Pluguşor îndurerat

La trei zile (termenul de înmormântare!) după ce Eroul-De-La-Parlament şi-a frânt oasele de lemnul tare al fotoliilor moi, pe care nesimţiţi aleşi (!) îşi odihnesc fesele... la trei zile, deci, dictatorul feroce dar nepriceput a sărbătorit-o, cu mult fast, pe (... ) sa favorită E.U. la un restaurant din Poiană. S-a dansat în draci Braşoveanca... S-a mâncat, s-a râs... În timp ce  însuşi Poporul meu gemea pe un pat de spital.
N-am să încetez niciodată să-l urăsc!

Igaş: tâmplar.
E.P: secretar de stat: tinichigiu auto;
I.U: deputat, fochist
I.A.C deputat: chelner
R.T deputat, dresor de câini.

Toţi "demnitari" ai puterii. Şi doar un eşantion din... mai toţi! Toţi,  azi, cu studii "înalte"...  majoritatea cu doctorate, toate prin învăţământul "la distanţă" ! Mulţi , analfabeţi, cu doctorat.

Ăştia conduc România.
Şi voi mai speraţi că această patrie se va  face bine?!

Tot fără titlu... şi tot fară speranţă!

Un prieten mă roagă să nu mă opresc, să scriu în continuare... Dar eu voi mai scrie! Despre oameni, despre stele... Dar nu despre români. Adevărul e că  de aproape treizeci de ani de când am aterizat în Vale, jumătate din timp am fost băiat deştept. M-am prostit din clipa când am hotărât să ies în arenă.... Care, arenă, s-a dovedit a fi un staul... Ca un bun cetăţean, am încercat, conform bancului banal dar genial, să încerc să trec o babă strada. De fiecare dată am reuşit... doar că, la fel ca în glumă, totuşi baba nu voia... Am obosit: dacă ea nu vrea să treacă strada... atunci să rămână acolo, pe trotuarul împuţit! Despre regimul cu nume băşinos, aşa cum am promis... de acum ... nicio vorbă!

Fără titlu. Fără scuze. Fără viitor

1. ...cu ţara noastră cu tot. Care ţară a devenit doar ţara lor. Obiect de batjocură. În fiecare zi aflăm că fosta noastră patrie Romania a mai murit puţin. E drept că nu pentru decesul fostei noastre ţarini poartă doliu numitul Laslo, cel "ales" de zece unguri  trăitori in Vaslui care, minune, s-au umflat în câteva mii de voturi, pe listele şi după modelul Eba... ca mai apoi, alaltăieri, acest infractor să declare noapte de doliu în ziua naţională a fostei noastre patrii... ca "reprezentant" cică legitim al acesteia, în chiar miezul parlamentului european. Ceea ce se întâmplă azi cu poporul meu e dincolo de orice închipuire. Cu fostul meu popor. Pentru că populaţia adormită, mahmură, care acceptă în fiecare clipă lăsată de Dumnezeu ca nişte nespălaţi să i se pişe în creştet... nu mai poate fi numită nici în glumă "popor român". Drept pentru care azi  mă retrag oficial din aşa-zisul "popor român" Nu mai vreau să fac parte din ruşinea "naţională" . De azi, cei care mă cunoaşteţi şi mă recunoaşteţi ca un trăitor în preajma voastră  consideraţi-mă doar o respiraţie, atemporală, întâmplător rătăcită pe aceste meleaguri. N-am să mai rostesc, de pildă, niciodată cuvântul acesta băşinos care desemnează " vârful" acestui regim. Şi nu veţi mai auzi de la mine nicio referinţă la grozăviile pe care le-a săvărşit şi pe care, cu siguranţă, le va mai făptui.  Dacă aţi lăsat să vă încalece, să vă sufoce cu aerul lui puturos... fără măcar să crâcniţi... să fiţi sănătoşi! Dar sănătatea nu e o virtute. Nici măcar o scuză!    

Niciun titlu

...'ţ-ai dracu' cu ţara noastră cu tot!

Reportaj fără titlu

   Toată lumea discută. Toată lumea se plânge. Băsescu şi cu trupa lui sunt nişte ticăloşi. Cu obiecţia că tot voi, eu nu!, i-aţi votat.  Dar nimeni nu face niciun gest de respingere. Eu am protestat public, cu naivitatea care mă caracterizează. Niciun efect. În afară de acela că, pe blogurile ziarelor unde a apărut protestul meu am fost înjurat, la liber, mai ales de către dascăli. Adică de către cei în numele cărora protestam.
   Nu  e prima oară când mi se întâmplă. Cu zece ani în urmă am luptat, în numele unor amărâţi de suplinitori din învăţământ, cu un dobitoc care azi, drept recompensă, e mare inspector. Pus de PDL, evident. O bună parte din "victime" s-au dat deoparte sau s-au aliat cu agresorul lor.
   Ăsta a poporul român! Aceşti analfabeţi, ticăloşi, cretini, strâmbi în fizic şi în cuget, bâlbâiţi cu diplome luate pe furt şi înşelăciune...îşi bat, în fiecare zi, joc de tot ce e românesc. De tot ce e omenesc. Nicio reacţie.   Niciun protest. Îi înţeleg şi pe liderii sindicali: pentru ce să îţi pui, zi de zi, pielea în băţ când toată breasla se comportă ca un şarpe adormit?! Lasă-i, tată, să fie loviţi.... Până când? Până când o să-i doară! Până când nu vor mai suporta.   Adevărul e că m-am născut într-un popor de căcat. 

Reportaj de pe fundul lacului de rahat

În sfârşit, malurile lacului cu proşti s-au rupt şi nămolul portocaliu a ajuns până la buzele bietului, naivului român. Suntem în plin rahat portocaliu. Ultimele borne ale speranţei s-au topit. Justiţia, aşa oablă cum era, a fost ameninţată cu ştreangul dacă mai dă dreptate "prostimii". Şi, corolarul nesimţirii, nou record mondial, nou record olimpic, intergalactic... inter-orice: o lege declarată neconstituţională până şi de majoritatea pedelistă dintr-o  Curte oricum penibilă, şi încă de două ori!, e re-declarată "albă" a treia oară. Asta da, taică! Perfectă lovitură... Nu că nu s-ar putea merge mai departe, nu că nu s-ar putea înainta şi mai mult pe calea prostiei şirete... şi se va mai înainta, veţi vedea!... dar mai mult nici nu e necesar. "Maimultul e preaplinul Nimicului", spunea Cineva. Ori noi, aşazisul Popor român, de azi suntem Nimic. Deplin şi total. Ireductibil. Ireconciliabil.
Voi, încă neportocalii, "naiv şi sobru om de munci", umilul şi naiv român... nu-ţi e ruşine că totuşi mai respiri? 

Autoproclamaţie către lichele

• E-te-te... S-a trezit şi neica Liiceanu să declare ritos că se leapădă de idolul său Băsescu... Cică... atâta vreme cât marele cârmaci de vapor a fost stindardul anticomunismului, ba chiar l-ar fi condamnat (O auzirăm şi pe-asta!) l-ar fi lins, sistematic, regulamentar... dar acum când Băse  întoarse căruţa... gata, filozoful de la Caracal nu-l mai iubeşte: să nu mai audă de el! Mai aflăm că poetul Păunescu ar fi fost slugoiul lui Ceauşescu. Dar el, Liiceanu, împreună cu amicii săi, toţi "filozofi" unul şi unul (Numai că fără operă...) Pleşu sau Patapievici,  ce-au fost pentru neînfricatul marinel? E de comentat şi gradul de nocivitate pentru poporul român al lui Ceauşescu, faţă de regimul corupt, incompetent şi hoţ al lui Trăienică. Câţi morţi prin spitale fără medicamente, sinucigaşi de depresie şi pur şi simplu morţi de foame a "generat" fiecare? Şi cine striga în gura mare, nu de multă vreme, că nu, noi ceilalţi suntem orbi şi idioţi, că Băse e frumos, deştept şi chiar intelectual? Acum... şi neica Pleşu murmură în barbă cum că refuză să trăiască într-o lume alături de Ciutacu, Băsescu, Gâdea sau Diaconescu. E ciudată alăturarea: cel puţin Gâdea şi Ciutacu nu-mi amintesc să-l fi cauţionat pe dictator... El, Pleşu, şi el, Liiceanu, au făcut-o. Câtor  români nu le e ruşine  şi silă să trăiască într-o lume alături de ei, asta nu se întreabă  amicii lui Tismăneanu, alt "martir" anticomunist, din Primăverii ? Azi, măcar în ultimul ceas al dezastrului românesc, Proclamantul către lichele n-ar trebui să-şi adreseze epistola lui însuşi?

Peisaj de toamnă

De trei zile, scaunul de lângă mine,  din cancelarie, a rămas gol.
 Cu colegul, cu prietenul meu, străbăteam drumul de la şcoală până aproape de casă, cam un kilometru, pe jos, cam de trei ori pe săptămână.
Nu-mi amintesc decît de zile ploioase, cu zloată şi veşnicele băltoace pe care le ocoleam cu greutate. Şi de cerul mereu întunecat. Poate că de vină era şi traseul nostru, uşor alambicat, cumva prin marginea Oraşului... din chiar centrul lui!, cu străzi desfundate şi câteva ruine de blocuri. Dar cerul mereu sur mi-a rămas, obsesiv, în memorie.
Ieri, la înmormântarea lui a fost cea mai frumoasă zi din an. Pot spune şi mai mult: cea mai frumoasă zi pe care am văzut-o. O zi splendidă de primăvară, de vară chiar, tocmai în mijloc de noiembrie, când altădată sufla crivăţul...
Dumnezeu e uneori ironic? Sau a pus, pe pilot automat, Legea, gravă, a Probabilităţilor?

Nedumerire

Romanul meu ÎNGERE, VII?, cel mai profund creştin din câte s-au scris, este semnul unei mari nedumeriri. Nedumerirea de a trăi. De a nu şti cui aparţin. Pentru că, dacă Dumnezeu e păstorul meu, cum se spune şi cum, strămoşeşte, trebuie să fie... de ce nu-mi dă măcar o certitudine? Nu mă pot amăgi la infinit cu presimţirea credinţei: aş vrea să cred, necondiţionat, dar până când? Şi pînă unde? Mi se spune: până în pânzele albe. Bine. Încă o dată: bine. Dar zorile se vor ivi curând... şi zorile sunt întotdeauna cenuşii.
Doamne, vii?

Invitaţie

Joi, 11 noiembrie a.c., orele !7 , la Sala de Calculatoare a Şc. Gen. Nr 3 Lupeni,  invit pe toţi cei interesaţi de Teatrul meu la lansarea volumului ALICE NU ŞTIE SĂ MOARĂ, apărut la Ed. AIUS, Craiova. Tot atunci se va lansa şi volumul de eseuri al colegului Florin Gheţău, MANUALUL  DICTATORULUI  DESĂVÂRŞIT, Ed. FOCUS, Petroşani. Prezintă:
Prof. Victor Malageanu, directorul Şcolii.
Lector Dr. Ion Hirghiduşi, poet, filozof, publicist.
Marian Boboc, poet şi publicist.

I s-a spus simplu: Păunescu

În urmă cu mai bine de zece ani, un cunoscut scriitor craiovean, care între timp a trecut şi el în lumea drepţilor, îmi povestea senin, cu zâmbetul pe buze, cum „canalia” de Păunescu îi făcuse rost de nişte medicamente rare pentru o rudă apropiată... Nu era nici pic de recunoştinţă în vocea lui, din contră, povestea cu un fel de năduf care m-a cutremurat, că poetul îl ajutase pentru că „putea”, că „avea acces”, ceea ce era, bineînţeles, un păcat... Era vinovat că „putea” (şi alţii puteau şi mai pot, dar n-au mişcat şi nu mişcă un deget în ajutorul aproapelui), şi a fost înjurat ani de zile, mai ales de către beneficiarii excesului său de generozitate şi compasiune, mai e înjurat şi azi, când e pe buza mormântului şi, băniesc, va fi înjurat şi în eternitate („Eternitatea dobitocilor e optimistă” spunea el însuşi) cu nesimţirea şi nerecunoştinţa tipic românească. Pentru că, înainte de a fi un mare poet, o minte cuprinzătoare şi o memorie fantastică, am numeroase semne, unele de la oameni simpli din jurul meu, că Adrian Păunescu a fost mai întâi un Om.

În aceste zile, o jumătate din ţară coboară amintirea poetului în peltea, cealaltă continuă să-l acopere de scârnă. Citesc, mai întâi cu surprindere, apoi cu un soi de revoltă... şi sfârşesc printr-o senzaţie de jenă... cum, pe internet, acolo unde tribuna reacţionarismului românesc anonim e în elementul ei, că ” vai, era gata-gata ca... (mi-e greu să scriu cuvântul ce desemnează un animal!) să pângărească Ateneul român cu cadavrul său” (Între timp, sicriul cu corpul Poetului a ajuns totuşi la Ateneu... unde merita să fie depus din prima zi) şi alte trimiteri scabroase. Îmi închipui cum arată individul care a putut măcar gândi aşa ceva: e un mediocru care n-a dus-o rău în „comunism” , a fost chiar membru de partid, a avut o slujbă bunicică dar nu de prim rang, a stat mereu la pîndă, doar-doar o pica un os... dar care nu s-a putut „realiza” din pricina „ciumei roşii” . De-asta a şi votat cu cine a votat în ultimii ani, e plin de ură faţă de „trecut”, a votat aşa cu năduf, apăsat, ca să nu vină iar comuniştii pe care îi urăşte din toţi boşogii... „cu păunescu vostru cu tot”. Acesta e portretul robot al dobitocului român, din păcate al cetăţeanului „exemplar” de azi, al radicalismului luminat, în atitudine şi în exprimare.

