul urcă în dubă: aruncă jos și ceilalți saci de cărbuni.

SOLDATUL (sare din dubă: își scutură palmele): Armata poporului raportează cu mândrie: focurile Patriei vor arde suverane!

ȘOFERUL (în spate): Toate pânzele sus!

Cei patru din dubă își scot cămășile și le flutură pe ferestruici.

ȘOFERUL: Atunci... direcția... Piața Victoriei! (Claxon.)

MINER 1 și MINER 2: Nu... la București!

ȘOFERUL: De ce?!

MINER 1: E prea departe!

MINER 2: Până la Dâmbovița mi se varsă borcanu’ cu vipere!

MINER 1: Fierbe sângele-n mine!

MINER 2: Mă gâdilă pe șira spinării... să fie scandal... nebunie!

MINER 1: Să sparg căpățâni de... orice!

ȘOFERUL: Să fac zob geamuri și vitrine... ca la Revoluție!

UCENICUL (din toți rărunchii): Să scot măsele... fără clește! Să regulăm babe și studente!

MINER 1: Bună idee: Hai s-o regulăm pe mă-ta!

MINER 2: Și pe soru-ta! Unde ziceai că sunt garate?

UCENICUL: La Târgu-Jiu.

MINER 1: Singurice?

UCENICUL: Singurice!

MINER 1 și MINER 2: Atunci... cu claxon spre... Coloana Infinitivului!

Prin cortină: doi ochi de pisică îndepărtându-se.

                                                                     Scena 3

Vasile, singur, la jumătate de pas în fața flăcării: cu picioarele cruce, sub trunchi. Umerii drepți.

VASILE: Nu suntem nici mai deștepți, dar nici mai proști decât alții. Nici mai frumoși, nici mai urâți. Nici mai calmi, dar nici mai cruzi... Cu toate astea... din când în când dăm cu bâta în baltă. Dar... rău de tot! Alții și-au ars frații și surorile pe ruguri... dar cine e vampirul Lumii? Vlad valahul... Adică... noi! Neamuri întregi și-au ghilotinat căpeteniile... dar cine  și-a împușcat comandantul, cum o fi fost el!... în ziua de Crăciun? Noi! Au avut unii Auschwitz... dar cine a deportat evreii din Bucovina?! Antonescu! Adică... noi!

FILOZOFUL (apărut, brusc, din pădure): Vorbești singur?!

VASILE: Păi... ce să fac dacă n-am facultate?! Bunică-mea zicea că așa se întâmplă cu oamenii fără școală: vorbesc cu ei înșiși. Am pe scară un profesor de la Institut. ”Vasile, hai să te fac inginer! Sau... ce vrei tu!” Ce să fac eu cu ”inginer”?! Și cu... ”ce vrei tu”?! Într-o zi îl găsesc la ușă. ” Hai! Te iau târâș!” Nu m-am dus... Dar tu ești băiat citit... cu diplomă, și trebuie să știi: De unde furia asta... apărută dintr-o dată și fără temei, la un neam atât de blajin?!

FILOZOFUL: Dolgopov zice că e vorba de o dinamică a inocenței.

VASILE: Ce e ”inocența”?

FILOZOFUL: O naivitate exemplară, ce poate fi întâlnită, în genere, la copii, dar și la colectivități. Chiar și la Națiuni. De pildă, cum a fost marea nație germană, care s-a dat pe mâna unui caporal. Sau marea nație rusă, încăpută în laba unui seminarist! În general, marile nații, chiar și în plină maturitate, se întorc, periodic și aparent inexplicabil, chiar dacă pentru puțină vreme și doar din când în când, la stadiul copilăriei. E o stare tandră și inconștientă. Ca un copil ce se joacă, naiv și candid, o zi întreagă, și seara... găsește sub streașină un pui de vrabie căzut din cuib... și, cu zâmbetul pe buze... îi scoate ochii!

VASILE: Acum... cine se-nghesuie să-și ia cu asalt propria capitală? Noi!

