CINĂ CU SOARELE
SUS
Personajele
BRÂNCOVEANU
DOAMNA MARICA
MATEI
RADU
CONSTANTIN
ŞTEFAN
IANACHE VĂCĂRESCU
MUSTAFA
Paharnic, stolnic,
staroste de lăutari
slugi
Palatul
Domnesc din Târgovşite, la ora prânzului. În capul mesei: Constantin
Brâncoveanu. În dreapta, Doamna Marica. Alături, fiii Constantin, Ştefan,
Matei. Primii doi lângă soţții. Lipseşte al treilea fiu al Domnitorullui, în
ordinea naşterii, Radu. În stânga, după Doamna Marica, sfetnicul Ianache
Văcărescu. Apoi, un loc liber: scaunul fiicei mai mari a Domnitorului, Stanca,
decedată cu mai puţin de o lună în urmă. Şi şirul de şase fiice, câteva cu
soţii: pot fi doar fantoşe: pe tot parcursul piesei nu vor scoate niciun
cuvânt. În spatele Domnitorului, puţin spre stânga, o fereastră mare, prin care
Domnitorul poate privi în Curtea Domnească. Acum Vodă se ridică, se închină: e
gata să rostească Rugăciunea. Însă privirea îi cade pe scaunul gol din dreapta,
pe locul unde ar trebui să şadă Radu.
BRÂNCOVEANU : Nu suntem toţi!
IANACHE: Principele Radu a rămas cu o solie
tocmai sosită de la Stanbul.
BRÂNCOVEANU: La prânz, familia e musai să fie
întreagă! (Se aşază.)
Linişte.
Intră, în fugă, principele Radu.
RADU (radios):
Tată, scuze pentru întârziere, însă am primit printr-un călăreţ veşti despre
nunta mea cu domniţa Maria! (Gâfăie.)
Bălaşa, sora mea, pe care Domnia Ta ai trimis-o la Stanbul să-mi pregătească
nunta… zice că a gătat pregătirile: nu rămâne decât să ne repezim cu alai spre
Ţarigrad, să nuntim şi să ne bucurăm!
BRÂNCOVEANU: De nuntit om nunti, dar de
bucurat… mai cu zăbavă: nici nu s-au împlinit şase săptămâni de când fiica mea
şi sora voastră Stanca a urcat la Domnul. (Îşi
face cruce.) De-atunci, familia noastră va fi mereu cu unul mai puţin!
Însă, dacă Domnul ne-a făcut cinstea s-o ridice pe fiica mea și sora voastră
mai repede la El…
ŞTEFAN: De ce zici ”ne-a făcut cinstea”,
tată?!
BRÂNCOVEANU:
Numai pe cei aleşi El îi ridică mai devreme la Cer.
MATAI (candid):
De ce?!
BRÂNCOVEANU: Pentru că îi fac trebuinţă! (Se ridică.) Doamne, dăruieşte această
masă cu bucate aduse prin truda noastră şi prin voia Ta, ca să ne îndestulăm
trupurile şi, prin trup, Sufletul dăruit de Tine! Amin! (Se închină. Se aşază.)
MATEI (candid):
Cum adică “să ne îndestulăm trupurile”?!
Liniște.
Apare Paharnicul: umple stacanele. Pe Matei îl ocoleşte.
MATEI: Mie de ce nu-mi umple niciodată
paharul?!
DOAMNA MARICA: Tu eşti doar un copil, Matei!
MATEI: Eu când o să primesc vin?!
DOAMNA MARICA: Când vei fi mare!
MATEI (arată
spre scaunul liber): Când o să fiu mare… ca Stanca?! Când Stanca a urcat la
Cer am cules din luminiş un buchet de flori şi le-am dus la… (Spre Doamna Marica.) Mumă…
IANACHE: Principe, nu se zice ”mumă”!
MATEI: Știu, se zice ”maman”! (Repetir…) Maman… mumă… cum se numeşte locul unde e întins mortul?
CONSTANTIN (îl îndeasă în scaun): Taci, mă!
DOAMNA MARICA: Catafalc, Matei. Dar fratele
tău are dreptate: nu trebuie să vorbim despre morţi, la masă!
MATEI (candid):
Stanca sta întinsă cu mâinile împreunate… într-un crâng de flori. Era aşa de
frumoasă… parcă era vie! (Spre
Brâncoveanu.) Taicule…
IANACHE: Principe, nu se zice ”taicule”!