Cineva ar putea observa imediat că eu însumi sunt mai mult decît radical în păreri şi, mai ales, în exprimare. Da, pentru că nu mai suport fariseismul de tip tismănian, care l-a lovit cu brutalitate, nedrept, şi pe Poet, aflat în plenitudinea sa, deopotrivă la nivel local sau naţional, al aşaziselor „elite”, dar şi al unor oameni „simpli”, simpli, e adevărat, numai în gândire. Nu mai am timp şi nervi să fiu îngăduitor cu ticăloşii: nu e drept să arunci banane într-o cocină. Cînd vezi la tot pasul jigodii dând lecţii de moralitate, nu poţi să nu te gîndeşti că într-o ţară unde carnea de porc a devenit o delicatesă, porcul însuşi a ajuns simbol naţional.

Nu l-am cunoscut personal pe Adrian Păunescu, eram şi din generaţii diferite, ceea ce nu s-a întâmplat cu alt oltean merituos, şi el dispărut, Marin Sorescu: în preajma lui rândurile erau înţesate de tipi cu obraji subţiri sau... prea groşi. Mulţi dintre aceştea din urmă se fac momentan că-l jelesc. Atmosfera e dulceag-penibilă.

Aşa cum l-am perceput eu, Adrian Păunescu a fost un poet adevărat, un om deschis, generos, care şi-a iubit cu patimă Poporul (Na... c-am zis-o... un dobitoc tocmai mă apostrofa că rostesc cu emfază, în ultimul articol, ”Poporul” meu!). Da, Poporul pe care unii facem greşeala să mărturisim că îl iubim, mai puţin pe jefuitorii din chiar miezul său. Poetul acesta mereu spontan, inspirat şi deseori genial obişnuia să facă bine celor din jur, primind chiar şi nenumărate amenzi pentru sufletul lui cu adevărat mare. Poate că sunt subiectiv pe motivul de a fi avut iubiri comune, cum ar fi echipa de fotbal Universitata Craiova, oraşul Craiova, liceul „Fraţii Buzeşti”, dar şi bornele spiritului romînesc, în speţă ale celui oltenesc, pe care, urmîndu-i exemplul din poezie, şi eu am încercat să le slujesc prin punerea lor ca protagonişti în piese de teatru. Ceea ce unora li se pare un păcat, şi mie, ca şi lui, mi s-a părut o datorie. El a ridicat la rang de virtute calitatea de a fi român, oltean, genial şi om. Faptul că după pieirea lui fizică ne comportăm în continuare ca nişte bezmetici, cînd farisei, când mojici, când de-a dreptul mitici, e semnul că iubirea lui de om mare, la propriu şi la figurat, nu ne-a ajutat şi nu ne va ajuta nici de acum înainte să trecem peste bălăriile dincolo de care acest Popor, în genere frumos, liniştit dar fără noroc, nu vede niciun orizont.

Somn adânc, Om bun, Poete! Faptul că te-au aşezat la Bellu, lângă Eminescu e o onoare binemeritată, dar nicidecum o izbândă: e mai curând dorinţa fermă, nerăbdătoare, a unor ticăloşi care te-au visat în mormânt pentru că, afară, vocea ta se auzea, inconfundabilă. Din păcate ieri, azi şi mâine ei ne hotărăsc şi vieţile, şi moartea. De aici le aud oftatul de uşurare...

Fie-ţi Eternitatea uşoară!

La pian, în măcelărie

La “Protestul” meu sunt, deocamdată, cinci comentarii. Patru decente, pentru care mulţumesc autorilor anonimi. I-aş fi mulţumit şi celui de-al cincilea, chiar dacă m-ar fi înjurat: era părerea lui. Şi apoi, chiar şi băsescienii au fost cândva fiinţe umane... Zice: uşor cu pianul ... (pe scări, probabil... dar a uitat textul!) ... “tov. profesor”. Măi dobitocule, “tov” ai fost tu sau ta-tu, mai toţi arcaşii matelotului sunt foşti activişti utc, sau urmaşi ai acestora, de obicei mărunţi, pe care nu-i lua nimeni în seamă, pitiţi pe sub mese adulmecînd osul. Eu n-am fost nici măcar simplu membru pcr, deşi aveam origine sănătoasă şi nu eram chiar tâmpit, însă, şi nu e o dovadă de dizidenţă, am rămas “simplu” profesor ocolind orice funcţie, chiar şi în meseria mea, din scârbă faţă de obsesia bolnăvicioasă a românului de a fi şef, indiferent unde, indiferent cum. Sunt şi azi un simplu profesor şi un simplu scriitor domiciliat într-un orăşel de munte. Atât. Pentru o viaţă ajunge. Detest deopotrivă activismul comunist, defunct şi nu prea, dar şi pe cel pesedist, liberal sau cel adus la limita cea mai de sus, băsist. Cică... de ce acuz ciuma portocalie şi nu o văd pe cea roşie. Pentru că acea portocalie e de o sută de ori mai perfidă: dacă prima a dat palme Poporului meu, cea de-a doua l-a pus în genunchi, l-a ştrangulat şi acum îi cară picioare în spate, ca să-şi dea ultima suflare. Nu mor de dragul primarului lupenean, cum sugerezi: nu-mi sponsorizează cărţile, cum fac alţi primari iubitori de cultură, deşi nu aplică aceeaşi austeritate în cazul unora care abia ţin pixul în mână dar care pozează în mari scriitori. Aici are dreptate: eu nu sunt un mare scriitor, sunt doar un simplu scriitor. Desigur, rabd şi eu frigul, ca jumătate din locuitorii oraşului, cu ţevile de gaz “trase” în apartament de mai bine de doi ani, dar fără gaz... în timp ce banii merg(eau) la proaspăt desfiinţata echipă de fotbal... şi nu ştiu mai unde. Pentru asta n-am să-l votez, dacă va mai candida. Dar protestul meu are esenţă ontologică, şi nu e numai al meu: e parte din geamătul imens al acestui Popor care ţipă că nu mai poate. Eu, ca individ, supravieţuiesc şi nu mă plâng. Dar cum să nu mă cutremur când trec pe lângă o băbuţă care mă îmbie, cu glas stins, să urc pe cântăraşul aşezat drept pe trotuar pentru “ cincizeci de bani, maică”, îi dau un leu fără să mă opresc şi ea îmi zice “săru mâna”... care se întîlneşte cu “săru mâna “ firesc, al meu... La doi paşi, în fereastră, stă parcă aceeaşi mamaie care mă întreabă dacă n-am o bucată de pâine albă... Noaptea, în somn, aud cum rosteşte, mătăsos, “albă”... Seamănă leit cu maică-mea... Şi nu e vis! Cine a desăvârşit “opera” , începută, e adevărat de alţii dar niciodată cu atâta sîrg, de a transforma poporul acesta într-o ceată de cerşetori? Când spun “poporul” înţeleg, vorba Vladimirescului, “norodul” şi nu “tagma jefuitorilor”, adică a acelor opt dintr-o sută care continuă să se agaţe de matelot tocmai pentru că lor le e bine. Sunt profesor şi cer dreptul colegilor mei, dacă ei consideră, să poată protesta. E un drept universal. Se protestează şi la Paris, şi la Sofia, şi la Viena. Mai puţin în ţările bananiere, e adevărat. Iar profesorii şi au de ce să fie disperaţi, poate mai mult decît orice altă breaslă. Chiar şi numai pentru banalul motiv că salariile le-au fost reduse la mai mult de jumătate, şi nu cu celebrul sfert, cum se minte. Aşadar... de la cincizeci la sută în sus s-a ajuns la mai bine de cincizeci la sută în jos... şi culmea, prin două legi ”perfect” constituţionale! Atunci, domnule inspector, foştii dumitale colegi ar trebui să fie fericiţi? Şi nu pot să-şi strige măcar revolta, pentru că le interzici dumneata? Ne mai facem şi de râs în ţară: în niciun alt judeţ nu s-a mai emis un asemenea ordin. Chiar şi la Caracal... măcar d-na învăţătoare n-a fost ameninţată că i se face dosar dacă nu înghite, la comandă, ciorba săracului... Niciunde nu au fost somaţi profesorii că vor “intra” în comisii speciale şi li se vor face dosare. Poate, continui să merg pe firul logicii pe care amîndoi am învăţat-o în facultate dar şi acasă, în alte părţi inspectoratele sunt conduse totuşi de nişte profesori. Domnia ta pari că nu mai eşti... sau ai uitat că ai fost dascăl. N-am nimic personal cu dumneata, eu cred că am avut o relaţie profesional-umană chiar bună pe vremea cînd eram amîndoi dascăli... După ce domnia portocalie va trece, orice trece, şi vei reveni la catedră... te-ai gândit cum vei privi în ochii colegilor tăi ajunşi aproape cerşetori? Şi apoi... dacă azi li se pune botniţă, când încă nu a intrat în vigoare vestita lege prin care dascălii sunt dez-legaţi de glie pentru a fi mai repede şi mai simplu trimişi la plimbare... ce se va întâmpla atunci când, conform mai multor paragrafe brav “constituţionale”, bieţii profesori vor fi la dispoziţia unui primar mofturos, pofticios şi, binenţeles, arţăgos? E o simplă întrebare pentru fostul meu coleg căruia, în rest, îi doresc sănătate.

Dar să mă întorc la “comentatorul” meu de pe site. Acum înţelegi pentru ce protestez? Chiar dacă, aşa cum bine observa unul dintre comentatorii mei oneşti, protestez degeaba. Riscând să fiu penibil sau desuet într-o ţară unde elitiştii subţiri sunt aprig băsescieni... totuşi o fac aşa cum pot şi eu, cu ”oarecare” pricepere la cuvinte, cum zici tu, cu limbajul tău securistic: încep să miros de la distanţă agenţii disimulaţi pe internet dar şi aiurea. Niciodată ţara asta n-a fost mai “urmărită”, de-asta la noi şomajul n-o ia char razna: jumătate dintre compatrioţi sunt cerşetori, cealaltă... agenţi cu falsă identitate de medici, poliţişti, şi, bineînţeles, profesori. E şi motivul pentru care noi, profesorii dar şi alţii, ca breaslă, ne comportăm ca o turmă bezmetică: nu suntem în stare, ca francezii sau grecii, de o demonstraţie ca lumea, suntem penibili şi ca grevişti. Şi cum ar fi altfel cînd e atâta “înghesuială”?

Mai trebuie să afli că, fără să-ţi ştiu chipul (Sau... îl ştiu?!) te cunosc. Piesele mele de teatru, biografia sau citate din romane sunt pe diferite siteuri culturale. Ei bine, în cele pe care se poate comenta eşti şi tu, nelipsit. Poate nu eşti aceeşi persoană, dar limbajul şi conduita verbală e identică. Am discutat şi cu alţi scriitori, dintre cei care au ”păreri” incomode... aceeaşi poveste. Ieri, stăteam de vorbă cu un coleg scriitor... şi dintr-o dată telefonul, închis, a făcut un clic scurt, metalic. Instantaneu ne-am privit... şi am izbucnit în râs! Ce spuseserăm?!

Pe vremea aşazisului Ceaşcă, la douăzeci de ani, am publicat un roman care azi, pe o logică bizar-băsesciană, s-ar fi considerat că atentează la siguranţa naţională. Nu m-a “ascultat” nimeni (Cred!). Atunci romanul a apărut greu... dar a apărut. Să mă mai mir că, nu de mult, o piesă a mea aproape “jucată” a fost retrasă, ”elegant”, incredibil? Azi sunt urmărit şi pe siteuri! Să mai spună scriitorul român că nu-l ia nimeni în seamă!

Puiule, dacă eşti aşa viteaz de ce nu te arăţi la faţă? În curând, cinci dintre cărţile mele vor putea fi citite şi pe cea mai mare librărie online, pe CorectBooks. Sunt sigur c-o să fii şi acolo! O să-mi mâzgăleşti scrierile cu privirea ta insalubră? Hai, fă-o! Numai că va trebui să plăteşti... cu arginţi adevăraţi! Vezi, şi pentru turnători nu orice e gratis...

Dobitocule!

Protest

Subsemnatul Gheorghe Truţă, cetăţean român, profesor de Matematică la Şcoala Gen, Nr 3 Lupeni, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor a 6 cărţi şi de patru ori premiat al aceleaşi Uniuni, protestez împotriva genocidului la care este supus Poporul meu de către o ciumă portocalie străină de orice ideal naţional, de orice standard uman.

Ca profesor al Văii Jiului cer demisia imediată a acelei figuri triste numite, din interese de partid, drept inspector general, pe nume lăutaru, cu toţi pîrvanii şi surogatele pedeliste, penale, impuse fără nici o garanţie valorică, în administraţia judeţeană. Cer popularea ISJ Hunedoara cu profesori autentici, intelectuali fără culoare politică, recomandaţi de propria valoare. Meţionez că nu sunt membru al niciunui partid, sunt doar român, om al Planetei şi, întâmplător, intelectual şi scriitor român. Nu mai pot sta cu braţele încrucişate! Din acest moment, toţi cei care se vor atinge de un singur fir de păr al unui concetăţean de-al meu, nevinovat şi singur în faţa dictaturii băsesciene evidente, vor avea parte de riposta mea dură, legitimă. Vorba lui Vladimirescu, sunt gata să îmbrac cămaşa morţii într-o luptă, e adevărat, cu mijloace constituţionale, dar fără menajamente împotriva imposturii, a nesimţirii şi lipsei de scrupule din Vale, dar şi din Ţară. Cine vine alături de mine?

