PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

LIDERII

Democraţia apostolică e bună, e chiar foarte bună, doar că de la o vreme seamănă cu un prelung căscat. Şi nu neapărat pentru Apostoli, care ar prefera să vegeteze într-o dulce încremenire, în oţiu, la temperaturi constante. Conservatorismul lor e firesc, orice schimbare de ambient, darămite de conţinut, le poate tulbura tihna. Ce motive ar avea ei să fie revoluţionari? Mai bine plictisul, chiar vecin cu greaţa, cu uşoara ameţeală de scrobut literar, decât mişcări prea bruşte. Şi apoi, într-o stare de acalmie ai avantajul unei priviri evaluatoare, peste creştetul tuturor fraţilor-apostoli, care fraţi,fraţi, dar brânza…, ca să te asiguri că unii n-au ridicat frunţile cu mult peste nivelul unanim stabilit. Însă, privită din afară, Literatura e totuşi un spectacol, ei, Apostolii, sunt nişte cineva, oareşce vedete, or, pentru publicul larg, servit din toate părţile cu platouri de can-can, această plutire lină pe apele terne ale Egalităţii produce un profund sentiment de plictiseală. Pe piaţă concurenţa e mare, numai domeniile care pun în prim-plan performanţa în sine, spectacolul luptei care naşte idoli şi victime, stârnesc interesul „maselor”. E clar, imaginea scriitorului închis în demodatul turn de fildeş, cândva ea însăşi un tablou care „dă bine” la public, dar vechile tablouri crapă, nu-i aşa?, scriitorul cufundat în travaliul său uşor anonim nu mai interesează pe nimeni. Trebuie spartă, ca o oglindă prea veche, nenorocita asta de egalizare, ca să iasă la rampă, chiar şi cu forcepsul, Vedeta. Chestiune nu tocmai simplă! Nu e plăcut să ştii pe altul, până mai ieri lângă umărul tău, urcat brusc pe piedestalul de Vedetă.

Simplu şi firesc ar fi ca Maestrul să sară în fotoliul de Lider. Ceea ce se întâmplă foarte rar. Somnul la înălţimi dă un spleen rudă cu senilitatea, despre Maestru se spune că e băşinos şi că deja confundă furculiţa cu peria de dinţi, aşa că, la unison, Apostolii sunt de acord că e nevoie de un lider tânăr, care să dea publicului certe dovezi de virilitate intelectuală şi creatoare. Poate fi fonf, şchiop, chiar mediocru: cu puţin fond de ten şi o pensulă, se rezolvă!

Clanurile care se respectă îşi aleg Liderul încă din scutece, uneori chiar Maestrul îi pune mâna pe umărul încă fragil şi declamă: Ăsta e! Apostolii fac cerc în juru-i, nimeni nu crâcneşte, e hotărârea Maestrului şi dumnealui e încă verde, timpurile când i se va da fin cu piciorul în fund sunt departe, deci toţi se prefac încântaţi. Ce frumos e, cât seamănă cu Tăticul! se aud exclamaţii. E legănat lin şi atent hrănit cu biberonul de către fiecare Apostol, pe rând, în speranţa tâmpită că, peste ani, când junele va fi în şa, îşi va aminti mâna care i-a ţinut duda. Când îi dau tuleiele, i se pune plaivazul în mână, iar la majorat i se comandă un ponei nou-nouţ, pe care îl încalecă în mijlocul aplauzelor generale. Cetele de pinguini primesc poruncă să trâmbiţeze la fiecare colţ de stradă că s-a născut Mesia, ba mai mult, că la doar câţiva anişori e deja în şa! Mass-media, ca de obicei flămândă de senzaţional, pune focalizatorul pe prâslea şi se interesează brusc dacă noua minune va fi mai mare decât Eminescu (Obsesie seculară a românului!). Dar elita apostolicească o ia de bună şi, ca să fie sigură că Eminescu va fi măcar „ajuns”, posteritatea lui primeşte câteva bobârnace, bine şi atent aplicate, doar-doar s-o mai cocoşa cât să ajungă la înălţimea Liderului. În orice caz, genialitatea Liderului e garantată, fiecare Apostol se declară în scris şi în gura mare mândru că a avut privilegiul să respire odată cu el, şi încă din faşă! E trecut imediat în manualele alternative, nici nu i-a mijit bine musteaţa că elevii bine îndrumaţi de câţiva dascăli-pinguini din provincie vor întocmi referate despre Opera sa, un număr de puturoşi vor pica Bac-ul din pricina indolenţei lor funciare de a pricepe abisul intelectual al marelui Autor. În sfârşit, i se cântă imnuri, i se dedică poezii. Dacă e la bază poet, va scrie imediat şi roman, unde va fi declarat pe loc şi unanim la fel de genial, va aborda cu acelaşi aplomb eseul, apoi teatrul; după o poezie de-a sa un regizor iscusit va face o piesă, apoi un film de lung metraj.

Totul pare mai aproape de S.F. şi ar fi grotesc dacă nu ar fi adevărat. Păstrez publicaţia unde, parcă prin 95, am citit cum un Apostol declara despre un volum al unui Lider cum că ar fi „cea mai bună carte a Literaturii române din acest secol”.Într-un

veac în care au trăit şi au scris Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Blaga şi atâţia alţii…Şi hârtia nu s-a crăpat, zidurile n-au căzut, Parchetul nu s-a sesizat din oficiu, nici la Ospiciu nu s-a eliberat un binemeritat salon! Nici măcar dintr-un clan concurent nu s-a auzit un cât de mic mărâit de protest…

Când anii vor trece, când umerii Maestrului se vor gârbovi sub povara laurilor, laudelor sau flegmelor adverse, Liderul îi va lua, firesc, locul. Între timp alt Lider va înşfăca biberonul mânuit gingaş de Apostolul de serviciu, până când şi icoana lui va crăpa…Totul se va derula într-o linişte de catedrală, în cicluri largi şi cuminţi către Veşnicie, spre prosperitatea Clanului şi a Literaturii române.