MATEI: Știu, se zice ”papa”! (Repetir…) Papa… taicule… care e
deosebirea între Moarte şi Viață?!
Liniște.
MATEI: Când i-am aşezat florile la căpătâi…
Stanca mi-a făcut cu ochiul! Când m-am, aplecat s-o sărut pe frunte… m-a
mângâiat pe umărul stâng! (Spre Doamna
Marica.) Mumă… unde suntem când nu mai suntem?!
Linişte.
Intră Stolnicul: poate fi acelaşi cu Paharnicul. În urma lui, slugi cu platouri
pline cu bucate. Stolnicul se aşază în coada mesei: e servit primul. Gustă din
fiecare blid. Ridică fruntea, senin: n-a murit. Apoi e servit Domnitorul.
MATEI: Ce mâncăm azi?
DOAMNA MARICA: Aripi de prepeliţă.
MATEI: Prepeliţe?! (Dă la o parte blidul.) Eu nu mănânc prepeliţe!
DOAMNA MARICA: De ce, Matei?!
MATEI: Acum vin din crâng: m-am jucat cu
cârlanii şi cu puii de prepeliţă. Şi acum să înghit… prepeliţe?! (Scurmă în strachină.) Și rumegușul ăsta…
alb?!
DOAMNA MARICA: E pilaf, Matei.
MATEI (continuă
să scurme): Dar eu nu vreu prepelițe cu pilaf!
DOAMNA MARICA (calmă): Dar, Matei, carnea de prepeliță e fragedă, iar pilaful e
proaspăt!
MATEI: Ieri, un cârlan nărăvaș m-a trântit pe
pajiștea unui plăieș. Plăieșul cu ai lui mâncau și m-au poftit și pe mine la
masă. Am mâncat fasole cu cârnați. A fost bună! De ce trebuie să mă îndop în
fiecare zi cu… pilaf?!
DOAMNA MARICA: Dragul meu, o masă țărănească
nu e totuna cu o masă domnească…
MATEI (scurmă):
Cine a mai născocit pilaful?!
IANACHE: Papa Brâncoveanu l-a adus la masa
noastră, din Apus. Așa cum a adus ghimbirul, apa de mâini și prosopul. Pilaful
e la masa padișahului și la toate mesele de prinți.
MATEI: Dar… nu-l vreeeeu!
IANACHE: Principe, nu putem servi mereu
strămoșeasca mămăligă cu usturoi!
Îmbufnat,
Matei dă într-o parte blidul.
MATEI: La masa plăeșului erau trei băieți și
patru fete. Toți spuneau ”taicule” și ”mumă”. Cine a mai născocit ”maman” și
”papa”?”
DOAMNA MARICA: Matei, în popor se zice
”taicule” și ”mumă”, dar la curți domnești se cuvine o anume etichetă!
MATEI (ton
plângăreț): Îmi place să zic ”taicule” și ”mumă”… și nu-mi place pilaful! (Spre frați.) Ei de ce nu e musai să zică
”papa” și ”mumă”?”
DOAMNA MARICA: Matei, tu ești cel mai mic
dintre frații tăi și trebuie să te porți cu straie, cuvinte și merinde ca în
vremurile noi!
MATEI: Nu vreu vremuri noi! Vreu să-mi plimb
cârlanii prin crânguri ca-n vremile vechi… și când alunec de pe cal să cad nu
în poponeț… ci-n cur!
BRÂNCOVEANU (rotește brațul, spre Matei): Acum te ridici și ieși! (Spre Ianache.) Pune-l pe coji de nucă!
Fără o
vorbă, Matei se ridică și, însoțit de Ianache, iese.
DOAMNA MARICA: Constantine, e doar un copil…
BRÂNCOVEANU: Nu e un copil, e principe! O să
crească, o să-l trimit prin cancelarii și divane… o să stea la masă cu duci, cu
regi… poate fi Vodă!
ȘTEFAN: Tată, după rânduială, primul la
Domnie e Constantin, apoi eu și Radu… și, departe, mânzul…
BRÂNCOVEANU: Nu după vrerea voastră săriți pe
Tron! Nu vă împărțiți ranguri: mâine toți vom fi în colb! Doar Dumnezeu
hotărăște cine e Domn, cine e aprod și cine e slugă!
Liniște.
Intră Stolnicul: în urma lui, slugi aduc platouri cu cafele aburinde, cu
baclavale și halva.