Gheorghe Truţă

PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

CEILALŢI

Cea mai fragilă şi mai neputincioasă parte a Literaturii. În acelaşi timp sănătoasă şi suferindă.

Scriitorii talentaţi şi puternici, care au avut şansa să-şi întărească numele cu cărţi şi binemeritată faimă înainte de consolidarea Mafiei, rezistă. Abia în Posteritate li se vor şterge urmele: vor fi înlocuite, bineînţeles, cu cele „alor noştri”.

Ce se poate face pentru a opri această nemernicie?

Nimic. Fiecare purtăm deasupra frunţii, ca nişte îngeri pământeni, diademe în care ne păstrăm amintirile celor pe care i-am întâlnit şi preţuit în timpul vieţii noastre, în care le stivuim răsuflările pierdute, şi nu murim definitiv decât atunci când nu mai există nici măcar o diademă care să ne păstreze.

Îi vor păstra Apostolii pe scriitorii noştri stingheri şi merituoşi în diademele lor?

Puţin probabil. Ei au Lumea lor, dar chiar şi acolo vor face curăţenie. Pentru că lipsa de caracter e incurabilă.

Au fost mereu în Literatura română nedreptăţi flagrante, omisiuni, epurări. Însă Marea Epurare abia urmează să vină. În acelaşi stil, deja cunoscut: cu răbdare şi în tăcere.

Poate că tonul meu pare catastrofic, ridicol prin patimă şi persuasiune. Optimiştii incurabili pot strâmba din nas. Cine nu crede poate observa că primele simptome ale Marii Epurări au şi apărut.

Logic ar fi ca adevăraţii Maeştri să fie apăraţi în diademele scriitorilor mai tineri care n-au făcut şi nu vor face pactul cu nici un Diavol.

Cu condiţia ca ei să existe. Din păcate, am mai spus-o chiar în cuprinsul acestor rânduri, dar e prea important şi prea trist ca să n-o repet: „ceilalţi” scriitori, care au avut neşansa să înmugurească în chiar debutul fulminant al Mafiei, au rămas umbre incolore în marginea unui peisaj ars. Nume subţiri, străvezii. Din elanul lor tineresc n-a rămas decât spuza, stinsă. Talentul, chiar dacă abundent, e ca frunza: cade când ţi se taie rădăcinile. Păsări stinghere, anome, căzute într-o aripă.

Cei nenăscuţi nu se vor naşte niciodată. Decât dacă, încă din embrion, vor semna pactul cu Mafia. Abia atunci li se va permite să lovească coaja de calcar cu ciocul. Şi imediat, cârduri de mormoloci vor fi dirijate în cetele de pinguini şi vor fi trimise pe front, la datorie. Care, într-un puseu de luciditate, va ieşi din rând va fi deviat în apele reci ale Nimicului.

Mafia literară românească are pe conştiinţă cărţile nescrise ale nenăscuţilor scriitori.

*

Din colţul unde a fost abandonat, „celălalt” primeşte uneori mesaje, adrese, răvaşe cinice legate cu fundiţe roz, şi bătăi pe umăr gen :”Lasă, bătrâne, vom muri şi vom vedea!”.

Într-un răvaş mov e înfăşurată ideea că, în condiţii oricât de vitrege, acolo unde este şi dacă este, Valoarea izbândeşte în cele din urmă. Ba chiar că piedicile întăresc, stavilele dau mai multă vigoare unei Valori dezlănţuite, şi că marile sforţări duc la eliberări de uriaşe energii pentru ca, într-un final apoteotic, Talentul adevărat să apară învingător, în toată splendoarea sa. Cu alte cuvinte, spune Cinicul cu un zâmbet larg, de ce v-aţi plânge voi de persecuţiile Mafiei, în cele din urmă ele nu sunt decât un stimulent, o piedică necesară, un binevenit şut în fund care, se ştie, e un pas înainte!

O altă adresă la care e trimis „celălalt” e Posteritatea.

„Dar voi nu scrieţi pentru bani sau glorie antumă, nu-i aşa? îmi spune un editor hârşit prin trei regimuri, om cinstit, cuminte şi neapărat înţelept. Dacă vrei bani te faci avocat sau antreprenor. Dacă vrei glorie ieftină te faci futbolist. Voi nu scrieţi pentru epoca asta într-adevăr mizerabilă, voi scrieţi pentru că aveţi ceva de spus şi, într-o zi, se vor naşte criticii care să vă citească şi care să înveţe cititorul să vă iubească. Nu vă e de ajuns credinţa asta?”

„Şi când se va întâmpla?” sunt curios.

„Nu ştiu. Şi nici nu trebuie să vă intereseze momentul. Important e că peste o zi sau peste un secol, cine va scormoni în vrafuri prăfuite să aibă ce ce găsi!”

Posteritatea Scriitorului vecină cu nemurirea sufletelor, „la loc de verdeaţă”…unde cei umili pa Pământ vor fi răsplătiţi regeşte în ceruri …Amin.

Alteori, e ameninţat cu degetul pentru că n-ar fi răbdător, harnic, perseverent.Ieri, un Apostol-Lider-Maestru (Din raţiuni de simplitate, noi am prezentat personajele acestei Istorii ca fiind separate, în fapt ele se pot afla sub forme nebănuite de contorsionare, struţocămile sau fauni altoiţi cu câţe.) îşi ridica în slăvi Liderul absolut declarându-şi nemărginita admiraţie pentru consecvenţa „proiectului cultural” al numitului. Mai pe româneşte, omul căzuse în limbă în faţa constatării că, indiferent de mersul vremii şi al vremurilor, de ploaie, vânt sau situaţia păşunatului în Apuseni, Liderul continua să-şi scrie, şi să-şi publice evident (fără nici o restricţie, adăugăm noi), cărţile. Spre deosebire de „ceilalţi”, suntem lăsaţi să citim printre rânduri, care sunt ezitanţi, greoi, se lasă furaţi de peisaj şi, de ce să n-o spunem, cam suferă de lene.

N-avem nimic împotriva unor asemenea exerciţii de admiraţie, în definitiv fiecare admiră ce, când şi cum vrea, numai că se cuvin câteva precizări.

Mai întîi că Omul dumitale, Maestre, e firesc să fie calm, sigur pe sine, olimpian chiar, şi ar fi chiar stupid să facă popasuri prin mărăcini când, încă din fragedă pruncie, cum arătam la capitolul ce i s-a dedicat, i s-a întins înainte covorul roşu. Cine aleargă singur pe bulevard, în sunet de girofaruri, cu greu iese pe locul doi (Deşi s-a mai întâmplat…). În timp ce omul meu,”celălalt”, apare pe potecă, asudat, cu limba scoasă, călare pe o bicicletă desumflată. În cele din urmă şi Literatura e o competiţie, dar ce întrecere poate fi între cineva care are toate porţile deschise, şi altul pentru care toate uşile sunt zăvorâte? E ca şi cum, în acelaşi bazin, omul dumitale pluteşte calm, seniorial, pe un colac bine umflat, iar omul meu înnoată (?!) cu o piatră de moară legată de gât. Mata, Maestre, stai pe mal şi strigi spre „celălalt”, care, săracu’, dă disperat din mâini, gata să pornească spre fundul gârlei: ”Ce-i disperarea asta? Înoată, dom’le, de-aia eşti în apă, fă pluta, nu se poate, nu se poate, e dizgraţios! Priveşte acolo, la Mister, ce plutire, ce eleganţă, uite cu câtă nobleţe atinge apa, parcă o mângâie!”

În definitiv, se spală pe mâini Cinicul nostru drag, oriunde, deci chiar şi în Literatură, trebuie ca unii să fie lângă stele, alţii pe pidestal, unii pe butoi şi restul cu tălpile în ţărână. Ce s-ar întâmpla dacă tam-nesam s-ar fi născut cinci mii de Shakespeare, măcar o mie de Eminescu şi câteva sute de Blaga?

E adevărat, numai că locul de lângă stele, ca şi cel de pe butoi, trebuie fixat doar în urma unei (minime) competiţii. Dinspre o Lume în care purcica naşte pruncul de aur direct pe piedestal vin deja miresme de cocină.

EPILOG

Cuiva, care priveşte Literatura doar ca simplu spectator, demersul nostru întru apărarea Scriitorului poate părea deplasat. România de azi e un teritoriu ocupat în întregime de o forţă străină, malefică, insinuantă până la nesimţire, ca o căpuşă uriaşă care îi suge sângele şi o anemiază în fiecare zi. Numele ei e Mafia. O pecingine cu mecanisme echivalente blochează deopotrivă Industria, Agricultura, Justiţia, Învăţământul. De ce-ar fi mai important Scriitorul decât ţăranul, dascălul sau petiţionarul român?

Numai că o industrie îşi poate reface relativ repede instalaţiile şi structurile administrative, câmpurile pot înflori în doar câţiva ani. Nimic nu e iremediabil pierdut, orice îşi poate regăsi sevele originare, uneori prin rădăcini mai sănătoase şi mai profunde, din clipa când Răul a fost extirpat.

Ceea ce, din păcate, nu se întâmplă şi în Literatură.

Literatura înseamnă acea fiinţă ciudată şi sublimă, deopotrivă mâzgă şi vis, om şi faun, conştiinţă şi talent, adică Scriitorul. Or, un Scriitor se naşte rar, traiectoria lui de stea căzătoare, în care doar urma poate fi nemuritoare, e lentă şi sinuoasă. Apare surprinzător dintr-o masă imensă de alţi lucrători cu condeiul, mulţi părând mai strălucitori decât Briliantul, dar şi din lichele, paparude sau pupincurişti. Cu condiţia ca mediul literar osmotic să fie natural, nefalsificat. Pentru că, într-un mediu otrăvit, dirijat, artificial şi iremediabil arid, apariţia scriitorului adevărat este imposibilă.

Fauna naturală, liberă şi favorizantă de talent şi geniu odată distrusă, cum se întâmplă azi, nu ştiu când şi dacă va mai putea fi refăcută vreodată. Chiar dacă, într-un târziu, izvoarele vor susura, câmpurile vor da roade bogate, avioanele vor săgeta libere cerul şi omul va fi descătuşat de pecinginea mafiotă, mă tem că pentru Literatură orizontul se va limpezi degeaba. Pentru un timp, care poate să fie un veac sau o veşnicie, Scriitorul român adevărat, liber şi puternic, aliniat doar în rând cu propriul talent şi conştiinţă, va fi doar o amintire.

Aceasta e miza. Un veac de domnie a Mafiei în Literatura română e deja prea mult. Oricum, Răul a fost făcut şi e prea adânc ca să nu lase urme iremediabile. Orice altă clipă trăită în fals şi minciună va însemna încă o rană pe trupul, şi aşa fragil, al Literaturii.

PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

LIDERII

Democraţia apostolică e bună, e chiar foarte bună, doar că de la o vreme seamănă cu un prelung căscat. Şi nu neapărat pentru Apostoli, care ar prefera să vegeteze într-o dulce încremenire, în oţiu, la temperaturi constante. Conservatorismul lor e firesc, orice schimbare de ambient, darămite de conţinut, le poate tulbura tihna. Ce motive ar avea ei să fie revoluţionari? Mai bine plictisul, chiar vecin cu greaţa, cu uşoara ameţeală de scrobut literar, decât mişcări prea bruşte. Şi apoi, într-o stare de acalmie ai avantajul unei priviri evaluatoare, peste creştetul tuturor fraţilor-apostoli, care fraţi,fraţi, dar brânza…, ca să te asiguri că unii n-au ridicat frunţile cu mult peste nivelul unanim stabilit. Însă, privită din afară, Literatura e totuşi un spectacol, ei, Apostolii, sunt nişte cineva, oareşce vedete, or, pentru publicul larg, servit din toate părţile cu platouri de can-can, această plutire lină pe apele terne ale Egalităţii produce un profund sentiment de plictiseală. Pe piaţă concurenţa e mare, numai domeniile care pun în prim-plan performanţa în sine, spectacolul luptei care naşte idoli şi victime, stârnesc interesul „maselor”. E clar, imaginea scriitorului închis în demodatul turn de fildeş, cândva ea însăşi un tablou care „dă bine” la public, dar vechile tablouri crapă, nu-i aşa?, scriitorul cufundat în travaliul său uşor anonim nu mai interesează pe nimeni. Trebuie spartă, ca o oglindă prea veche, nenorocita asta de egalizare, ca să iasă la rampă, chiar şi cu forcepsul, Vedeta. Chestiune nu tocmai simplă! Nu e plăcut să ştii pe altul, până mai ieri lângă umărul tău, urcat brusc pe piedestalul de Vedetă.

Simplu şi firesc ar fi ca Maestrul să sară în fotoliul de Lider. Ceea ce se întâmplă foarte rar. Somnul la înălţimi dă un spleen rudă cu senilitatea, despre Maestru se spune că e băşinos şi că deja confundă furculiţa cu peria de dinţi, aşa că, la unison, Apostolii sunt de acord că e nevoie de un lider tânăr, care să dea publicului certe dovezi de virilitate intelectuală şi creatoare. Poate fi fonf, şchiop, chiar mediocru: cu puţin fond de ten şi o pensulă, se rezolvă!

