Mă obsedează versul eminescian "Stelele-n cer..." Atât: "Stelele-n cer...". O propoziţie eliptică de predicat. Numai un geniu putea "pune" atâta substanţă în nici trei cuvinte. Dar poetul acesta genial este şi un genial gazetar. Interzis pe timpurile comuniste, privit pieziş azi. "Vehemenţa nu e bună!" par a spune ciracii paradisului jigodistic. Care sunt , evident, nemuritori. Da, dar când Realitatea o cere?
Realitatea românească "cere" vehemenţă, intransigenţă şi chiar disperare încă de la începuturi. Pentru că România, sub diferitele ei forme şi titulaturi, e bolnavă chiar din leagăn. Eminescu, genial cum era, a fost printre puţinii intelectuali veritabili care a sesizat fenomenul, dar şi printre puţinii care aveau tăria morală, stilistică, filozofică... în sfârşit, avea geniul necesar ca să dea un diagnostic plenar şi definitiv. Noica a observat că Eminescu era omul plenar al Culturii române. Şi Noica a fost pedepsit, şi e încă, pentru "observaţia" sa...
Nu e bine să observi că România e bolnavă. Nu e bine să observi că alţii, evident geniali, au observat acest lucru. Eşti imediat taxat! Reacţia proştilor e imediată şi plină de o imbecilitate... plenară: "Ce, te compari tu cu ei?!" Dar eu, scriitoraşul, profesoraşul şi tot ce vreţi voi... o spun acum, de Paşti, după Paşti şi cât voi mai putea: România e bolnavă! Tocmai pentru că iubesc poporul meu, spun, cu mânie îndurerată, că e bolnav: ca grâul frumos năpădit de buruieni. Nu poţi iubi şi în acelaşi timp să fii şi ticălos: or, aş fi o canalie dacă aş vedea, aş simţi şi n-aş spune. Chiar dacă voi fi înjurat mereu de jigodii, cum sunt acum, n-am să tac!
"Stelele-n cer..." Nu mai trebuie să inventez, am scris în romanul "Îngere, vii?". "Îţi închipui cum se trezeşte o stea? Buimacă, nedumerită, singură... În jur, drum de mii de ani lumină, nimeni..."
Fiecare dintre noi, chiar şi jigodiile, avem un înger pe umăr. Şi fiecăruia, acolo, în Cer, ni s-a "arondat" o stea. Îmi închipui steaua personajului crepuscular din România de azi... cum se plimbă, stingheră, printre stelele noastre, ale românilor naivi. Exact cum se plimba insul, singur, cu mâinile la spate, la un dineu cu alţi şefi de stat.
Mi-e milă de el. N-ar trebui, dar îmi este. N-ar merita, dar mie îmi pare rău de victime. Chiar dacă victimele de azi au fost călăii de ieri. Vai de steaua lui!
Şi vai de steaua noastră!
Stelele-n cer...
Paşte fericit!
Realitatea românească pare să "ceară", iar, jug sau violenţă. Eu mă mir că, după douăzeci şi ceva de ani (jumătate din 45 de comunism), singurul lucru câştigat este dreptul de a vorbi, scrie şi citi ce vrem noi... pentru moment.
RăspundețiȘtergere