ȘTEFAN (cu
o baclava în palmă): Tată, nu vreau să-i pun pavăză ăstuia mic… e fratele
meu, dar câteodată e obraznic… și cu tine nu s-ar cuveni… Însă… și mie îmi
place să vă zic, Domniei Tale și mamei, ”taicule” și ”mumă”. Și… de ce trebuie
să bem cafele ca turcii… și nu sorbim siropul nostru de dude?!
BRÂNCOVEANU: Ca să ridicăm Neamul ăsta și
să-l punem în rând cu Lumea trebuie să ne urnim mai întâi noi. Nu doar să
ridicăm monastiri și schituri, dar și lavoare și latrine… să pietriuim drumuri
și podețe. Să învățăm să vorbim și să mâncăm cu lingură, furculiță și cuțit… ca
să vadă norodul și să ne urmeze! (Spre
Ianache, revenit la masă.) Adu-l!
Ianache
iese și se întoarce cu Matei. Acesta, cu capul în pământ, se așază. Brîncoveanu rămâne cu lingura în aer: priveşte, lung, prin fereastra
din spatele său.
DOAMNA MARICA: De ce nu mănânci,
Constantine?!
BRÂNCOVEANU: Ce tot mă îndemni… sunt Matei?!
DOAMNA MARICA: Ai slăbit... Nu mai mănânci, nu mai dormi...
BRÂNCOVEANU: Cum să mănânc... cum să dorm când fata mea e în pământ de trei
săptămâni?!
DOAMNA MARICA: Şi inima mea e cernită, dar trebuie să trăim... pentru
copiii noştri, pentru norodul ăsta... Tu eşti Vodă... Dar simt că te macină
ceva, mai abitir decât moartea fiicei noastre...
BRÂNCOVEANU: E ceva mai presus decât pieirea fiicei mele?!
DOAMNA MARICA: Te uiţi mereu pe fereastră... De ce?!
BRÂNCOVEANU: Aştept să apară.
DOAMNA MARICA: Cine?!
BRÂNCOVEANU: Aga Mustafa..
DOAMNA MARICA: De ce să apară Mustafa?!
BRÂNCOVEANU: Ca să aducă firmanul.
DOAMNA MARICA: Ce să scrie în firman?!
BRÂNCOVEANU: Mazîl.
Doamna se ridică: scoate un strigăt mic.
DOAMNA MARICA (se închină): Ce
tot spui, Constantine?!
BRÂNCOVEANU: Stai jos... să nu te vadă copiii! Azi-noapte am visat-o pe
Stanca. S-a apropiat de mine şi mi-a zis: ”Tată, mai ţii minte visul pe care
l-am povestit mamei şi surorilor mele pe patul de moarte?”
DOAMNA MARIA: Doamne... dar am crezut atunci că e o vedenie a fetei mele...
din cauza fierbinţelii! (Vedenie!)
”Mamă, văd cum voi toţi, în frunte cu tata, cu cei patru fraţi ai mei şi cu
Ianache... sunteţi duşi la Ţaringrad, închişi între ape...” Apoi şi-a dat
duhul.(Se închină.)
BRÂNCOVEANU: În visul ăsta, Stanca a mai grăit: ”Tată, tot ce am spus
atunci, pe patul de moarte se va întâmpla în curând. Veţi sta în lanţuri până în
ziua Adormirii Maicii Domnului, şi chiar când vei împlini şaizeci de ani, tu şi
feciorii tăi vă veţi pierde capetele pe o espalanadă din Ţarigrad, în faţa
sultanului şi a acoliţilor lui. Capetele vă vor fi purtate în vârfuri de suliţă
prin Stanbul, iar trupurile vă vor fi aruncate în mare. Supliciul va începe de
mâine, când un bun prieten îți va apărea în ograda ta şi-ţi va aduce firmanul
pe care scrie, cu litere negre, Mazîl!” (Priveşte
pe fereastră.) Încă n-a apărut aga Mustafa!
DOAMNA MARICA: De ce... Mustafa?!
BRÂNCOVEANU: E un bun prieten al meu. Şi veştile cele mai rele ţi le aduc
prietenii! (Măsoară cu privirea înălţimea
Soarelui.) N-a sosit... dar are vreme!
MATEI: Cum nechează cârlanii prin crânguri... pasc iarba verde şi grasă,
îşi lovesc pântecele cu cozile tinere şi-şi zvârlu copitele prin aerul sur!