FILOZOFUL: Suntem de o naivitate exemplară! Poate... pentru că, fiind o nație născută târziu și în convulsii, gradul nostru de inocență e mai mare, iar periodicitatea clipelor de copilărie e mai mare decât la alții...

VASILE: Poate fi o scuză?

FILOZOFUL: Poate. Dar... nici chiar focul nu ne mai încălzește scuzele! Există o enciclopedie a Furiei, care e antecamera Violenței.  

VASILE: Și... Șoapta?!

FILOZOFUL: Și.

VASILE: Și... Iubirea?!

FILOZOFUL: Mai ales Iubirea! Dolgopov zice că Iubirea, ca și cancerul, e o furie a celulelor! Dar eu cred că mai curând e o boală a unei copilării prelungite. Ca pojarul. Ai văzut un copil căruia i se iau jucăriile: Devine furios, apoi, violent.

VASILE: Nu pot accepta că poporul meu...

FILOZOFUL: Sună atât de găunos ”poporul meu”...

VASILE: Și ce dacă ”sună”?! Nu pot accepta ca să trăiesc într-o copilărie prelungă, parcă fără sfârșit! Nu pot accepta că neamul meu e un copil furios că i s-au luat toate jucăriile!

FILOZOFUL: Și ce poți să faci?!

VASILE: Am să pun zahăr în toate rezervoarele dubelor care se vor îndrepta spre inima patriei mele!

FILOZOFUL: Și?! Întotdeauna se va găsi o babă care va culege corcodușe, din care va izvorî tescovina ce va împrospăta bujiile!

VASILE: Am să dovedesc că Furia nu mă poate face sluga ei!

FILOZOFUL: Nimeni nu poate rezista furiei Focului!

VASILE:  Am să mă uit, fără întrerupere, o zi întreagă în blestematul de foc! Două zile. O săptămână! Și o să rămân același care sunt: o ființă liniștită și blajină.

FILOZOFUL: N-o să reziști nici până dimineață!

VASILE: Cine zice?!

FILOZOFUL: Dolgopov. Și mai spune... că după un ceas o să începi să-ți zărești în flacără.

VASILE: Ce?!

FILOZOFUL: Sufletul. E ca și cum ai privi într-o fântână. Îți vei zări răsuflarea în luciul apei, ca o linie frântă. Te vei vedea, segmentat, într-o oglindă concavă. Îți vei simți inima ca o pânză de fierestrău cioambă, ce taie o scândură putredă de fag. Iar... după ce miezul clocotitor al flăcării îți va coborâ în retină, vei simți cum ți se otrăvește sufletul. Și apoi... ți se va otrăvi mintea. Cugetul. Și nu vei mai fi tu stăpânul tău!

VASILE: Dar... cine îmi va fi stăpân?!

FILOZOFUL: Furia. Vei fi ca un animal rănit.

VASILE: Nu cred! Voi rămâne toată noaptea aici și voi privi, nemișcat, flacăra. Dimineața... vei vedea că voi fi tot eu. Neschimbat!

FILOZOFUL: Pe ce te bazezi?

VASILE: Pe simțul meu de plăvan. Important e ceea ce ești dincoace de flacără, nu... dincolo. Omul pare că e o trestie în bătaia vântului, dar... e ca un deal fără vârf: nu-l bate vântul, nu-l iau apele.

Focul. Și Vasile: privește fix în flacără.

                                                                     Scena 4

Vasile și Filozoful, singuri. Primul, așezat pe buturugă, la un pas de foc, privește drept în flacără.

FILOZOFUL: Simți cum crește în tine furia?

VASILE (nemișcat): Nu!

FILOZOFUL: Te uiți în flacără de fix șapte ore. Fără pauză. Dolgopov zice că nu se poate!

VASILE: Ce nu se poate?!

FILOZOFUL: Ca un om să privească Focul mai mult de trei ceasuri și  să rămână întreg. Ai văzut... ăi de-au plecat... după nici două ceasuri de scăldat retina în flacără... li s-au aprins călcâiele!

VASILE: Mie n-o să mi se aprindă!

FILOZOFUL:  Acum... trebuie să fii pe dinăuntru o mare în furtună!