Clanurile care se respectă îşi aleg Liderul încă din scutece, uneori chiar Maestrul îi pune mâna pe umărul încă fragil şi declamă: Ăsta e! Apostolii fac cerc în juru-i, nimeni nu crâcneşte, e hotărârea Maestrului şi dumnealui e încă verde, timpurile când i se va da fin cu piciorul în fund sunt departe, deci toţi se prefac încântaţi. Ce frumos e, cât seamănă cu Tăticul! se aud exclamaţii. E legănat lin şi atent hrănit cu biberonul de către fiecare Apostol, pe rând, în speranţa tâmpită că, peste ani, când junele va fi în şa, îşi va aminti mâna care i-a ţinut duda. Când îi dau tuleiele, i se pune plaivazul în mână, iar la majorat i se comandă un ponei nou-nouţ, pe care îl încalecă în mijlocul aplauzelor generale. Cetele de pinguini primesc poruncă să trâmbiţeze la fiecare colţ de stradă că s-a născut Mesia, ba mai mult, că la doar câţiva anişori e deja în şa! Mass-media, ca de obicei flămândă de senzaţional, pune focalizatorul pe prâslea şi se interesează brusc dacă noua minune va fi mai mare decât Eminescu (Obsesie seculară a românului!). Dar elita apostolicească o ia de bună şi, ca să fie sigură că Eminescu va fi măcar „ajuns”, posteritatea lui primeşte câteva bobârnace, bine şi atent aplicate, doar-doar s-o mai cocoşa cât să ajungă la înălţimea Liderului. În orice caz, genialitatea Liderului e garantată, fiecare Apostol se declară în scris şi în gura mare mândru că a avut privilegiul să respire odată cu el, şi încă din faşă! E trecut imediat în manualele alternative, nici nu i-a mijit bine musteaţa că elevii bine îndrumaţi de câţiva dascăli-pinguini din provincie vor întocmi referate despre Opera sa, un număr de puturoşi vor pica Bac-ul din pricina indolenţei lor funciare de a pricepe abisul intelectual al marelui Autor. În sfârşit, i se cântă imnuri, i se dedică poezii. Dacă e la bază poet, va scrie imediat şi roman, unde va fi declarat pe loc şi unanim la fel de genial, va aborda cu acelaşi aplomb eseul, apoi teatrul; după o poezie de-a sa un regizor iscusit va face o piesă, apoi un film de lung metraj.

Totul pare mai aproape de S.F. şi ar fi grotesc dacă nu ar fi adevărat. Păstrez publicaţia unde, parcă prin 95, am citit cum un Apostol declara despre un volum al unui Lider cum că ar fi „cea mai bună carte a Literaturii române din acest secol”.Într-un

veac în care au trăit şi au scris Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Blaga şi atâţia alţii…Şi hârtia nu s-a crăpat, zidurile n-au căzut, Parchetul nu s-a sesizat din oficiu, nici la Ospiciu nu s-a eliberat un binemeritat salon! Nici măcar dintr-un clan concurent nu s-a auzit un cât de mic mărâit de protest…

Când anii vor trece, când umerii Maestrului se vor gârbovi sub povara laurilor, laudelor sau flegmelor adverse, Liderul îi va lua, firesc, locul. Între timp alt Lider va înşfăca biberonul mânuit gingaş de Apostolul de serviciu, până când şi icoana lui va crăpa…Totul se va derula într-o linişte de catedrală, în cicluri largi şi cuminţi către Veşnicie, spre prosperitatea Clanului şi a Literaturii române.

PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

PINGUINII

Pinguinii sunt băieţi veseli, voluntari şi uneori chiar mai instruiţi şi mai talentaţi decât unii apostoli. Provincialismul lor funciar e doar o chestiune de Destin sau de voinţă.

O bună parte s-au resemnat cu soarta de pinguin ca o recunoaştere a propriilor limite de talent, conjugată cu o dorinţă acerbă şi de neînţeles pentru laici de a fi cu orice preţ scriitor. Or, ambiţia fără puterinţă veleitarism se numeşte şi, din păcate, nu se pedepseşte în nici un Cod penal. Dar când ai mai curând chemare către meserii nobile precum cele de chelner, tapiţer ori pompier, însă te cheamă trâmbiţa spre Agora, nu poţi ateriza decât într-o colonie de pinguini literari. E un caz trist, totuşi scuzabil.

Alţii au îmbrăţişat pinguinismul dintr-o autentică vocaţie de lichele. Lichelismul abstract a avut în Literatura română, ca şi aiurea, demni reprezentanţi încă din paleolitic. Fără scrupule şi inhibiţii, pinguinii de vocaţie îşi fac treaba cu profesionalism patetic, ori dimpotrivă, cu o răceală dusă până la pedanterie. Totul însă cu pricepere parcă înnăscută, cu o determinare care îi lasă paf chiar şi pe Apostolii beneficiari.

O altă categorie a ajuns la starea de pinguin dintr-o pornire lăuntrică ineluctabilă, dintr-o poftă existenţială de autoflagelare, de micşorare a propriei personalităţi şi valori, atâta cât este, până la stadiul de batistă. Ei trăiesc cu o păcere mistică ipostaza de victimă, de om mic şi neajutorat, a cărui unică soartă pe lume e să stea preş.

Unii o fac din prostie, ceea ce nici nu mai merită comentat.

Şi restul, nu puţini, sunt ipostaze ale inexplicabilului. E categora cea mai dotată intelectual şi creator, de multe ori cu calităţi net superioare oricărui apostol, ba chiar şi Maestrului. Şi cu toate acestea execută un pinguinism necruţător, care sfidează orice aşteptare logică. Cunosc un autor a câtorva excelente cărţi scrise la o vârstă la care îi dădea dreptul de a fi o adevărată speranţă literară. Şi când toată lumea se aştepta să-i vadă talentul explodând plenar, omul virează brusc, trage pe dreapta şi începe un demers monografic sinucigaş, dar profesionist şi aplicat, de mare clasă, la doi Apostoli deodată, ambii de o mediocritate verificată. Părea mistuit de un elan mistic, şi a continuat neabătut cu un şir de monografii, articole şi comunicări trecând de la ciudat spre grotesc.

Însă, în cele mai multe cazuri, pinguinismul e o activitate cât se poate de rentabilă, un mod sigur şi eficace de a fi acceptat în viaţa literară, nu la masa principală, dar prin preajmă, unde mai cade o fărâmă de franzelă, ba un apostol mai cherchelit îţi întinde un sfert de pahar cu vin. Un articol în marginea unei pagini de revistă, o bătaie pe umăr al unui alt apostol sub forma unei cronici drăguţe, înţelegătoare, pe un ton cald, părintesc, la o carte cu greu apărută, un loc la un simpozion de la Focşani sau în coada unui juriu de periferie, un premiu la o Asociaţie, un paragraf cât o unghie într-un dicţionar sau antologie scoase de „ai noştri”- iată o mulţime de mize care înfioară inima orcărui pinguin literar şi-i dă iluzia de cetăţean al Parnasului.

Însă aceste daruri trebuie răsplătite, şi păsăretul nostru o face în avans şi cu binecuvântată sudoare. Temenelele sunt plăcute ochiului şi flatante, dar cu timpul Apostolul începe să obosească. Linguşeala devine un exerciţiu insuficient pentru un tip care s-a obişnuit cu senzaţii mai tari. Pinguinii trebuie să devină utili, casnici, cu o certă valoare de întrebuinţare. Care li se găseşte: ei sunt amplificatorii. Un gând, o dorinţă, o simplă idee a unui Apostol, rostite cu oricâtă pregnanţă, nu va fi suficient de bine auzită dacă nu are ecou în „teritoriu”. Dar „antenele” clanului, vajnicii pinguini, ce păzesc?! Ca la un semn, reviste provinciale, gazete de perete, posturi de radio locale ori televiziuni sau ziare de cartier, freamătă mărunt „pe tema dată”. Undă seismică, „mesajul” se propagă voios, ecoul lui stăruie în „opinia publică” naţională atât cât e necesar să fie auzit şi înţeles. O carte „a noastră” e linsă din copertă în cotor la Botoşani sau Giurgiu; dacă naţiunea trebuie să afle că un tip dintr-un clan concurent e nemernic şi total lipsit de talent, va afla, mai întâi în felii mărunte, insinuante, apoi de-a dreptul, plenar. Cine să facă acest travaliu anonim dar esenţial dacă nu ele, „furnicuţele-pinguin” ?

Suflete bun la toate!

Deşi mărunt, umil, cum îi stă bine unei slugi, pinguinul este piesa de bază pe marele puzzle al Literaturii române de azi. Fără el, mulţimea Apostolilor ar fi doar o biată sectă sau cel mult o lojă masonică. Colonia pinguină dă dimensiunea naţională şi de masă a fenomenului mafiot. E motivul pentru care istoria Mafiei în Literatura română e de fapt istoria coloniei de pinguini. Ca o răsplată a faptei sale mărunte dar pline de esenţă, un monument al micului mare Pinguin ar trebui ridicat grabnic chiar pe locul statuii lui Lenin din faţa fostei Case a Scânteii, iar pe frontispiciu merită adăugat: „Pinguini din toate zonele uniţi-vă!”

PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

APOSTOLII

De regulă, Apostolii provin din rândurile studenţilor sau a apropiaţilor Maestrului, a prietenilor prietenilor, până la un moment dat când densitatea coroanei circulare devine atât de mare încât respectivii remarcă fără plăcere că se cam calcă pe bombeuri, moment în care o voce baritonală e autorizată să strige: Stop! Se trage linie împrejur, se aşază rânduri succesive de sârmă ghimpată şi de aici înainte cu greu va mai pătrunde cineva străin în interior. Tentaţia e mare, mulţi jinduiesc după Starea-de-graţie-de –Apostol. Agăţaţi de garduri, o samă de pupincurişti privesc printre ochiurile de sârmă gata să aterizeze înăuntru, însă A. îşi ştiu interesul, sunt vigilenţi şi, la nevoie, necruţători, scot la repezeală biciul şi chiar sabia.

Odată stabilite graniţele, A. se aşază în jurul Maestrului în straturi succesive. Ca atomii în jurul nucleului. Ca albuşul în preajma bănuţului galben.

A fi A. e totuna cu a-ţi pune Dumnezeu mâna în cap: paginile celor mai influente reviste ţi se deschid, editurile îţi fac cu ochiul, pentru orice cărţulie Maestrul te gratulează chiar pe prima pagină cu calificative da la excelent în sus; la un semn, ca un ecou pornit din peniţele celorlalţi fraţi-apostoli, se duce veste scrisă în teritoriu cum că ai scos un tom cel puţin crucial pentru Literatura română, dacă nu mai mult. Cert e că ai devenit un nume pe piaţa literară. Ai loc în orice Antologie alcătuită de „ai noştri”, îţi capeţi paragraf generos în orice dicţionar îngrijit tot de „ai noştri”. În curând, chiar dacă eşti cam indolent, te trezeşti a fi posesorul unei Opere, eşti citat în orice înşiruire de nume importante, eşti solicitat să răspunzi la anchete şi interviuri. Nu contează cât talent ai sau nu ai, chiar şi Nimicul odată circumscris se borţoşază treptat şi pare a da formă a ”ceva”. Aşa au apărut scriitorii „importanţi”, câţiva chiar meritându-şi numele, dar şi multe viduri frumos ambalate pe care s-au lipit etichete aurii. Că rahatul chiar frumos împachetat tot rahat rămâne o ştiu şi ei înşişi, dar în România dintotdeauna contează în primul rând funcţia, forma deci ambalajul, şi abia apoi esenţa, aşa încât, în locul unei fireşti repulsii, statutul de A. creează mai degrabă invidii.

În interiorul clanului totul ar părea de la liniştit la serafic, dar e numai o impresie: curând, între A. aşezaţi pe diferite orbite sau chiar între vecini, se nasc invidii şi angoase, cele mai multe mocnite ori, maxim, mormăite în barbă, foarte rar explicite, căci legile grupului sunt dure cu cârtitorii proprii şi spectrul excluderii e teribil. Însă, după un timp, traiul bun dă saţiu, Maestrul se cam moleşeşte şi se înmoaie ca o lumânare. În general, în clan se instalează o stare vecină cu căscatul. E timpul ca rolul Maestrului să devină pur decorativ, doar ca o plachetă aurie atârnată pe poarta principală. Asta se întâmplă îndeobşte după ce Maestrul se înconvoaie de ani, de lauri, de senilitate şi devine academician. Sau când i se şopteşte că literatura e o miză mult prea mică pentru un Destin aşa de mare şi ar fi mai potrivit să sară în barca Politicii. Deja de la o vreme, câţiva cărcotaşi şopteau că bătrânul ar face pipi în şosete, că ar confunda ligheanul cu Marea Neagră şi că, în general, după o vârstă e mai util să devii nume de stradă. Oricum în clan excluderea, chiar şi cu mănuşi de catifea, a Maestrului e implacabilă, şi într-o zi, printr-o festivitate scurtă dar emoţionantă, omul este trecut de la executiv la onorific, cu loviturile de tun aferente şi cu jurăminte că nu-l vor uita în vecii vecilor. Unii chiar se ţin de cuvânt! Se creează astfel un necesar vid de conducere pe care A. îl umplu acut cu un soi de guvern propriu, intrinsec. Cei mai destoinici dintre ei apucă frâiele şi, în numele şi, spre binele tuturor…”alor noştri”, instalează o stranie democraţie cu dungi dictatoriale. Clanul începe să funcţioneze după reguli precise, draconice, cuprinse într-un Condice oral cu iz de Constituţie, cu legi esenţializate în circa zece porunci, după cum urmează:

1. Mai întâi noi.
2. Apoi ai noştri.
3. Şi prietenii noştri.
4. Şi (eventual) prietenii prietenilor noştri.
5. Cine nu e cu noi nu există.
6. Cine contra vorbeşte de Tăcere va pieri.
7. Taci deci exişti.
8. E mai bine să fii cu noi, dar poţi să fii şi de-al lor, numai să ştii regula 9.
9. Mai întâi noi, şi abia apoi voi.
10. Iar ceilalţi nu contează.