RADU: Tată, de ce te uiţi mereu pe fereastră?!
BRÂNCOVEANU: Un Vodă trebuie să ştie în fiecare clipă ce se petrece în
ograda lui! (Spre comeseni.)
Mâncaţi... beţi! (Doar gustă.)
ŞTEFAN: ”Mâncaţi... beţi: acesta este sâgele meu!” Nu știu de ce... dar
prânzul ăsta îmi seamănă cu o Cină de taină cu soarele sus!
CONSTANTIN (îl loveşte peste braţ):
Taci, mă!
RADU: Doar că lipsește Iuda.
MATEI: Cine e Iuda?!
Liniște.
RADU: Altădată, unchii noștri Costică și Mihai Cantacuzino erau la masă, la
dreapta lui tata...
IANACHE: Nu le mai pomeniți numele!
MATEI (candid): De ce?!
IANACHE: Au umblat cu pâra, când la Petru muscalul, când la Ahmed turcul...
când pe la Curțile din Apus!
ȘTEFAN: Tată, unchiul Costică te-a pârât sultanului?!
BRÂNCOVEANU: Tăceți! La masă nu se pune țara la cale! Și oricare le-ar fi
fost fapta, ei sunt Cantacuzini... Neamul meu!
MATEI: Mie-mi plăcea când unchiul Costică era la noi în ogradă: îmi făcea
motocei, pe care îi vâram prin găuri și scoteam gărgăunii!
CONSTANTIN: Dacă n-ai fi frate-meu și ai fi fiu-meu... ți-aș scoate eu
gărgăunii din cap!
DOAMNA MARIA: Lasă-l în pace, Constantin: e doar un copil...
MATEI: Eu... copil?! Când pui zăbală unui mânz tânăr, crângul se umple de
miresme. Nechează dulce şi îşi arată dinţii albi: „Hei, stăpâne, grăbeşte şi
suie-te-n şa!” Cum îmi nechează cârlanii prin crânguri! Şi eu... unde sunt?!
ŞTEFAN: Tată, de ce te uiţi mereu spre fereastră?!
Linişte.
BRÂNCOVEANU (se preface că admiră
priveliştea): E o zi frumoasă de martie... spre april. Soarele se
oglindeşte în pridvorul monastirilor ridicate de mine la porunca Lui, ca
într-un ciob de Cer.
MATEI: Taicule... papa, ce zărești pe fereastră?!
CONSTANTIN: Ia vedeţi-vă de trebă! Tata vede pe fereastră ce pofteşte!
ŞTEFAN: Uite-l pe capugiul Mustafa!
BRÂNCOVEANU (tresărind): Unde e?!
(Se apleacă: priveşte.)
RADU: Ce caută capugiul în ograda noastră?!
BRÂNCOVEANU: În fine... a apărut! (Spre
Ianache.) Cheamă-l înăuntru!
Ianache se ridică şi iese. Se întoarce după câteva clipe.
IANACHE: Nu vrea!
BRÂNCOVEANU: Ce... nu vrea?!
IANACHE: Să intre! Spune că ştie că suntem la masă şi că turcul nu
năvăleşte niciodată peste masa ghiaurului!
ŞTEFAN: Turcu’ şi când vrea să-ţi ia capul ţi-l ia după masă!
MATEI: Cui... să ia capu’?!
CONSTANTIN: Retează limba cui nu tace!
RADU: Parcă aşteptăm ceva! Ce?!
BRÂNCOVEANU (lui Ianache):
Spune-i c-am zis eu să intre!
Ianache iese, din nou. Apare cu aga Mustafa.
MUSTAFA (plecăciuni adânci):
Prințe, mii de scuze că dau năvală peste masa ta!
BRÂNCOVEANU: Eu te-am chemat. Stai cu noi la masă!
MUSTAFA (ca ars): Niciodată n-o
să mă aşez la o masă de creştini!
IANACHE: Las-o mai de catifea cu creştinii, agă: şi tu eşti os din os de
creştin!
MUSTAFA (iar... ca ars): Eu...
creştin?!
IANACHE: Vorbeşti valaha mai bine decât iapa mea! Moşul tău se chema Vasile
şi era plăieş de Ieşalniţa!
MUSTAFA: Aşa estem: turcu’ venit, batut la ghiauri, luat pe moşu meu cu
arcan... dus la Bosfor... ienicer facut!
MATEI: Dacă ăsta ne e văr... atunci mânzul meu îmi e frate: e mai frumos și
îl simt mai aproape!