VASILE: De unde știi tu cum sunt eu pe dinăuntru?!

FILOZOFUL: Dolgopov nu se poate înșela!

VASILE (tare): Dolgopov ăla începe să mă calce pe nervi!

FILOZOFUL: Vezi?! Furia începe să lucreze în tine!

VASILE (mai tare): Nu lucrează nici o furie!

FILOZOFUL: Ba lucrează! Vrei să-ți spun cum arăți în acest moment, pe dinăuntru?

VASILE (și mai tare): Nu!

FILOZOFUL: Sufletul tău e un vas plin cu lapte alb... așezat peste o flacără!

VASILE (țipăt): Taci!

FILOZOFUL (mai aproape: șoaptă apăsată, lângă ureche): În curând... lichidul. înspumat... se va ridica și va da peste buza vasului...

VASILE (șuier): Taci!

FILOZOFUL: Și dacă nu tac?!

VASILE: O să-ți crap țeasta!

FILOZOFUL (se ridică: brațele cruce): Quod erat demonstrandum: mielul nu mai behăie. Nechează! Vivat Dolgopov!

Vasile se ridică, îi pune Filozofului mâna în piept și îl împinge în iarbă.

FILOZOFUL (de jos): Te rog... lovește-mă... izbește-mă...  consumă-ți toată furia asupra mea: durerea mă ajută să-mi simt mădularele!

VASILE: Ridică-te... filfizonule!

FILOZOFUL: Ai vrut să zici... filozofule!

Intră Baba: ține în mâini un blid, din care iese aburi.

BABA: Maică, ți-am adus lapte cald...

Vasile n-o bagă în seamă: privește fix, drept, în Flacără.

BABA: Maică, ești ostenit... Ai ochii roșii, ca de jder scopit...

VASILE (tare): Taci!

BABA: Am venit să-ți spui... că te poți odihni în odaia lu’ bărbatu-meu: patu’ e neatins, n-am mai intrat acolo de când a închis ochii…

VASILE (strigăt): Taci... babă proastă!

BABA: Maică, nu te supăra: am vrut să-ți fac bine...

VASILE (răcnet): De ce să-mi faci ”bine”?!

FILOZOFUL (se ridică din iarbă: șoaptă apăsată): Furia îți crește: acum va da peste margini! Ce pacoste și pe Lumea asta: Adevăr cât mai puțin... Furie cât mai multă!

VASILE (urlet): Taci! (Se ”face” spre el.)

FILOZOFUL (se îndepărtează doi pași: se oprește): O să mă întorc atunci când vei accepta! (Dispare.)

VASILE (tunet):  De ce mi s-ar face mie ”bine”?! N-am nevoie de binele nimănui!  Și... nu sunt furios!

Îi pune Babei palma căuș: o împinge departe de foc. Cortina cade. Prin pânză, flăcările desenează siluetele celor doi: gesturi bruște. Sunetele unui viol.

VOCEA BABEI: Facerea de bine... futere de babă!

VOCEA LUI VASILE: Stai... fă!

VOCEA BABEI: Maică... măcar nu fă zgomot!

VOCEA LUI VASILE: Lumea e plină de zgomot. Și sub zgomot... nimic!

VOCEA BABEI: Și ce faci... fă ”bine”!

VOCEA LUI VASILE:  Ce rost are Binele în lume?! Și... Adevărul?!

                                                                Scena 5

Vasile, lângă foc. Nu mai privește în flacără. Filozoful se apropie, tiptil.

FILOZOFUL:  A fost o scenă exemplară!

VASILE (buimac): Nu știu cum s-a întâmplat... Parcă mi-a pus Dumnezeu... sau Diavolul... o palmă pe creier!

FILOZOFUL: Nu ți-a pus nimeni nicio palmă nicăieri!

VASILE: Atunci?!

FILOZOFUL: E ipostazierea Furiei!

VASILE: Voiai să zici... a prostiei?!

FILOZOFUL: Am zis exact ce trebuie: am asistat la o capodoperă a Violenței!

