Dor de Suflet

A trecut mai bine de o săptămână de când Colonelul s-a zbătut bărbăteşte între poliţai. Dar nu acesta e lucrul semnificativ din acea secvenţă, ci faptul că, mai abitir, omul nostru era burduşit chiar de către manifestanţi. De către "colegii" săi, desigur. De ce?
   Pentru că era român. Binenţeles că şi caftangii erau tot români...
   Românii au talentul, unic în Lume, de a se cotonogi între ei.
   Nu eu am observat primul că pe Mihai Viteazul l-au ucis, în fapt, tot mândrii noştri plăieşi.
   Cine i-a hăituit pe Horea şi pe Cloşca? Cine i-a înlănţuit? Nu mai întreb cine i-a tras pe roată...
   Popor cu instinctul trădării aproapelui? 

   Nu-mi face nicio plăcere să constat toate acestea... mai ales că şi eu am fost român. Mă doare mai tare decât pe voi. Mă doare chiar mai tare decât idea că Universitatea Craiova e pe ducă. Pardon, s-a dus. Şi nu s-a năruit, şi ea, tot dinăuntru?! 

   Simt cum toate aceste "nimicuri" mă dor, fizic, până în Suflet.

   Ce ciudat e şi Sufletul: să nu fie... şi totuşi să doară!