MUSTAFA (ars!): Eu var cu... (Spre Domnitor.) un cap atât de luminos?!
Scuze... voiam să zic „luminat”!
BRÎNCOVEANU: Lasă aghiasmele şi zi-i!
MUSTAFA: Ce sa zic?!
BRÂNCOVEANU: Pentru ce ai venit!
MUSTAFA (codindu-se): Prinţe,
ştii că eu pretin la tine. În casa ta eu sosit de multe ori şi tu primit ca pe
frate... Doamna Marica, binecuvântata ta soață, făcut la mine placinta cu
poala-n brau. Domnia ta şi coconii... mereu luminaţi!
ŞTEFAN: Acum era mai nimerit... „luminoşi”!
MUSTAFA: Cel mai luminos... luminat prinț de deasupra de Dunare... şi cel
mai vrednic prieten cu care m-a dăruit Allah... Și tocmai eu... tocmai eu...
BRÂNCOVEANU: Citeşte!
Cu mişcări moi, Mustafa desface firmanul.
MUSTAFA: Nu pot, Prințe... prietene!
BRÂNCOVEANU: Citeşte!
MUSTAFA (geme): Mazîl!
Linişte.
MUSTAFA (îşi smulge părul de pe
fruntea pleşuvă): Tocmai eu... tocmai eu...?! De ce, Allah?! (Se aşază într-un colţ al mesei, își prinde
tâmplele în palme: plânge.)
MATEI (candid): De ce plânge
turcu?!
Linişte.
BRÂNCOVEANU: Lasă, prietene... Însă poţi face ceva pentru mine!
MUSTAFA (ridică fruntea): Orice,
prinţe!
BRÂNCOVEANU: Lasă-mi un mic răgaz: să-mi pun în orânduială moşia.
MUSTAFA: Şi averile! Padişahul zice că, după Allah, eşti cel mai bogat: ai
munţi de aur! La Palatul de Cristal ți se spune ”Altân bei”!
MATEI: Ce înseamnă ”altân bei”?!
MUSTAFA: Prințul aurului! Și dacă ai dărui douăj de mii de pungi de
galbeni... pe firman n-ar mai scrie ”Mazîl”. (Îngenunchează.) Te rog, Prințe: pentru liniștea sufletului tău,
alor tăi... și al meu... poruncește-mi
să spun padișahului că-i dai nefericiții de gălbiori!
BRÂNCOVEANU: Singura mea bogăţie e moşia mea, fiii și fiicele mele. Și dacă
aș avea munți de aur, nu i-aș da sultanului: aș ridica alte schituri și
monastiri!
MUSTAFA: Am să poruncesc să nu te atingă până apune soarele! Voi spune
padişahului că pe drum mi s-a şchiopat calul! (Groază.) Dacă află Prealuminatul că am minţit... îmi scoate ochii
şi-mi atârnă capu-ntre suliţi... mie şi la ai mei!
BRÂNCOVEANU: De la neamul Brâncoveanu, Basarabi şi Cantacuzini... n-o să
afle sultanul!
Mustafa, cu plecăciuni, iese. Brusc, ca la un semn, toţi
mesenii, mai puţin Domnitorul, se ridică în picioare.
MATEI: Ce înseamnă „mazîl”?
Linişte.
MATEI: Ce înseamnă „mazîl”?!
CONSTANTIN: Taci, mă!
ŞTEFAN: Vreai să ştii cum e „când nu mai eşti”?! Acum vei afla!
MATEI: Cum nechează cârlanii prin crânguri... au pleznit mugurii în sălcii, seva din arţari a
trecut în lemn, Lumea va învia şi va pieri în ficare primăvară... Şi eu...
nicăieri?!
Intră... un taraf de lăutari.
DOAMNA MARICA: Ce vreţi?!
IANACHE: Acum trei zile, Măria Sa mi-a poruncit să tocmesc un taraf, ca să
zvonim însurătoarea principelui Radu.
DOAMNA MARICA (evident îndurerată,
spre lăutari): Duceţi-vă de aici!
BRÂNCOVEANU (ridică braţul):
Staţi! (Spre meseni.) Aşezaţi-vă! (Spre lăutari.) Cântaţi!
Uşor buimaci, lăutarii încep să cânte.
CÂNTEC: Cine e frumos, frumos
Şi călare, şi pe jos
Şi primenit, şi
imooooos?!