VASILE: Nu a... ticăloșiei?!

FILOZOFUL: Întocmai după prospect: te-ai repezit ca un animal rănit. Cum mai răcnea baba! Exact cum a zis  Dolgopov: ”Răul făcut sub semnul Flăcării e direct proporțional cu Binele primit!”

VASILE (alb): A fost o rătăcire...

FILOZOFUL (extaz): E doar o scenă magnifică a Focului!

VASILE: Focul?! (Dă cu ochii de flacără.) Atunci... piară focul! (”Calcă” flacăra. Rămâne jarul: îl calcă în picioare.)

FILOZOFUL (privind ”procesul”): Focul trece, Flacăra rămâne! Răul e încrustat în om ca o cruce crescută în burta unui dovleac!

VASILE: Ce vrei să spui?! 

FILOZOFUL: Că ai stins doar jarul, însă... Flacăra s-a mutat.

VASILE: Unde?

FILOZOFUL: În tine. Sâmburele ei adormit e ascuns în fiecare dintre noi și așteaptă Semnul.

VASILE: Semnul?!

FILOZOFUL: Chibritul ce va redeștepta Flacăra... care, la rându-i, va hrăni Furia.

VASILE: Povești nemuritoare!

FILOZOFUL: Istoria Lumii e de fapt povestea Furiei. Metafizica Universului e o dialectică a Violenței. Iar miezul tuturor Lucrurilor e Focul. Focul ne-a dat uneltele care ne-au întărit trupul, ne-a modelat Gândirea, dar a adus cu el și Violența. Dumnezeu când dă cu o mână, ia, tot pe-atât, cu cealaltă!

VASILE: Cine zice?

FILOZOFUL: Dolgopov!

VASILE (tare): Dolgopov ăsta... nu rimează cu Molotov?

FILOZOFUL: Și cu Stalin. Și cu Hitler. Și cu cine vrei! Dar ce importanță are?! Acum... Furia e întipărită în tine!

VASILE: Nu-i adevărat! Sunt liniștit!

FILOZOFUL: Ce mai țipa baba!

VASILE (răcnet): A fost doar un episod nefericit!

FILOZOFUL: Episod nefericit pus lângă un episod nefericit... fac o Lume nefericită. În care gestul violent e Rege!

VASILE: Ticălosule!

FILOZOFUL: Ticălosul e cărămida de la baza Lumii. Lumea este un lanț cu zale de monștri. Totuși... de ce-mi faci deosebita onoare să mă numești ”ticălos”?!

VASILE: Mă tot ațăți!

FILOZOFUL: Nu fac decât, vorba lui Flaubert, să așez o oglindă deasupra unui drum!

VASILE: De ce?!

FILOZOFUL: Ca să-ți vezi chipul dinăuntru!

VASILE: Vâri mereu bățul printre uluci... doar-doar mi-o sări țandăra!

FILOZOFUL: Ți-a și sărit! Dar nu trebuie să te miri: nimeni nu scapă de furia Focului!

VASILE (urlet): Bine: mi-a sărit! Dar pot s-o stăpânesc! (Încet.) Vezi?! Accept că Furia e în mine. Dar... asta nu înseamnă că e și stăpâna mea!

FILOZOFUL: Vorba Elenei de la Scornicești: ”Dovada!”

VASILE: Ce... dovadă?!

FILOZOFUL: Cum zicea Camus: e ușor să fii logic, dar e aproape imposibil să fii logic până la capăt!

VASILE: Voi fi... calm și liniștit... până dincolo de capăt!

FILOZOFUL: N-o să reușești. Însă... poți să încerci! Totuși...

VASILE: Totuși?!

FILOZOFUL: Nu înțeleg de ce nu-ți accepți Furia.

VASILE: De ce-aș accepta-o?!

FILOZOFUL: Mai întâi, că e un sentiment firesc. Profund omenesc.

VASILE: Nu! Omul e o ființă blândă  și…

FILOZOFUL (cască):  …  calmă. Vorbești ca Ion Creangă altoit cu Slavici… Iar dacă acceptăm că Furia e un apanaj al Focului…

VASILE: De ce să accept că furia e… a focului?!