A, şi încă ceva: Ia mai terminaţi cu Poşta Redacţiei de la fiecare gazetă literară, n-are rost să învăţaţi toţi gârlopanii cum se ţine condeiul în mână, oricum în Literatură nu intră decât ai noştri, care ştiu taina scrisului încă din faşă!

După anii 80, respectivele rubrici ţinute îndeobşte de oameni sufletişti şi uneori mari scriitori, devin chestiuni desuete şi, încet, dispar. E adevărat, mai rămân câteva rubricuţe care amintesc de gen, dar ele par să circule doar cu timbrul „nostru”, şi poartă în subsidiar mesaje cifrate de soiul: „Spune-i lu’ fi-tu că-i răspundem săptămâna viitoare, când o să-i şi publicăm o pagină de poeme în interiorul revistei, eşti bun de cinste, dom’le!”.

Va urma...

PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

PERSONAJELE MAFIEI LITERARE

MAESTRUL

Cariera Maestrului, cel puţin după mărturisirile lui, începe oarecum anodin şi stă sub semnul hazardului. În cele mai multe cazuri, viitorul Maestru e fiu de mici intelectuali dintr-un oraş de provincie, şi adastă pe malurile Dâmboviţei dintr-un soi de nehotărâre ontologică între Filozofie, Litere şi Belle-Arte. Destinul îi dă un brânci hotărât spre Litere şi tot el i-l scoate în cale pe bătrânul Magister ca să-l remarce la un seminar. Şi fiindcă tocmai primise direcţia unei reviste literare importante, îi pune în mână tânărului plaivazul şi câteva cărţi, după care îi porunceşte să-şi dea cu părerea în scris despre ele. Tânărul scrie fără entuziasm şi euforii gratuite, timpul zboară şi nici nu-şi dă seama când au trecut câţiva ani buni şi a devenit un critic literar de temut, recunoscut pentru combativitate, fler şi, zic unii, oareşce fineţe. Dar şi peste Magister au trecut anii, puterile fizice şi intelectuale i-au cam slăbit, şi vine ziua când trebuie să arunce povara direcţiei pe umerii, acum deja viguroşi, ai fostului tânăr student, laolaltă cu promisiunea tacită că în curând îi va urma şi la catedră. Pentru că între timp tânărul nostru îşi sfârşise studiile şi începuse să urce încet dar temeinic, treptele universitare.

Dacă bătrânul Magister are o fiică, tânărul nostru o va lua, cel puţin pentru o vreme, de soţie. Iar dacă n-are, n-are!

Acum fostul tânăr student e deja om în toată firea, s-a împlinit din toate punctele de vedere, chiar şi fizic, din tânărul slăbuţ şi cam anxios n-a mai rămas decât amintirea, a devenit vioi, sigur pe sine, uşor ironic (nu doar în cronici!) , scrie tot atât de bine pe cât mănâncă şi călătoreşte, în plin „îngheţ” cultural „iese” până la Paris unde, fără să exagereze, dă bineţe diasporei. Dar acestea sunt totuşi amănunte, într-o epocă în care unii îşi pierd din nimic slujbele sau chiar capetele, omul e deja Maestru.

În varianta a doua, viitorul Maestru e un prunc deşirat, uşor pistruiat şi cam sărac. Paşte gâştele sau porcii pe malul unei bucolice gârle şi, la soroc, ăl bătrân, în schimbul a ceva mălai, îl urcă sub coviltir şi, sus, la oraş să-l facă popă ori măcar învăţător. Deh, tot mâna Destinului face ca omul nostru să ajungă totuşi la Litere, pune temeinic mâna pe carte, îl încremeneşte Dumnezeu în bibliotecă, unde vine cel dintâi şi pleacă ultimul, citeşte organizat, cu fişe şi subsoluri, de la Dosoftei până la Ţvetan Todorov. Cu banii stă bineînţeles prost, îşi vinde cartela pentru o haină şi-un pantof, abia muşcă dintr-un covrig, burta i s-a lipit de spate, dar strânge din dinţi, timpul trece firesc şi…iaca limanul! Foamea l-a făcut acru dar dârz, cu diploma-n braţe stă o vreme pe bulevard, foştii colegi îi fac semne din uşa cârciumii, însă el îi refuză politicos, boema nu-l atrage, aşteaptă, aşteaptă! Ştie că Destinul îi răsplăteşte doar pe cei care ştiu să rabde…Şi, în sfîrşit, apare prima breşă: un post de asistent chiar la catedra unui fost profesor, de pilă nici nu poate fi vorba, ca student omul nu l-a remarcat, şi în definitiv nici nu e cazul, tânărul nostru e bine pregătit. Se prezintă la un soi de concurs, însă postul îl ia unul, cam dobitoc şi fustangiu, nepot de-al cuiva, o mică dezamăgire, dar nu-i nimic, corabia merge înainte, până la un nou impact al Destinului tânărul nostru e nevoit să dea meditaţii la nişte copii de ştabi, bineînţeles obraznici şi indolenţi. Din nou apare un post şi din nou i-l suflă o lichea, ca şi pe următorul, e uşor descumpănit, pentru prima oară priveşte pieziş spre steaua călăuzitoare, îl bate gândul să se întoarcă în satul natal şi să se îngroape ca dascăl de ţară, însă nu, nu! îi ţipă Daimonul său personal, mai ai puţintică răbdare!, fie, acceptă cam fără chef, dar nu pentru mult timp…şi când nu mai spera nimic, într-o împrejurare ce va fi povestită pe larg în Memorii, vagonul Destinului îi şterge trenciul cam obosit, tânărul sare pe trepte, se agaţă şi, odată prins, îşi încleştează mâinile şi dinţii de bara din faţă. Martorii spun că dacă prin absurd cineva ar fi vrut să-l descaţe, ar fi trebuit să-i reteze buricele cu sabia, şi nici chiar atunci n-ar fi fost sigur coborât…E cel mai sârguincios asistent, când Profesorul e la un simpozion la Suceava ori la Dresda sau are gripă, îi ţine cursul fără să crâcnească, e în stare să lucreze fără pauză 20, 24 ori 28 de ore pe zi. Între timp scrie o monografie despre un poet proletar minor dar săltat major, pe care o semnează cu numele Profesorului care, drept răsplată, îl mai ridică o treaptă pe scara universitară. Câteva mici articole îi apar sporadic într-o revistă importantă unde, după un timp, are o cronică lunară, apoi săptămânală. Mai urcă o treaptă la catedră, şi cu banii stă mai bine, nu-şi mai întoarce în fiecare an paltonul, are o redingotă nouă…măi frunzuliţă! Urcă încet dar sigur în conducerea Revistei, dar şi în patul neveste-si căreia, pe negândite, îi face trei-patru-cinci prunci. Prima dată „iese” până la Varna, apoi o lună la Paris (Nu sunt documente dacă atunci sau mai târziu l-a întâlnit pe celălalt Maestru, aflat şi el pe malurile Senei, în orice caz s-au salutat distant şi atât.)

Ar părea o ciudăţenie că toţi Maeştrii sunt critici ori (şi) istorici literari. E însă aproape firesc, un critic literar are o prestanţă, chiar dacă invers proporţională cu talentul, şi o autoritate pe care un creator propriu zis o capătă greu şi o pierde uşor.

Însă pentru cei care iubesc varietatea există şi o variantă de Maestru poet sau prozator. În acest caz, omul e un intelectual de intelectual, tatăl se”trage” din Bibeşti, mama din Madgearu ori Marghiloman, băiatul se apucă de scris aproape întâmplător, dintr-un pariu cu colegul de bancă, prilej cu care suge plaivazul, e dulce-acrişor, îi place gustul şi nu-l mai lasă din mână. În general, e un „creator” nu dintre cei mari în valoare absolută, dar măcar onorabil, deşi în cercul lui are aură de scriitor proteic, puternic, „fundamental”, fără de care Literatura autohtonă dar şi cea universală ar fi iremediabil mai săracă (sanchi!”). E un caz mai special în care apostolii şi trupele de pupincurişti afiliate clanului său lucrează din greu, zi şi noapte, la modelarea şi întreţinerea diurnă a aurei Maestrului. Ciudat, dar în loc să fie pe lista neagră a „duşmanului de clasă”, conform originii sale limpede nesănătoasă, dimpotrivă, Maestrul e mereu nu doar în prezidiul Uniunii, dar şi într-una din lojile Partidului, la congrese sau conferinţe, în orice caz nu lipseşte din nici o delegaţie care duce jalbe amicale Tovarăşului, din partea breslei. Apostolii şoptesc cu neascunsă admiraţie cum că, privite de aproape, pupilele Maestrului au culoarea limpede a cerului de vară. Însă nici duşmanii nu pot jura că i-au văzut epoleţii.

Dacă e romancier scrie tomuri în care sugerează că miliţienii ar fi proşti, ceea ce umple de admiraţie elita breslei dar şi pe simplul cititor, pentru curajul său bezmetic. Într-o epocă de austeritate face un fel de navetă între Dâmboviţa şi Sena însă, altă trăsătură de caracter îndelung admirată, nu rămâne definitiv „dincolo”, aşa cum ar proceda marea majoritate a populaţiei cu un simţ patriotic redus.

În orice variantă, Maestrul a dus-o greu pe „vremea comuniştilor”, n-a putut să publice ce şi cât i-ar fi cerut talentul său imens, cenzura l-a tăiat, nemiloasă, securitatea îl urmărea şi-n plapumă, în orice caz n-a putut să-şi exprime la adevărata intesitate tumultul interior. Unii mai arţăgoşi spun c-ar fi făcut dizidenţa în genunchi, dar parcă e comod să stai în genunchi?! Oricum are marele merit de a fi ajutat decisiv Literatura autohtonă să supravieţuiască în vremuri total neprielnice spiritului creator, când totuşi şi pe plaiurile mioritice „s-a trăit, s-a iubit, (nu prea s-a mâncat) dar s-a scris.”

N-avem nici un dinte împotriva ideii de Maestru. Maeştrii au fost şi vor fi în toate Artele şi pe toate meridianele, şi de ce n-ar prăsi în Literatura română unde ipostaza de Mecena spiritual, de guru, a fost mereu motiv de salivare. Un Macedonski care îşi confecţionează pe bune un tron de rege sau un Călinescu declamându-şi cu voce de primadonă talentul şi inteligenţele în faţa auditoriului spumegând de adoleccente în călduri, pe alte meleaguri cazuri clare de ospiciu, la noi sunt cel mult picanterii. Apoi, obsesia ancestrală a românului pentru Funcţie, idolatria lui pentru piedestal se transferă inevitabil şi Scriitorului, sub forma unei bulimii de glorie antumă sau postumă, cu accente comico-dramatice, cum ar fi atribuirea numelui unui anume Maestru încă în viaţă unei biblioteci sau măcar unei străzi. Şi Maiorescu, Lovinescu, Călinescu au fost Maeştri veritabili, însă numai la nivelul serafic şi benign al risipei generoase şi gratuite de talent şi graţie. Faptul că ei n-au devenit şi Maeştri în cadrul unui clan e doar o nepotrivire de timpuri, epocile lor nefiind infestate decisiv cu germenii favorizanţi ai vreunei Mafii. În definitiv, un Maestru personaj de Mafie e o existenţă determinată probabilistic, dacă el nu ar fi fost Acolo, cu siguranţă că ar fi fost altcineva. E şi motivul pentru care numele proprii n-au nici o importanţă.

Ne permitem şi observaţia că scriitorul român între martir şi histrion e mai degrabă cel de-al doilea, nu pare a fi zguduit de friguri existenţiale majore, precum cel rus de pildă, de sfâşieri lăuntrice insuportabile, el scrie parcă dintr-un orgoliu viril sau bahic, ori dintr-un pariu cu sine sau cu colegul de bancă (vezi Ion Barbu), transferat apoi în obişnuinţa de a mânui diurn şi uneori din interes, condeiul. În aceste condiţii, Operele, chiar şi cele majore, sunt mai mult joc, ironie, vervă imagistică sau, cel mult, plâns clovnesc pe strune minore decât tunete existenţiale. Iată de ce credem că tentaţia Mafiei e mai curând o predispoziţie a scriitorului român pentru meta sau paraliteratură, decât pentru abisurile de suferinţă şi sfâşiere, instituţia Maestrului potrivindu-se ca o mănuşă acestui gen de fatalitate.

Dar să nu uităm o instituţie legată indisolubil de esenţa Maestrului: Cenaclul.