Constantinu
Brâncoveanu
Domn creştin şi
prinţ iubit...
BRÂNCOVEANU (braţul sus): Tăceţi!
Nu v-am adus să mă lingușiţi... ci să vestiţi o nuntă! De unde veniţi?
STAROSTELE: Tomna de la Ştirbei, Măria Ta: suntem lăutarii cei mai vestiţi
şi am călărit o zi şi-o noapte, ca să te înveselim!
BRÎNCOVEANU: Să mă înveseliţi... De douăj și ceva de ani, de când am urcat,
de nevoie, pe tron, sunt vesel și fericit! Nu vedeți cum îmi trece prin piele
veselia?! Nu-mi stricați cheful: cântați ceva pentru inimă!
Lăutarii îngână un cântec vesel.
BRÂNCOVEANU (spre meseni): Ce
staţi aşa pleoştiţi?! (Toţi îl privesc
nemişcaţi. (Ridică paharul. Gustă.)
E amar... Dar ce e dulce în lumea asta?! (Aruncă
paharul, care se face ţăndări pe duşumele. Lăutarii rămân cu arcuşurile în aer.
Spre lăutari.) Acum... plecaţi!
Lăutarii ies. Linişte.
RADU: Tată, era vorba despre nunta mea...
BRÂNCOVEANU: Și ce dacă era nunta ta?!
RADU: Nici chiar eu, fostul viitor mire, în clipa asta nu pofteam
lăutari...
BRÂNCOVEANU (aspru): Nimeni nu-mi
spune mie când să aduc lăutari, și când bocitoare!
DOAMNA MARICA: Constantine, ești atât de aspru cu fiii tăi...
BRÂNCOVEANU: Tocmai că-mi sunt dragi și vreau să crească drepți ca
brazii... Și pentru că le sunt atât de îndatorat!
DOAMNA MARICA: Tu nu ești dator nimănui, Constantine!
BRÂNCOVEANU: Pentru că Dumnezeu i-a hărăzit să-mi fie fii vor suferi
cumplit... Spre dimineață, Stanca mi-a zis: ”Tată, deschide ochii și privește!”
Am deschis ochii și am privit. (Închide
ochii.) Radu trebuia să se însoare cu Maria, fiica lui Antioh Cantemir... Dar
pentru că e fiul meu... nunta aceasta nu v-a mai fi niciodată! (Închide ochii.) Suntem toți cinci... și Ianache, pe
esplanadă... Aud vocea sultanului,
spre Radu: „Leapădă-te de credinţa ta şi o să fii fericit!” Şi imediat, ca un
balsam, smucirea fiului Radu: „Nu mă cobor în ruşinea de a te asculta!”
DOAMNA MARICA (își prinde fața în
palme): Te rog, Constantine!
BRÂNCOVEANU: Ba, Maria, tu trebuie să afli ce se va întâmpla: pe tine te-a
dăruit Dumnezeu cu cinstea să naști acești patru brazi și trebuie să fii tare...
ca și ei să poată primi din tăria ta! Moartea nu e o mătuşă de la sat, ce vine
la Curtea Domnească o dată-n viaţă... În Veacurile astea blestemate de Dumnezeu,
Moartea e sabia ce taie gâturi nevinovate, dar și un trubadur care cântă o
melodie de iubire, un paner plin cu cireşe, un sărut aşezat pe scoarţa unui
arţar... (Închide iar ochii.) Acum,
în faţa gâdelui pășește fiul meu cel mare, Constantin... Pare un urs coborât pe
povârnişul de la Făgăraş. Nu scoate o vorbă: face doar semn: „Taie, mizerabile!”
Sângele țâșnește și se oprește pe faţa netrebnicului sultan: cinci paşale se
reped să-l şteargă! Şi inima mea se umple de durere și de mândrie!
DOAMNA MARICA (lacrimi): E atât
de îngrozitor!
BRÂÎNCOVEANU: Urcă al doilea fiu, Ştefan. Frumuşel, cârcotaş, nedezlipit de
soaţa şi de Ruxandra lui cea mică... Înainte
să-i zboare capu’ strigă: “Tată, numai eu ţi-am adus necazuri şi ţi-am tulburat viaţa, din pricina
inimii mele slabe şi sângelui meu iute. Nu pot să mă duc să dorm somnul de veci
până ce nu-ţi voi cere iertare!”
Doamna Marica se prăbușește în genunchi: hohote de plâns.