FILOZOFUL: Ar fi o bună justificare!

VASILE: Pentru ce?!

FILOZOFUL: Pentru…  încotro am plecat noi!

VASILE: Și… încotro am plecat noi?!

FILOZOFUL: Să spargem capete de bucureșteni! Atunci… s-ar justifica!

VASILE: Ce s-ar justifica?!

FILOZOFUL: Călătoria. Care vasăzică… de vină nu mai e omul cu lămpaș…  nici măcar Miron și ai lui… și pretențiile lor de a îndrepta lucrurile care nu merg în Lume… cum vor ei!  Ba mai mult… ar justifica și pornirea omului, în general, spre Violență. Vezi bine: de vină nu e firea  umană!

VASILE: Dar… cine?!

FILOZOFUL: Focul.  Dacă ai fi mai conciliant și ai accepta că, privind drept în flacără… ți

s-au ascuțit coarnele de taur… atunci…

VASILE: Atunci?!

FILOZOFUL: … ai face un serviciu, și oamenilor din abataj, dar și…

VASILE: Și?!

FILOZOFUL: Omenirii!

VASILE: Ce-mi pasă mie de… omenire?!

FILOZOFUL: Ai face un serviciu… Lumii!

VASILE: Ce-mi pasă mie de Lume?!

FILOZOFUL: Univesului!

VASILE: Mă piș pe Univers!

FILOZOFUL: Lui Dumnezeu!

VASILE: Taci! Eu sunt… un om blând și liniștit… ca tot neamu’ meu…

FILOZOFUL: … de la maimuță pân’ la robot!

VASILE: … și vreau să mă privesc în orice oglindă: a apei, a focului… și să mă văd așa cum sunt: fără coarne, fără riduri!

FILOZOFUL: Bine. Atunci...  ești gata?

VASILE: Ce trebuie să fac?

FIOZOFUL: Să înfrunți, din nou, Flacăra!   

        

                                                                   Scena 6

Un foc de două ori mai înalt. Vasile privește, fix, în flacără. Lângă el, Filozoful.

VASILE (nemișcat): Nu e încă dimineață?

FIOZOFUL: Zorile ating cu franjurile lor murdare pânza calmă a nopții!

VASILE: Scutește-mă cu metaforele ieftine!

FILOZOFUL: M-ai întrebat, ți-am răspuns. Sau... ești furios?

VASILE : Nu. Însă... ar fi bine să-ți vezi de treabă!

FILOZOFUL: Îmi văd. Dar... și văd!

VASILE: Ce?!

FILOZOFUL: Ce e dincolo de marginea subțire a sufletului tău.

VASILE: Și... ce e?

FILOZOFUL: Ar fi mai bine să descrii tu: spovedania e balsam pentru un suflet neliniștit.

VASILE: Unde vezi tu... ”suflet neliniștit”?!

FILOZOFUL: În tine. Acum și aici. Da: ți-ai face singur un bine dacă ai privi în tine și ai spune ce vezi! Sau... mă lași să ți dăruiesc eu felia de ”bine”?!

VASILE: Tu-mi vrei mie... ”binele”?!

FILOZOFUL: Nimeni nu ne vrea binele până la capăt. Nici măcar noi înșine. Nimeni nu ne servește turta întreagă de Adevăr: ni se pun pe masă doar felii subțiri. Și cu toate astea, toată viața suntem în căutarea Binelui și a Adevărului. Oricum vei pierde... chiar și cu ajutorul meu dezinteresat. Dar... dacă te-ai spovedi...

VASILE: Dacă... m-aș spovedi?!

FILOZOFUL: Ai fi împăcat cu tine însuți. Și asta te-ar liniști!

VASILE (strigăt): Dar... sunt împăcat cu mine însumi... chiar mai mult!

FILOZOFUL: Se zice că maimultul este preaplinul Nimicului...

VASILE: ... sunt împăcat cu... hainele de pe mine, cu iarba, cu copacii ăștia... cu șoseaua...