Cenaclul e o obsesie veche cât însăşi Literatura română. Ni-i închipuim pe Văcăreşti sau pe conul Conachi citindu-şi producţiunile adânc petrarchizante în faţa unei alese adunături de curteni şi jupâniţe suspinânde. În clasele de jos, claca este arhetipul Cenaclului de luni, marţi sau duminică. Am risca afirmaţia că, fără Cenaclu, Literatura română ar arăta cu totul diferit de chipul actual sau, după o tocită butadă, n-ar arăta deloc. Ceea ce nu se întâmplă, după ştirea noastră, cu nici o altă Literatură a Lumii…

Cenaclul e spectrul vital al Maestrului, locul unde, împreună cu apostolii şi cu o samă de pupincurişti atenţi şi entuziaşti, se pune la cale însăşi Literatura. A fi întru Literatură, ca să parafrazăm de data asta fericit, înseamnă a fi întru Cenaclu. Pentru simplul motiv după care a fi „alături” înseamnă a nu fi deloc. Şi iată cum, după un scurt demers ciclic, am ajuns pe teritoriul predilect a Mafiei! Ne exprimăm mirarea dar nu şi regretul că, brusc şi aparent inexplicabil, după 90 instituţia Cenaclului se balansează până la sucomb. Este, după umila noastră părere, unul dintre puţinele beneficii postrevoluţionare! Însă în anii săi de glorie, Cenaclul e o Agora, un perfect loc de întâlnire a intereselor intro şi extra literare, un batalion de asalt asupra revistelor şi editurilor, o amplă şi profundă respirare a veleitarismului agresiv de pe poziţiile întărite ale triadei Pupincurist-Apostol-Maestru. De cel puţin două sute de ani, fiecare agramat visează să treacă prin cenaclul unde „activează” de la posturile de pupincurist la demnităţile de apostol spre bastonul de Maestru!

Cenaclul este un loc îngrădit, un teritoriu privilegiat unde, decenii la rând până în fatidicul an 90, a dospit sămânţa mafiotă, unde s-a pritocit şi decantat în esenţe fine duhoarea dihotomică de „al nostru” şi „ceilalţi”: o crisalidă a Clanului.

Cenaclul a fost „in nuce” celula adormită în proiect a Mafiei din Literatura română. Orice Maestru a avut sau nu talent, tupeu, coşuri pe faţă sau bani la CEC, dar cu siguranţă a fost mentorul unui Cenaclu.

Va urma...

PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

UN FEL DE PROLOG

Orice organism viu îşi are mizeriile lui.

Iar Literatura e un organism viu, un domeniu al Artei, care Artă, e ştiut dintotdeauna şi pretutindeni, nu e chiar domeniul predilect al Legii, al curăţeniei morale, al gestului cavaleresc şi al drumului drept. În general, Artistul e cunoscut ca un pişicher şi combinagiu; în Artă, ideea de grup, de alianţă sau de ambuscadă a fost mereu la mare preţ, şi nu doar pe Dâmboviţa. Însă uneori formele de asociere depăşesc un anumit grad de relaxare şi ajung la stadiul de infestare şi otravă, iar grupul trece prin stadiul de gaşcă şi se transformă în Clan, cu reguli precise, exclusiviste, care duc la completa anihilare până la sufocare a celor din afară. Brusc, alteritatea ia forme maligne şi nu se mai poate vorbi de inerent interes, de toane de artist ori de individualism. E ceea ce s-a întâmplat, după impresia noastră, începând cu anii ’80 în Literatura română şi se continuă până azi. E momentul în care, din motive în mare echivalente cu cele din Literatură, relaţiile mafiote se vor instala temeinic în fiecare domeniu, segment şi ungher al societăţii româneşti. Putem vorbi cu acelaşi temei şi în virtutea aceloraşi principii şi fenomene, de o Mafie românească economică, administrativă, a armatei, poliţiei, justiţiei sau a sistemului de învăţământ. Noi ne vom ocupa exclusiv de Mafia literară pentru motivul evident că fiind (încă!) scriitor, ea ne interesează în primul rând.

Pe de altă parte, Starea-de-Mafie cu formele, instituţiile şi personajele ei aflate, e adevărat, în forme incipiente, naïve, gregare şi benigne, pare a fi prezentă în Carpaţi, fără sincope, de la Burebista încoace, dacă nu şi mai încolo! Nu putem trece fără să observăm că, în general, tipul spiritual-caracterologic al românului pare fundamental predispus la asocieri dubioase, la mici conspiraţii, puciuri, capcane, la un mod uşuratic şi nefiresc de a impune mediocritatea şi non-valoarea sinelui sau a cuiva dintr-un grup în defavoarea valorii, talentului şi a bunului simţ. Doar în treacăt să amintim invariabilele lovituri de palat prin care un viitor domnitor român îşi uzurpa înaintaşul, care de cele mai multe ori îi era rudă apropiată (obicei preluat, poate, de la otomani), veşnicele conspiraţii boiereşti transmise ca principiu în epoca modernă la paşoptişti ( Momentul Cuza n-a început şi s-a sfârşit printr-o conspiraţie? ). De altfel, statul român modern, atât cel mic, sub Cuza, cât şi cel mare, sub Carol I, a avut la bază o oarecare „şmecherie” tipic românească, o găselniţă menită să surprindă (şi a şi surprins!) străinătatea dar şi forţele interne. Aşadar, gustul pentru urzeli, capcane, pentru maşinaţiuni de sorginte clar mafiotă pare a fi intrat în gena românului, cel puţin în sfera politicului fiind un teren fecund. De altfel, într-o fenomenologie bogată, de-a dreptul suculentă şi palpitantă, cu greu ne putem stăpâni impulsul de a aluneca în spaţiul global românesc de manifestare a Mafiei de la origini şi până într-un viitor ce se anunţă, din acest punct de vedere, generos. Manifestare care, suntem nevoiţi să repetăm, are până în anii 80 doar forme incipiente, doar impregnat-mafiote, Mafia în plenitudinea ei, ca instituţie solidă, asociată cu corupţia generalizată, impostura şi cinismul aferent, apărând abia după acest aproximativ prag temporal.

Însă să ne întoarcem pe fâşia îngustă dar pentru noi adânc semnificativă a Literaturii române. Care, e clar, simptome mafiote a avut dintotdeauna. Cercul Junimii, mai târziu grupurile din preajma marilor reviste: Contemporanul, Semănătorul, Zburătorul, din jurul unor mari personalităţi ca Maiorescu, Gherea, Călinescu, Lovinescu, toate poartă în sine germenul mafiot. Doar că, din motive obiective, nu s-au manifestat ca instituţii mafiote veritabile. Primul motiv ar fi că, în ciuda unor linii programatice, al prezenţei interesului şi a diverselor forme de Patimă, exclusivismul dur, totalitar, a fost mereu atenuat. Fiecare pre-Clan a părut mai curând preocupat de impunerea propriului program şi interes în interiorul grupului respectiv, de autoconsolidare şi mai puţin de anihilarea „celorlalţi” prin orice mijloace, predispoziţia pentru sloganuri de tipul „Noi şi în rest…Pustiul!” fiind puţin marcată. Poate şi dintr-o lipsă de miză pecuniară majoră, până în anii 50 scrisul nefiind cine ştie ce afacere, ca şi în alte zări, scriitorul era cunoscut ca un boem, „pârlit”, care împuşcă francul, în totală contradicţie cu imaginea de mai târziu a scriitorului respectat pe scară socială, cu funcţie sau cu o slujbă bine plătită, cu stipendii şi, nu de puţine ori, cu Volgă ori măcar cu o Dacie la scară. Nemaivorbind de burghezia scriitoricească ce accede chiar în funcţii politice, în prezidiul Congreselor Partidului unic şi, implicit, având acces la case de vacanţă, călătorii în străinătate şi alte bunătăţi.

Apoi, chiar dinainte de anii 50, spaţiul vital al scriitorului român a fost destul de rarefiat, permisiv. Acel „Scriţi, băieţi, numai scriţi!” denotă din start o lipsă de condeie şi, implicit, de o competiţie la un nivel valoric ridicat, care impune uneori scoaterea săbiilor în public sau încropirea unui grup de presiune sub semnul lui „al nostru”. Celebrul îndemn al lui Heliade a rămas valabil aproape un secol, fiind chiar reluat, cu o forţă sporită, după anii 50, uşor modificat: „Scrieţi, băieţi şi fete, dar numai ce vrem noi!”. Ceea ce e mai mult decât o încurajare, e aproape o rugăminte disperată către oricine poate ţine în mână un condei, ca să devină peste noapte scriitor.

Rezumând, totul se reduce la alegoria ciolanului, atât de plastică şi semnificativă în Carpaţi, parcă din şi pentru vecie. Până în 50, ciolanul era cam gol iar dulăii, rari. Mirişte…cât cuprinde! Oricine avea cât de cât valoare, măcar de inventar, îşi putea publica liniştit producţiile, era înjurat ori adulat însă oricum era băgat în seamă, ceea ce pentru scriitorul român e esenţial. I se dădea voie să respire ca scriitor, e adevărat mai mult cu buzunarele goale, dar cine era chemat de Muze avea dreptul să existe. Ceea ce, anticipând puţin, azi nu se mai întâmplă. Mai mult, Istoriile lui Călinescu sau Lovinescu, ca să le amintim doar pe cele mai importante, par să caute cu înfrugurare orice urmă de talent sau performanţă literară dintr-un text sau dintr-un autor. Cel puţin senzaţia e că nimic din ce e măcar onorabil literar tipărit, indiferent de autor, tendinţă sau grupul căruia îi aparţine, n-a rămas pe dinafara Istoriilor. Şi oricum, impresia e de căutare, de scormonire, de bunăvoinţă chiar şi în negaţie, ci nu de eludare cinică sau de răutate demolatoare, ca azi. „Al nostru” pare o sonoritate străină Istoriilor ante ori interbelice, omisiunile, inerente, ţin doar de gustul maestrului, care nu poate fi discutat.

În cele din urmă chiar şi recompensa materială acordată scriitorului pentru pagina scrisă e modestă dar acceptabilă, cei mai importanţi scriitori ai momentului trăind chiar bine numai din scris, iar ceilalţi reuşind totuşi să supravieţuiască doar de pe urma condeiului. Situaţie care, inutil s-o mai spunem, azi a devenit o imposibilitate. În concluzie, fără a fi un Rai, atmosfera literară ante şi interbelică e oricum respirabilă.

Spre surprinderea tuturor, în locul unei aşteptate ciume, regimul comunist se dovedeşte a fi o mamă bună, atentă şi generoasă cu scriitorii. E adevărat, nu chiar cu toţi (Un prim semn de segregaţie, asanat însă pe parcurs.) Întîi că se măreşte considerabil Ciolanul. La început, Scriitorul rămâne în espectativă: Oare să fie adevărat? Se zvonea că odată cu tancurile sovietice vor veni biblicii şapte ani de secetă şi, când acolo, i se întinde blidul cu miere. Încet, cu sfială, întinde mâna; îşi linge degetele. Da, e miere adevărată, şi încă amestecată cu lapte! Omul nostru, hămesit şi cu buzunarele rupte, n-a mai stat pe gânduri: năvală la caşcaval! Numai fraierii n-au pus mâna pe condei, mai ales că erai plătit regeşte: pentru un poem despre tractoare şi treieriş, orice proaspăt alfabetizat primea o căciulă de marafeţi, câţi nu-i văzuse tot neamul, de la maimuţă la robot! Başca premii literare cu toptanul, chiar şi mai gras remunerate! În aceste circumstanţe, condiţionarea tematică devine un simplu moft. Nu doar că era loc pentru toată lumea la masa larg întinsă, dar revistele şi editurile te implorau să scrii opere „durabile” pentru noua literatură socialistă, critica era abundentă şi moale ca un căţeluş de pluş. În condiţii de ploaie torenţială cu mană cerească e firesc ca dulăii să se înmulţească văzând cu ochii. Iar osul a continuat să fie imens şi cu multă măduvă, condiţii în care Mafia e doar în stadiu de crisalidă, sub forma unor inerente găşti sau prin războaie de trei zile, mârâieli scurte gen Preda-Barbu sau tresăriri de orgoliu tip România Literară-Luceafărul.

Dar ce e bun nu ţine mult, şi vin anii 80 când paranoia ceauşistă porneşte pe ultimul viraj: ciolanul literar se subţiază brusc. La început, oamenii cu condeiul cred că e o glumă, dar realizează repede că situaţia e reală şi în curând mirarea capătă accente de disperare. Mai întâi sub formă de şoapte pe la colţuri, conştiinţa de breaslă se acutizează şi se ascute ca altădată lupta de clasă. Realizează brusc că dulăii sunt prea mulţi. Şi cum ei oricum erau deja în interiorul sistemului, prima grijă a breslei, prin reprezentanţii ei, e să le închidă porţile în nas tinerilor aspiranţi la gloria literară. Nu mai sunt locuri nici în picioare! se scrie cu litere mari, la intrare. Se pun garduri, se sapă şanţuri. De acum, în Literatura română se va intra ca într-o cazemată: târâş, pe coate. Câţiva însă mai trebuie să treacă pragul, pentru perpetuarea speciei, aşa că se inventează site dese numite concursuri de debut, prin care trec în cele din urmă tot „ai noştri”şi, doar de ochii lumii, încă vreo doi-trei dintre „ceilalţi” care, stingheri şi neglijaţi, oricum sunt sortiţi pieirii. Un singur lucru e clar: anii 80 aduc naşterea în Literatura română a Mafiei, o instituţie încă din scutece matură, care sare cu voioşie peste stadiile copilăriei şi adolescenţei, cu rădăcini puternice, cu trunchi solid şi o coroană largă. Găştile literare înmugurite încă înainte de anii 80 cresc într-o zi cât alţii într-un an şi devin repede adevărate clanuri exclusiviste, mafiote. Personajele-emblemă răsar ca din ceaţă, cu trăsături adânci, chipuri mature, chiar cu uşoare urme de rid! Părea că totul stătuse „in nuce” ani de zile şi aşteptase Clipa care, în sfârşit, iat-o, sosise!