BRÂNCOVEANU: Mai rămâne ăsta micu’, Matei, şi mă tem: are doar doisprezece
ani, abia a început să simtă miezul dulce al vieţii... Când
întreabă gâdele. „Hei, ghiaur mic, treci în legea noastră ca să-ţi
păstrezi pielea?”, mezinul nu-i răspunde. Se întoarce spre mine şi rostește,
dulce: ” Eu mor bucuros, tată, sunt mic,
într-adevăr, dar sunt din Neamul tău!” Din nou, inima mea se umple de mândrie
și deznădejde! Ultimul e jupânul Ianache, sfetnicul meu de
taină. Sultanul glăsuiește: „Fă-te turc şi dezleagă-te de stăpânul tău, ca să
fii bogat şi fericit!” Vocea lui Ianache răsună ca un clopot în dungă: „Un
Văcărescu nu-şi trădeză Domnul şi Biserica!”
DOAMNA MARICA (printre hohote): Nu
se poate o soartă mai urâtă! Pentru ce, ție, un așa iubitor de Dumnezeu... un
om atât de harnic și cinstit să primești o așa povară?!
BRÂNCOVEANU: Cu niciun cuvânt să nu cârtim! Domnul știe cât și ce dă
fiecăruia! (Spre Cer.) Doamne, Ție-ți
mulțumim!
DOAMNA MARICA: Constantine... fugi!
BRÂNCOVEANU: Unde... Maria?!
DOAMNA MARICA: Ia-i pe băieți și pierdeți-vă urma! Ai destui prieteni... de
la împăratul de la Viena, la dogele din Milano...
BRÂNCOVEANU: În Domnie n-ai niciodată prieteni, Marica...
DOAMNA MARICA: O să rămân eu aici... Mie, o femeie, n-au ce să-mi facă...
Și chiar de-mi vor smulge unghiile... salvează-mi băieții! (Însuflețită.)
Aga ți-a lăsat răgaz până diseară: atunci veți fi departe!
BRÂNCOVEANU: N-aș putea să-i fac așa ceva lui Mustafa: padișahul i-ar
smulge și lui, și alor lui, limba. Dacă năpasta căzu pe mine și pe familia mea,
nu pot s-o arunc în cârca unui prieten. Când m-am ridicat pe tron, am îmbrăcat
cămașa morții și mi-am învelit în ea și soața, și pe urmașii mei. Acum, vrem
sau nu, trebuie s-o purtăm!
DOAMNA MARICA: Dar... Constantine... nu e o rușine să fugi... dacă poți
salva patru flăcăi ca brazii... care-ți mai sunt și fii!
BRÂNCOVEANU: Nu e vorba de rușine sau de țâvnă. Iar dacă aș fugi, de mâine
dimineață turcul ar începe dezmățul. Vouă, familia mea, v-ar scoate ochii și
v-ar purta leșurile prin târg. La fiecare bordei ar trece pe omul casei prin
iatagan. Dacă Dumnezeu mi-a pus pe umeri crucea asta trebuie s-o duc singur,
doar cu ai mei. Cu răbdare și Credință. Și n-aș putea să fug nicăieri. Lumea e
un labirint cu o singură intrare și nicio ieșire. Doar sufletul poate ieși pe
horn și, dacă e liber și împlinit, se poate îndrepta spre Cer!
Matei se apropie de Doamna Marica, îngenuncheată.
MATEI: Mumă... maman, de ce plângi?! (O
mângâie.) N-o să te mai supăr... nici pe tine, nici pe taicu... papa! Voi
mânca prepelițe... și pilaf... voi mânca și șobolani, numai să nu vă văd
mâhniți! Și n-o să mă mai sui nici pe cârlani: știu că ți-e frică să nu cad și
s-ajung schilod, ca Richard al treilea!
Doamna Marica se ridică, încet: își șterge lacrimile.
CONSTANTIN: Tată, ce să facem?!
BRÂNCOVEANU: Cum... „ce să facem”?!
CONSTANTIN: Să stăm cu mâinile-n sân şi să aşteptăm să ne ia turcul
capetele?!
BRÂNCOVEANU: Se va întâmpla doar ce vrea Dumnezeu!
RADU: Și ce vrea Dumnezeu?!