FILOZOFUL: Și... cu focul?!

VASILE (urlet): Și cu focul! (Mai tare.) Vezi... privesc de zece ore drept în miezul flăcării... și n-am nici pe dracu!

FILOZOFUL: Atunci... de ce țipi?!

VASILE (și mai tare): Pentru că mă calci pe nervi!

FILOZOFUL (râzând): Iată corolarul Furiei! Quod erat demonstrandum!

VASILE (răcnet): Te ia mama dracului... cu demonstantumul tău! (Se repede spre el.)

FILOZOFUL (brațul în față):  Acum... sufletul tău e un ocean în furtună!

VASILE: Nu e niciun ocean... și nicio furtună!

FILOZOFUL: Râuri de lavă roșie... fierbinte... coboară din flacără... drept în valurile reci...

VASILE: Prostii!

FILOZOFUL: ... un ocean cu valurile roșii!

VASILE: Niciun ocean... și niciun val... roșu!

FILOZOFUL: Am coborât în sufletul tău ca-ntr-o fântână... și văd!

VASILE: Cum... ai coborât?!

FILOZOFUL: Pe frânghie!

VASILE: Ba... ocean... ba fântână!

FILOZOFUL: De oriunde ai privi... doar ipostaze ale Furiei! Dolgopov...

VASILE (muget): La dracu’ cu Dolgopov! Dolgopov nici nu există!

FILOZOFUL: Pe țărmul Furiei, Dolgopov e Dumnezeu!

VASILE: Nu există Dolgopov! Nu există Dumnezeu! Nu există îngeri!

FILOZOFUL: Dar... ce există?!

VASILE: O ghioagă cu care am să-ți crap țeasta! (Ridică bâta din iarbă.)

FILOZOFUL (îndepărtându-se): Oameni buni... Lume... Omenire... Univers: aceasta este Furia!  De zece ori... ”Quod erat demonstrandum”!

Apare Soldatul.

SOLDATUL (gâfâind): Au dat și ei... am luat și noi! Azi-noapte... noi, soldații, ne-am așezat de-o parte a șoselei... minerii... de-ailaltă... și ne-am pus la mâncat și la băut. După miezul nopții... nouă ni s-a terminat muștarul...

FILOZOFUL (de la zece pași depărtare, din spatele unui copac): V-a sărit muștarul... instantaneu?!

SOLDATUL: Ei ne-au aruncat peste șosea, muștar! Da’ și noi le-am aruncat, la schimb.

FILOZOFUL: Boabe de Kalașnikov?!

SOLDATUL: Conserve de cârnați cu fasole. Ba… după miezul nopții, noi am băut vinul lor, iar ei au cântat cântecele noastre! După care… am aprins, și noi, și ei, de-a lungul șoselei, focuri înalte…

FILOZOFUL: Ați aprins focuri?!

SOLDATUL: Cât casa!

FILOZOFUL: Vai!

SOLDATUL: Și ne-am încălzit, și noi, și ei, la aceeași flacără! Însă… cum a venit dimineața…  ne-am bătut ca chiorii!

FILOZOFUL: Inevitabil!

SOLDATUL: Ne-am spart capetele… ne-am scos dinții și ochii! De ce?!

FILOZOFUL: Focuri înalte?! Ha-ha!

VASILE: Taci! (Îl privește fix pe Soldat.) Te-au aranjat bine!

SOLDATUL: Era gata să-mi scoată ochiul!

Vasile rupe o frunză din iarbă și o lipește deasupra ochiului Soldatului. Care se zmucește.

VASILE (continuă să-l doftoricească): Stai, mă! E frunză de sulfină! În medicină i se zice  ”sulfamidă”.  În mină, când te mușcă un șobolan... pui sulfină! (Aruncă restul de plantă.) Totuși...

SOLDATUL: Totuși?!

VASILE: Va trebui să te omor!

SOLDATUL: De ce, nenea?!

FILOZOFUL (de după copac): Ca să astupe un gol!

SOLDATUL: Ce e... un ”gol”?!

FILOZOFUL:  Îl locuiește o lipsă. Pricepi?

