Bine: tac!

   La o săptămână după premieră, merg să-mi văd încă o dată piesa  pentru copii, jucată pe scena Teatrului din Petroşani. Ca să înceapă spectacolul, mai trebuiau vândute două bilete. Le cumpăr eu. Nu e vorba de bani: e vorba de obraz. Cine e de vină? Eu. Aşa că, după alte evenimente profund mirositoare, mă retrag, neoficial dar definitiv, din perimetrul cultural al Văii Jiului... acolo unde, deşi am venit mereu cu inima deschisă, întotdeauna am fost tratat cu dispreţ. Pagubă-n ciuperci, vor spune unii. Aşa e. Era şi timpul. Aici e locul unde mari personalităţi literare, ca nea Fane, ca alţii, au locul lor de onoare. Îi las să se lăfăie! Nu mai vreau nimic din ce e legat cultural de Valea Jiului. Nu mai vreau să fiu jucat la Teatrul local. De fapt, nici n-am fost jucat: când să se întâmple, e jucată piesa  unui  autor mai talentat. Întotdeauna Valea a gemut de mari dramaturgi! Succes!  
     Cititorii  exigenţi ai ziarului Dvs., exasperaţi de prostiile pe care au trebuit să le citească timp de doi ani, vor fi mulţumiţi: în sfârşit... tac. 

   Mulţumesc consiliului local Uricani şi domnului primar Dănuţ Buhăescu pentru gestul de a mă declara cetăţean de onoare al oraşului Uricani. Pentrui mine e un eveniment singular. Am acceptat această nemeritată onoare pentru că oraşul Uricani e locul meu de suflet. Singurul care a consemnat acest lucru în presă e d-l Tiberiu Vinţan în Afaceri V.J. Îi mulţumesc şi lui, dar îl rog ca, la anul şi în veci, să nu mă mai nominalizeze de complezenţă în lista lungă la aşazisele premii Exclusiv, alături de mari-mari personalităţi ale Văii, cum ar fi nea Fane, de pildă,  şi alţi imenşi scriitori, profesori şi celeşti oameni de cultură ai Văii. E păcat de mucava!.

    Nori negri şi trebuie să ies: descopăr că toate umbrelele mi-s rupte! Singura "în boii ei" e una portocalie, cu misteriosul îndemn "Votaţi Băsescu", pe care am primit-o cu stoicism,  în răspăr,  şi pe care am păstrat-o ca să-mi amintesc de calvarul cotidian. Ies cu ea pe stradă... de-al dracului! Nu aruncă nimeni după mine cu ouă... deşi aş merita! Şi cum merg eu prin ploaie, mă gândesc că Dumnezeu e ironic: ce-ar fi ca eu să devin singurul susţinător al lui Băsescu... în vreme ce poporul îl caută la sediu şi-l aşteaptă pe treptele Palatului, cu furci şi topoare, ca la '907?! Viziune apocaliptică... Şi ce-ar fi ca, după ce tot PDL-ul  a trecut, până la unul, în tabăra "bunilor" ... eu să intru în Fostul partid portocaliu şi să rămân, singur, acolo?! Aş minţi dacă aş spune că mă trec frigurile... trec doar strada şi ajung la destinaţie. Ce-ţi e şi cu imaginaţia asta! Poate mi se trage şi de la marea adunare naţională de la Petrila, unde am asistat, ca un umil scriitor ce sunt, cum toată  inteligenţia partinică a judeţului, de la prefect la Moloţ, un sobor de preoţi şi amândoi Ridzi, l-a periat bine pe cetăţeanul Manolescu... spre marea satisfacţie a asistenţei, alcătuită preponderent din profe de limba şi literatura română (scuzaţi băsefonia!), ambii inspectori şcolari, un preot, mulţi primari înfăşuraţi în tricolor, cameramani... şi, era să uit, câţiva scriitori zgribuliţi: eu, "scriitoraşul", maestrul Butulescu şi încă vreo trei "de la judeţ"! Oricum... scriitorii mai mult sau mai puţin locali, mai mult sau mai puţin autentici, au fost îndemnaţi să scrie în continuare: sertarele sunt goale! Ca şi buzunarele lor!

    Mâncarea a fost bună. Dar mâncare aveam şi acasă. Mai am un singur dor: să nu mă mai chemaţi la aşa ceva. În timpul ăsta iremediabil pierdut, cu discursuri politicianisto-culturale sforăitoare, cu linguşeli bine orchestrate... puteam să scriu o piesă! Care să fie jucată undeva departe de V.J. Aici, de umilinţe sunt sătul!

    M-am pozat şi eu cu Manolescu. A fost mişto. Am vrut să mă pozez şi cu popa, dar nu s-a putut: plecase la alt picnic! Iar şeful Poliţiei judeţene era singurul  care lipsea... 

   În definitiv, orice începe are şi un sfârşit. Am luat, timp de doi ani şi mai bine, scuipaţi în cap de la toţi nespălaţii, pe motiv c-am atras atenţia, ceea ce era evident, că regimul Băsescu a maltratat poporul român. Acum, forţele bune, triumfătoare, nici măcar nu mă salută de pe caii mari pe care s-au urcat. Nici nu vreau salutul lor. Vreau ca poporul meu (adică poporul din care m-am născut!) să fie, în sfârşit, tratat ca un neam demn, nu, ca până acum, precum o turmă de cerşetori. 

   În rest, vă doresc o vară frumoasă! Un an frumos. O viaţă frumoasă. Unii chiar o meritaţi!