Să ne cantonăm provizoriu în deceniul dinainte de anii 89. Accesul la reviste, la edituri, la intrarea în Uniune sau la călătorii devine strict controlat, drămuit. Concurenţa între clanuri e evidentă dar mocneşte, se mai arată pistoalele dar nu se trage, Partidul nu suportă zgomotul, impresia de linişte chiar tensionată trebuie păstrată. Cine nu se conformează riscă să facă aripi şi nimeni n-are chef de aşa ceva. În ciuda îngheţului de afară, înăuntru clanului e cald şi bine, e adevărat că se tânjeşte după şi mai bine, deziderat pentru care şefii de clan, în general Maestrul şi câţiva apostoli „importanţi”, se adună în câte o delegaţie şi, cu jalba-n proţap, se înfiinţează în faţa Tovarăşului şi-i mai cer ceva grăunţe „pentru breaslă”. Tovarăşului numai grija scriitorilor îi mai lipsea, dar ştie că nu e bine să te pui rău cu „ei”, mai mârâie pe la Europa Liberă, Occidentul şi-aşa e cam iritat, în ciuda tuturor precauţiunilor a cam observat că Împăratul era gol, aşa că îşi mestecă în barbă iritarea, îi bate pe umeri pe jalbişti şi le promite că măcar nu va fi mai rău. Liderii se întorc fiecare sub cortul său cu aer de oameni obosiţi dar învingători, oricum au dovedit curaj şi sacrificiu de sine pentru cauza breslei, în plus şi-au întărit autoritatea în faţa propriului clan, deci toată lumea e mulţumită: cât timp nu e mai rău, e foarte bine! Dacă în clipe de reprezentare şefii clanurilor sunt alături, în rest, în afara unor pauze când îşi arată muşchii, îşi respectă teritoriile şi sferele de influenţă. Nu te atingi de „al nostru”, nici noi nu ne atingem de „al vostru”…iar în rest, nimic nu contează!

Dacă înăuntru clanului e călduţ, în afară e rece de-a binelea. Uneori chiar ger. A rămâne, din proprie voinţă ori forţat, în afara oricărei grupări e un risc major pe care tot mai puţini scriitori, indiferent de nume, şi-l pot asuma. Dintre cei deja mari, cu o carieră şi un talent puternic, recunoscut, câţiva se strâng sub propria pelerină, dar când clanurile aruncă spre ei valuri de indiferenţă, chiar şi cortul lor stingher se clatină. Unii cedează, alţii, nu. Însă cei încă firavi, aflaţi la prima sau a doua carte şi care au rămas neînregimentaţi, au şanse minime să supravieţuiască literar. Editurile, revistele, întreg sistemul îi ignoră. Rămân ca nume incolore, undeva la periferia lumii literare. Argumentul talentului provoacă doar un zâmbet dispreţuitor. „A fi în interior” e deja expresia pleonastică a lui „a fi”. În preajma anilor 89, Mafia literară românească e deja biruitoare.

După 89 datele nu se schimbă esenţial. Cenzura politică e înlocuită de cea economică, autoritarismul literar trece în haos organizat. În condiţii diferite dar echivalente ca intensitate şi manifestare, Clanul reacţionează şi se comportă constant, egal cu sine. Doar că acum lojile par să se înmulţească, opţiunile se diversifică. Vocile par diferite, tonalităţile schimbate, însă la o analiză mai atentă se constată uşor că taberele au rămas aceleaşi, sferele de influenţă, ca şi năravurile, nu s-au modificat. S-a produs totuşi o schimbare semnificativă de pârghii. Dacă înainte accentul discriminant cădea pe „a publica”, latura receptoare fiind abia consecutivă, acum lucrurile se inversează: în general poate să publice oricine, oriunde, oricât şi oricum, dar clanurile introduc la receptare operatorul „tăcere”. Scriem şi vorbim doar despre ce este „al nostru”, de „al vostru” vă ocupaţi voi, iar despre ceilalţi…linişte. Linişte cu găleata, cu roaba, cu tona. „Străinul” va sucomba prin straturile de tăcere pe care noi vom avea grijă să i le aşezăm împrejur. Orice va spune sau va scrie nenorocitul, noi ne vom întoarce muţi, aristocratic, în partea opusă vocii. A ucide prin tăcere este o metodă silenţioasă, elegantă, necostisitoare, eficientă, descurajantă, sigură. A trebuit să treacă un sfert de veac ca să fie adusă la perfecţiunea la care azi, la câţiva ani din noul secol, se poate spune fără dubii că a ajuns. Dar victoria este totală. Acum, la ceas aniversar, se pot destupa şampanii, se poate plânge chiar pe umărul Scriitorului român care, se spune, o duce greu.

Dar care scriitor? „Al nostru” sau „celălalt” ? Pentru că dacă „al nostru” nu o duce aşa de bine cum am dori şi ar fi firesc, atunci despre „celălalt”, pe care nu îl vede şi nu îl plânge nimeni, ce se poate spune?

„Celălalt” e doar un schelet ambulant. Un suflet cu chirie. Care, din când în când, mai e şi certat că a renunţat la luptă. Or, şaua unui scriitor e mulată pe carcasa unui om, care îşi poate pune idealul în faţă ca pe un ceas deşteptător, îşi poate face locaş într-o cavernă săpată într-un perete de mizerie, nepăsare şi frig, dar cât poate supravieţui acolo doar cu sinele său pulsatil, ca să mai şi desăvârşească o operă adevărată, puternică? Curând, chiar şi încrederea în sine scade, idealul păleşte, cârtirea dinăuntru face glas: „Nu cumva Nimicul, care mi se arată mereu, sunt chiar eu? Nu cumva sunt un Zero umflat până la penibil de propria iluzie?” Nimic nu e neclintit şi sigur în lumea conştiinţei. Iar Scriitorul, vrând sau nevrând, rămâne o Conştiinţă. „E uşor să fii logic, dar e aproape imposibil să fii logic până la capăt” , spunea Camus. Iar capătul pare a fi pentru Scriitorul nostru, mai ales când îţi e sugerat zi de zi, ratarea, căderea în noroiul diurn, casnic. Nu trebuie să-ţi smulgă cineva condeiul din mână, îl arunci singur. Unii se refugiază în beţie, alţii într-o asceză stearpă. Câţiva se sinucid. Fiecare „scapă” cum poate!

Miza oricărei Literaturi e Opera. Dar, în atari condiţii, de unde ar mai putea să apară Ea?

De la scriitorul „nostru”, desigur.

Însă nu numai mizeria şi disperarea ucid, nu doar lipsa de perspectivă retează aripi, ci şi prea plinul . „Mai multul este preaplinul Nimicului” l-am auzit pe Celibidache tăind cu bagheta felii de aer. Poţi turba din prea mult bine, oaia crapă lăcomindu-se la lucernă; dacă nu se poate scrie cu burta goală, la bulimie condeiul se înmoaie. Scriitorul „nostru” a devenit un soi de activist literar. Or, cărţile le scriu totuşi scriitorii. Omul nostru are îmbrăcămintea, gesturile, uitătura, freza, aerul unui scriitor, dar nu mai are Substanţa. Scrie mult, publică şi mai mult, dă interviuri, răspunde la anchete cu morga unui Scriitor, dar miza lui nu mai e Opera în sine, ci doar Pofta ei. O formă goală care visează un alt vid. Fără o trăire interioară cu accente dramatice, pulsatile, fără o sfâşiere diurnă a propriilor gânduri şi simţiri, Opera nu e posibilă decât ca surogat. Or, chiar dincolo de voinţa sa, scriitorul „nostru” nu mai e întors în sine, ci mult spre exterior, spre condiţia sa de meseriaş, spre poziţia sa mercantilă din lume şi din interiorul propriului clan. Falsul ca exerciţiu constant, mimarea profunzimii, goleşte de conţinut chiar şi spirite înzestrate şi le îndreaptă spre o strălucitoare sterilitate: Nimicul cultivat diurn îşi ia tributul.

Nu văd unde să mai căutăm Opera. Literatura română de azi, fără repere valorice dar mai ales fără edificii solide şi certe, pe care noi continuăm să le denumim vetust Operă, e rezultatul a cel puţin un sfert de veac de stăpânire autoritară a Mafiei. „Operele” trâmbiţate a fi de la major la capodopere sunt ca şi miliardarii de carton ai acestei ţări: până la o visată Posteritate, o simplă ploaie de vară le transformă în mucava. Corurile reunite „alor noştri” pot să umple văzduhul cu laude, mârţoage vopsite cu tempera şi carioci pot fi scoase în târg pe post de murgi înaripaţi. Însă un cititor cinstit şi instruit vede că sub zăbală orice armăsar focos are nechezat de iapă şleampătă.

Nu poţi face din rahat bici, spune un proverb. După un sfert de veac de Mafie, Literatura română de azi e un rahat ornat cu trandafiri: peste blatul putred s-a aşternut un strat de frişcă, multă glazură şi, în moţ, două cireşe pătate.

Poftă bună!

Va urma...

Despre „spectrul Secu” sau sfârşitul filmului „Băieţii cu ochi albaştri”

E vuiet şi vaiet naţional: fiecare român care e băgat în seamă povesteşte cu nesaţ, dacă se poate la televizor, cum a fost el persecutat de Securitate, cum a fost obligat să intre în Partid, altfel...adio post călduţ de referent în minister, ospătar, activist ori ambasador în Mali. În literatură, la care ne vom restrânge rândurile care urmează, deşi lucrurile sunt similare în orice alt domeniu, tonul văicărelii capătă dimensiuni apocaliptice. Aşa încât, un scriitor care se respectă e aproape obligat să declare că, în acele triste vremi, i s-a scos măcar un volum (important) chiar de pe buza tiparniţei... Un articol refuzat de o revistă ori un grupaj de versuri adânc cenzurat e un fapt banal, nesemnificativ. Important e să arăţi că ai fost băgat în seamă şi, în plan general, e obligatoriu să se ştie că băieţii cu ochii(neapărat) albaştri erau omniprezenţi, spintecau romane, schingiuiau poezii şi dădeau cu vergeaua peste deştele nefericitului Autor... în definitiv îl obligau să cârmească dinspre pastel înspre greţoasele Ode. Până şi drepturile de autor, pentru unii babane, erau încasate tot cu sila... Imagini de coşmar în faţa cărora, ca un bun şi naiv cetăţean, mă cutremur regulamentar...însă am şi o nedumerire: ca foarte tânăr scriitor am trăit o parte din acele vremuri şi-mi amintesc că revistele de cultură erau pline de omagii, că Omagiile însele, tipărite pe cea mai bună hârtie, erau înţesate de lingăi profesionişti, care însă nu prea aveau loc de scriitori de calibru, actuali foşti dizidenţă şi acuzatori ai acelor timpuri, puşi, atunci, să scrie cu forţa, desigur!