SOLDATUL: Nu. Dar... trebuie?!

FILOZOFUL: O lipsă de aer. Apoi... aer mult. Prea mult! Și scânteia...  vine... vine... vine...

SOLDATUL: Vine?!

FILOZOFUL:  Și umple Golul!

VASILE: Trebuie să te omor...

SOLDATUL (ridică din umeri): Cum zici mata...

VASILE: Aș putea să zic că-mi pare rău. Dar nu-mi pare, nici rău, nici bine. Un gol  se cheamă umplut. O furie trebuie consumată până la cap.

SOLDATUL: Și... care-i capul?!

VASILE: Nu știu care-i capul, dar simt cum tigva ta cheamă bâta mea! (Oftează.) Și... e musai să mă conformez! Altfel...

SOLDATUL: Altfel?!

VASILE:  Furia lasă răni adânci pe suflet!

SOLDATUL: Cât de adânci?!

VASILE: Ca niște brazde. Cât niște cratere!

Cortina cade, încet, lasă să se vadă două siluete desenate pe pânză.

VOCEA SOLDATULUI: Nenea... cum e când mori?! Doare?

VOCEA LUI  VASILE: De unde să știu?! N-am murit niciodată!

FILOZOFUL (de după copac): Nu doare. Mai ales când nu e moartea ta!

VOCEA LUI VASILE: Numai Furia doare. Insuportabil!

FILOZOFUL: Orice plin care se golește e o ușurare. Un gol care se umple... e un chin!

VOCEA LUI VASILE: Iartă-mă, soldatule, dar durerea mea e mai aproape de mine decât durerea ta! Nu bâțâi!

VOCEA SOLDATULUI: De ce?!

VOCEA LUI VASILE: Să nu te lovesc... la sulfină!

Pe cortină se desenează, uriașă, o bâtă care cade. 

        

                                                                       Scena 7

Filozoful se apleacă peste trupul Soldatului.

FILOZOFUL: Dumnezeu să ne ierte!

VASILE: N-am nicio vină: Dumnezeu a trimis Furia să mă locuiască... și nu m-am putut împotrivi! Tu și blestematul de Dolgopov ați avut dreptate: Nimeni nu se poate împotrivi Furiei! (Spre cel căzut.) Istoria o să-i pună piatră de mormânt?

FILOZOFUL: Lipsă de material! Doar va fi reținut la capitolul: ”Victime colaterale”, paragraful: ”Cine face Binele, de Bine va pieri!”

VASILE: Adevărul umblă mereu cu capul spart!

FILOZOFUL: Vin din pădure. Șobolanii s-au urcat, dragii de ei, în copaci. N-a mai rămas liberă nicio creangă. Nicio frunză. Care n-a mai avut loc pe scoarță, a rămas în iarbă. Nu poți păși fără să atingi o blăniță cenușie!

VASILE: Ce vor?!

FILOZOFUL: I-au înnebunit focurile. În pădurea asta a fost prea mult foc. Insuportabil de mult foc! În Lume sunt prea multe Flăcări. Așa că... așteaptă!

VASILE: Ce?!

FILOZOFUL: Să-și descarce furia.

VASILE: Lăsați Furia să vină la mine! (Spre pădure.) Șobolani din toate zările, uniți-vă! Și trimiteți-mi, întreagă, toată spaima voastră! Aștept la Post Restant și tot veninul șobolanilor cu două picioare!

FILOZOFUL: Nu știi ce vorbești! Orice, dar nu ”doi”!

VASILE: Ce are... ”doi”?!

FILOZOFUL: Sămânța violenței. Două mâini. Două picioare. Doi ochi. Adam și Eva! Dumnezeu a mizat pe Doi, dar când și-a dat seama de greșeală era prea târziu. Doi e paradigma Violenței!

VASILE: Acum știu!

FILOZOFUL: Ce?!

VASILE: Că focul nu trebuie să ardă: trebuie să ”se” ardă!

Se întinde în iarba arsă, pe vatra stinsă a Focului. Mâinile și picioarele: cruce. Ochii, spre cer.