Să fiu bine înţeles: nu contest că multe din grozăviile descrise azi nu ar fi avut loc...dar înghesuiala de la posturile de martiri e atât de mare în comparaţie cu starea de evlavie necondiţionată a Conducătorului, încât situaţia e mai mult decât jenantă. Aşa încât, să vin să spun, ca un naiv ce sunt, că în acele vremi am scris şi am publicat, nu atât cât aş fi vrut, desigur, fără să scriu măcar cuvântul „partid”, fără să fiu măcar membru de partid...şi nimeni nu m-a întrebat nici cât e ceasul... Unde era această atât de prezentă Securitate şi eu n-am văzut-o? Şi de ce, din toată România, doar pe mine m-a ocolit? Oare de ce?
 O prezumţie e inevitabilă: poate n-am meritat atenţia Secu!
 Hai să vedem cât eram de nesemnificativ.
 Ca elev, public în revista Cutezătorii mai bine de 50 de articole, dar mai ales schiţe şi povestiri, fără nicio încărcătură ideologică (arhivele sunt la îndemână), având cei mai activi colegi de pagină pe viitorii scriitori Matei Vişniec, Cleopatra Lorinţiu, Adrian Alui Gheorghe, Doina Pologea etc., dar şi scriitori consacraţi deja, de la Nichita Stănescu la Nicolae Velea.
 La optsprezece ani public în Luceafărul o nuvelă, două pagini mari, cu o prezentare a lui Geo Dumitrescu („...un talent plin de promisiuni, înrudit după impresia noastră, cu vigoarea şi profunzimea auditivă a lui Marin Preda...”). Episodul nu putea trece – şi nu trece! – neobservat într-o epocă în care gesturile largi, entuziaste erau puţine, mai ales venind din partea unei personalităţi superexigente, cum era Geo Dumitrescu, care „băgase mâna-n foc” într-o viaţă întreagă de descoperitor de talente, doar pentru câţiva poeţi şi, de la Marin Preda încoace, pentru nici un alt prozator! (Amicul Dumitru Augustin Doman, şi el luceferist, mi-a reamintit, după 30 de ani, când ne-am întâlnit personal, episodul).
 Pe la nouăsprezece ani scriu un roman cu care, un an mai târziu, câştig concursul de debut al editurii Albatros, condusă de Mircea Sântimbreanu, şi care apare peste alţi doi ani cu o prezentare pe copertă a Mirelei Roznoveanu („...dacă a scris acest roman la douăzeci de ani înseamnă că ne aflăm în faţa unui talent adevărat, puternic, şi a unei gândiri curajoase, interogative, de o uimitoare precocitate...”). În cronica din România literară, Laurenţiu Ulici nici nu putea accepta un autor de roman la douăzeci de ani! De remarcat că, atât pe Geo Dumitrescu, cât şi pe Mirela Roznoveanu nu i-am întâlnit, fizic, niciodată.
 Aş vrea ca aceste amănunte biografice să fie luate doar ca o inevitabilă autodisecţie şi nimic mai mult...pe cine să implic într-un demers atât de fragil decât propria viaţă?! Datele de mai sus se vor lipsite de orice orgoliu: doar un stadiu necesar al unei demonstraţii, coordonatele clare ale unei „promisiuni” literare. Or, când azi, indivizi care înainte de 89 n-au trecut de Poşta Redacţiei şi acolo cu „mai trimiteţi”, pozează în mari autori masacraţi de Securitate... nu e ciudat cum nu s-a găsit nici atunci, nici mai târziu un băiat cu ochi albaştri, unul singur, care să-mi facă onoarea să se ocupe şi de destinul unui scriitor, să-i zicem, dacă nu promiţător, atunci măcar precoce? „Ia ascultă, băi tovarăşu... nu ţi se pare că eşti cam obraznic?! Publici încă de la grădiniţă, te lauzi că nu vrei să intri măcar în rândurile Partidului, la douăzeci de ani ai publicat o carte... pe banii poporului... nu ţi se pare că ne eşti dator?!” nu era firesc să aud? Dar... tăcere! Ce ghinion! Nimeni să nu-ţi pună în faţă măcar o adeziune... Mai mult, relaxat, povesteam cui avea timp să mă asculte că urmez matematica, pe care am şi absolvit-o, ca să nu fiu obligat să citez ode în faţa elevilor, cum s-ar fi întâmplat dacă aş fi urmat Filologia, de pildă. Şi, ca un corolar al unui absurd graţios, după absolvire aterizez ca profesor de matematici în Valea Jiului... din nou, fără ca să mă împiedice cineva. Nu e ciudat că atât de precauta Secu să nu ridice un deget, când îi era la îndemână să ridice o singură sprânceană, cât să împiedice fixarea unui nemembru de partid, deci greu de controlat, cam rău de gură şi nu lipsit de oarşce performanţe literare, într-un mediu maxim inflamabil(doar cu nici cinci ani în urmă, la Lupeni – domiciliul meu de azi – avusese loc cea mai radicală mişcare anticeauşistă, la care nea Nicu chiar fusese puţin sechestrat de gărzile minereşti. Vezi articolul meu despre acele zile, dar mai ales ample cărţi-document semnate de Marian Boboc şi Mihai Barbu)? E adevărat, inspectorul de matematică, un tip deschis intelectual şi care mai citise şi câteva cărţi de „nespecialitate” - lucru rar în breaslă – mi s-a părut că-mi acordă o atenţie specială, cu fiecare prilej insistând să stăm de vorbă şi „aiurea”; odată mi-a spus că ei, adică inspectoratul, ştiau că eu urma să vin în Vale. A fost primul şi ultimul semn că se interesa cineva de mine...
 Prima concluzie e aceea că personalizarea e o nenorocire. Aşa cum marele mister al Divinităţii e coborât, pentru babe şi mameluci, într-un Dumnezeu sub formă de moşneag, fenomenul Secu e pictat, pentru naivi şi gură-cască, în alegoria băieţilor cu ochi albaştri. După mine, cine pretinde că a „văzut” Securitatea, ori a văzut-o cu adevărat (fapt foarte rar, întâmplat, cred, doar în momente de cumpănă pentru Sistem, cum a fost, de pildă, episodul niciodată încheiat al marelui şi supremului dizident care e Paul Goma), ori delirează, sesizând că e la modă. În realitate, „fenomenul Secu” e un amestec în care intră ceva băieţi cu simbrie şi cu ochi nu neapărat albaştri, victimele acestora, mai mult sau mai puţin închipuite, dar şi interese mici sau mari, meschine sau „înalte”, spiritul de gaşcă pur balcanic şi specific românesc, mafia literară, reflexul gregar, masonic, indolenţa, nepăsarea, deviza „să moară şi capra vecinului”, spiritul treaz de pâră şi dezbinare a ceea ce se intitulează de veacuri bune pompos şi găunos drept „intelighenţia dunăreană”...toate astea adunate într-un soi de fiertură pusă la foc mic ce dă mireasmă de putreziciune cu margini de catifea, de creatură obraznică, informă, ce-şi toarnă odicolon dar miroase mereu a hoit, din pricina căruia Caragiale s-a refugiat la Berlin iar Eminescu a fost decretat nebun înainte de a fi, dar şi obedienţa unui scriitor mare numit Sadoveanu care şi-a cumpărat tihna, dealtfel meritată, de moşier comunist cu un loc la prezidiu...nenumărate alte exemple de măreţie şi lichelism dus până la jigodie... toate aceste racile, când manifeste, când oculte care s-au aşezat ca un muşchi verzui pe tot ce a fost viguros şi înalt românesc, se amestecă până la omogenizare în fiertură, başca concizeci de grame din spiritul subţire, de şerbet de dude al unui Gogu Rădulescu, fir întins între „înalţi” scriitori şi CC, şpriţul fără apă băut de tânărul Dinescu, Monşer şi câţiva băieţi bine îmbrăcaţi, ştiuţi, dar acceptaţi cu frenezie...toate acestea se servesc azi, la temperatura camerei, fraierilor post-revoluţionari sub numele „biftecul Secu”. Astfel, nimeni nu mai înţelege nimic, cu toţii suntem victime iar călăii au fost „înfieraţi” într-o metaforă colectivă. A privit însă cineva, pe deplin onest, curat (cine?!) în ochii tuturor scriitorilor, pe rând, să le autentifice culoarea? Şi, marşând pe marginile subţiri ale metaforei, câte aveau străfulgerări albastrui?
 Se observă uşor că semantica noţiunii de „Securitate” nu mai are aproape nici o legătură cu conţinutul, ea putându-se denumi foarte bine drept „pardesiu” sau „baobuuba”. Dar multora fiindu-le deja familiar termenul, unora chiar drag, şi ţinând cont că, dincolo de peronificare sau alegorie avem de-a face cu o forţă, malefică sau naivă, diversă până la omogenizare, de cele mai multe ori invizibilă până la orbire şi cum, vorba Poetului, toate acestea trebuiau să poarte un nume o vom numi „spectrul Secu” sau „efectul Secu”.
 Prima prejudecată, construită special ca să justifice multe „alunecări” e că Secu era insistent. Din contră, credem că mai curând era pe dos: Secu nu cheamă, el e chemat. Şi e firesc. Când oferta e atât de generoasă, cererea deja face nazuri. Cei care nu se înghesuie...să fie sănătoşi! „Băieţaş, par să spună cu un lung căscat de plictiseală, dacă nu ne placi...nicio problemă...însă să ştii că tu pierzi! Fără noi e greu, însă dacă asta ţi-e alegerea...să fii sănătos!”
 Nu pot spune că am fost singurul, însă e exact drumul pe care am pornit. Iar dacă n-am văzut niciodată ceea ce de acum voi numi „spectrul Secu” – şi cum ai putea să zăreşti un spectru?! – i-am simţit din plin apăsarea.
 „Efectul Secu” acţionează prin lipsă. Rămas singur în mijlocul unui Sistem mafiotizat, gaşcalizat, sindicalizat eşti ignorat tot timpul. E ceea ce simt, de treizeci de ani şi mai bine, zi de zi. Cei ca şi tine din afara sistemului sunt, la rândul lor, apăsaţi, stingheri. Nu poţi să le fii şi nu-ţi pot fi de niciun folos: insule sterpe într-un ocean de calculată indiferenţă. Ţi se taie sistematic punţile şi rămâi prizonier în propria neputinţă. Scrii pentru tine, pentru posteritate: dar până când?! Concret: revistele te tratează cu indiferenţă, o carte o publici greu, chiar foarte greu înainte de 89, dar nimeni nu ţi-o ia în seamă. Numele tău nu apare în nicio înşiruire în care apar, sistematic, şi o gloată de nulităţi ridicaţi la rang de vedete.
 După câţiva ani de la apariţia romanului Oraşul, mă prezint cu un nou roman la Cartea Românească. După tentative zadarnice de a-mi insera cartea în Plan, editorul Ana Barbu m-a îndemnat: „Fă şi tu ca Nedelciu... şi băieţii!” Era timpul când „băieţii” publicau în draci... Am întrebat, nedumerit, ce trebuie să fac. Concret, nici doamna Barbu nu ştia, însă a adăugat: „Mă gândesc că un constant Ce mare sunteţi! Pe lângă DRP (pe care, după 89, aceiaşi băieţi l-au înjurat copios), pe lângă alţii...” „Care alţii?” Curând, doamna Barbu a apelat la altă stratagemă: „Hai, zice într-o zi, să dăm manuscrisul la un referat extern. La cineva cu greutate”. Însă, m-a avertizat, chiar dacă referatul va fi elogios, e un sprijin, dar nimic mai mult... Şi a dat volumul lui Mircea Martin. Iar referatul a fost foarte bun. Marele critic şi teoretician se mira că nu auzise de mine şi a insistat să stăm de vorbă. Ne-am întâlnit în holul Universităţii chiar în preziua Revoluţiei. M.M. a insistat să vin la cenaclul pe care îl conducea „ca să intri în circuit, să te cunoască lumea!” Care „lume”... Cartea Pagoda a apărut peste doi ani, dar la Facla de la Timişoara...
 O altă trăsătură a „Secu” e că e nemuritoare. Apăsarea ei o resimt şi astăzi, ba chiar mai puternic decât înainte de 89. Spectrul se menţine intact. Ocultismul prerevoluţionar azi nu mai are sens: totul se operează la vedere, chiar cu ostentaţie, să se poată vedea câmpurile de forţă şi să piardă orice iluzie stingherii incomozi. Execuţiile, demonstrative, au loc chiar în Agora. Nume, cândva mari, sunt coborâte în bernă pentru a face loc „alor noştri”. Avertisment scurt: Dacă faceţi ca el, ca el o să păţiţi! Nu pot uita cum, Doamne, ce mare scriitor, Petru Dumitriu!, abia adus în prim plan după 89, la scurt timp, în urma unui gest care n-a convenit „spectrului” a fost executat scurt, prin cruntă omisiune: a fot omorât în viaţă fiind! La moartea sa fizică, un ziar-două au îndrăznit să anunţe, în două rânduri , ştirea. Ce să mai vorbim de un Paul Goma, exilat încă o dată într-un general dispreţ pentru vina de a fi spus cu voce tare adevărul evident cum că atât curajoşii de azi erau, mai ieri, nişte blânde pisici ce mângâiau botina Conducătorului... Alţii, ca Nichita ori Marin Preda, au avut mai mult noroc: au fost înmormântaţi la ceva timp după deces... Era nevoie de socluri goale! Pe care au fost instalaţi, imediat, cei pe care-i vedeţi azi, deja „sanctificaţi” în manuale, unii filosofi fără operă, altul reunind titlurile de „cel mai mare poet, prozator... ba chiar şi dramaturg şi publicist”... pe motiv că ştie ce vor femeile!
 În ceea ce mă priveşte, căci numai din acest punct pot depune mărturie, nu pot spune că nu am avut satisfacţii literare. Am publicat patru cărţi, sunt de cincisprezece ani membru al Uniunii Scriitorilor, mi s-au jucat patru piese, două la Teatre Naţionale, Craiova şi Bălţi, şi am luat de patru ori premiul U.S. Filiala Craiova. Succesele mele, când au fost, au avut loc „la plic închis”, pentru cine nu ştie, prin concurs drastic, în prima fază acoperit de anonimat. Aşa, de pildă, am debutat în proză, dar şi în dramaturgie. Altminteri, la vedere, mai tot timpul am resimţit (şi resimt încă) o bătaie eterică pe umăr şi avertizarea: „Băieţică, dă-te la o parte, aici nu e de tine, aici sunt locurile băieţilor noştri!”
 Cu câţiva ani în urmă am descris mecanismele acestui diabolic complex Secu într-un amplu articol intitulat „Prolegomene la o Istorie a pupincurismului în literatura română, de la origini până în viitor”, pe care l-am trimis mai multor redacţii literare. Mi s-a răspuns, fie printr-o deasă tăcere, fie explicit prin „E interesant, dar e prea dur, s-ar putea să se recunoască unii (dintre cei urcaţi cu forţa pe socluri! n.n.) şi nu e momentul...” Până la urmă l-am publicat într-o revistă locală, pe care am trimis-o prietenilor. Ecourile au fost diverse. Am avut surpriza să constat că printre cei mai reţinuţi erau scriitorii oneşti, adevăratele victime ale „Spectrului”. Cei mai mulţi păreau de-a dreptul speriaţi, alţii chiar indignaţi de faptul că nu accept o stare de fapt, după ei, implacabilă. Se vede aici cum că „starea de victimă perpetuă” are deliciile ei! Spectrul Secu, venind de departe şi ducând şi mai departe, îşi are temelie nu pe nişte dosare, pe care se înghesuie azi toată suflarea românească asmuţită, pe post de bodyguarzi ai libertăţii, chiar de profitorii de ieri, ci mai ales pe călduţa naivitate a veşnicelor victime. Pe-o gură de Rai, dulcea noastră Mioriţă behăie a eternitate...