FILOZOFUL (se apleacă peste el): Ce faci?!

VASILE: Cu cine vorbești?

FILOZOFUL: Cu tine!

VASILE: Eu nu mai sunt acolo!

FILOZOFUL: Dar... unde ești?!

VASILE: Deasupra!

FILOZOFUL: Deasupra... cui?

VASILE: A mea. Ia chibritul!

FILOZOFUL (ia chibritul): Și?!

VASILE: Scapără!

                                                                 Scena 8

Poiana, pustie. Doar spuza unde a ars focul: un rotund cenușiu, stins.

VOCE: Domnule comisar, vă spun ce-am văzut cu ochii mei... Mă trimisese dom’ comandant să caut pe-un soldat... pe care tot dumnealui îl trimisese să caute niște mineri care, cică, se rătăciseră prin pădure... Mergeam și cântam, ca să nu-mi fie urât, ”Treceți batalioane române Carpații”... când, la cinci pași în față, chiar din poienița asta... deasupra copacilor... s-a ridicat o flacără... Dar... ce flacără, dom’ comisar: era o văpaie! Rotundă... și cu  coviltir în jos... ca o pară... sau ca o parașută... nu de-alea de pe DN 1... mai curând ca gămălia unei bombe atomice... cum am văzut la Hiroșima... în filmu’ ăla cu Tom Cruise... sau Harry Belafonte... o măciulie de flăcări alb-violete... ca o ciupercă, dom comisar... o ciupercă de foc! M-am speriat... am crezut c-a început al treilea război mondial... sau că n-am fost atent, cum ne-a tot avertizat dom comandant, că ies minerii de după copaci... și-ți dă cu-o bâtă-n cap... de vedeam stele verzi... sau că mi se trăgea de la beția din noaptea trecută... când am fost muci tot regimentu’... inclusiv dom comandant... M-am ciupit... eram și treaz, și nevătămat... cum rar mi se întâmplă în ultima vreme... dar ciuperca de foc era tot acolo... pe cer, deasupra poieniței... Am vrut să fug, dar... când dracu’ e să te ia, te ia și din ușa bisericii: pașii m-au dus tot în poieniță... Când m-am uitat în iarbă... era doar rotocolul ăsta de spuză... cum îl vedeți acum: nici urmă de foc... și când m-am uitat în sus... dispăruse și ciuperca! Am uitat să vă spun că, în timp ce mă apropiam de poieniță... copacii foșneau... dar nu foșneau, dom’ comisar: se zgâcinau ca după furtună... era un zgomot de nu mă puteam înțelege cu mine însumi... ca o furie fără motiv... un muget... un vuiet de mare... de ocean... ca ăla din Titanic, cu Tom Cruise... Și, colac peste pupăză, nu puteam înainta din cauza șobolanilor: erau peste tot, câtă frunză și iarbă, se văietau ca într-un cor, mai tare decât Maria Dragomiroiu...  Însă... când am ajuns în poieniță... și când am constatat că ciuperca se dusese dracului... vuietul a încetat, brusc. Nu se mai mișca nicio creangă, nicio frunză. Au dispărut și șobolanii. M-am uitat în spuză: nu se vedea nimic... nu era nici măcar cenușă: doar un puf mărunt, ca o blană de guzgan... Și când m-am aplecat, în cenușa rară am găsit un bumb de fier... un ecuson... pe care scrie... uitați-vă și dumneavoastră: ”Vasile P. Vasile: șef de abataj” Și m-am speriat... dar nu de ecuson, de șobolani sau de cenușă: m-am speriat de atâta liniște! Liniștea atârna în copaci, pe frunze și în aer... și când m-am uitat iar în sus, cerul era albastru și senin, atât de senin, de parcă eram după începutul... sau după sfârșitul?!... Lumii. Atât de senin, dom’ comisar, și atâta liniște... încât mi-am auzit gândul care gândea ca prostu’, în mintea lui: ”Oare... Dumnezeu s-a împăcat cu Diavolul?!  Și... cât va ține?!”

                                                                  CORTINA