BRÂNCOVEANU: Să lăsăm lucrurile să curgă în făgaşul lor! (Linişte.) Viaţa n-a început cu noi şi nu
se va termina cu noi. Tot ce rămâne e voia lui Dumnezeu. El a hotărât să primim
toate minunăţiile pe care ni le-a dat... acum vrea să ni le ia înapoi! Ne putem
împotrivi?!
RADU: Și nu putem face nimic?!
BRÂNCOVEANU: Ba putem!
RADU: Ce?
BRÂNCOVEANU: Să ne păstrăm Credinţa!
ŞTEFAN: Tată, îmi cer iertare pentru ce-o să spun, dar circulă prin popor o
snoavă cu un cioban la care o oiţă îi vesteşte că va fi ciopîrţit de alt
cioban, iar el se aşază pe pajişte şi aşteaptă!
CONSTANTIN: Berbec ești tu: să nu
vorbeşti aşa cu tata!
BRÂNCOVEANU: Tăceţi! Tot ce putem face e să ne pregătim de drum şi să ne
punem lucrurile în bună orânduială! (Spre
Doamna Marica.) După ce ne vor tăia capetele, trupurile ni le vor arunca în
mare. Tu să mergi la Patriarhul Constantinopolului, care în viaţa pământeană
mi-a fost prieten, ca să te ajute să ne scoţi trupurile din apă, să le aduci în
pământurile noastre şi să le aşezi la monastiri ridicate de mine. Pe mine să mă
aşezaţi la Horezu. (Febril.) Să-i
aduci aminte lui Vucasin pietrarul, că i-am poruncit să pună deasupra porţii
mari de la Mogoşoaia un colac de marmură albă de Ruşchiţa... iar lui Istrate lemnarul:
Crucea cea mare din altarul de la Goleşti să fie din lemn de arţar, tăiat în
zori din pădurea de la Călui! (Frenetic.)
Iar lui Pârvu Mutu, zugravu’, în pridvorul de la Hurezi, deasupra mormântului
meu să picteze un Samson în luptă cu leul!
Constantin se ridică, brusc.
CONSTANTIN: Tată, va fi prima oară din viaţa mea când n-o să te ascult! (E gata să iasă.)
BRÂNCOVEANU: Unde te duci?!
CONSTANTIN: Să-mi iau spada!
ŞTEFAN (se ridică): Mă duc şi eu!
RADU: Vin şi eu!
MATEI: Unde vă grăbiți aşa, fraţii mei?! Doar... aga a zis că avem răgaz
până la asfinţit! Mai e vreme... (Pentru
sine.) Mi se pare nedrept să nu mai fiu! Nu-mi pot închipui ce înseamnă „nu
mai sunt”! Soarele va răsări în fiecare dimineaţă... fără mine?! Crângurile vor
înflori în fiecare primăvară... fără mine?! Mânjii tineri vor paşte iarba din
faţa cerdacului... fără mine?! Cum să las să se întâmple atâtea frumuseţi...
fără mine?! (Se luminează.) Abia
aștept să mă ia și pe mine la Stanbul: n-am văzut niciodată o cetate așa
dodoloață! E prima dată când merg la mare... O să-mi duc şi mânjii la Bosfor! (Își privește tatăl, fix.). Sau... ar
trebui să mă reped și eu la spadă?! Dar... n-am!
Intră Constantin, Ștefan și Radu: săbiile trase.
BRÂNCOVEANU: Ce să faceți cu vreascurile astea?!
RADU: Dacă ne căsăpesc... măcar să murim cu sabia trasă!
CONSTANTIN: În Cronici scrie că suntem urmașii unor popoare viteze: daci,
romani...
ȘTEFAN: ... care, și când au murit, au pierit cu sabia-n mână!
RADU: Chiar și nu demult... Mircea Bătrânul... sau nea Mihai Vodă... au
ridicat sabia la turc...
BRÂNCOVEANU: Cu ce folos?!! Turcul s-a scărpinat la ceafă.... ca de un
purec, iar domnitorul victorios și-a lățit pe față un zâmbet și a zis, mieros:
”Nenea Soliman, te rog frumos, vino matale și ia-ți birul!”. Fapte simbolice
putem face multe, copiii mei, ele au și un folos, dar rămânem în mâini doar cu
fila de Istorie...
ȘTEFAN: Dar, tată, noi în loc să ne întărim armata... am înălțat monastiri
și schituri...
CONSTANTIN: Tata știe întotdeauna ce e mai bine!
BRÂNCOVEANU: O monastire închinată lui Dumnezeu prețuiește mai mult decât
un corp de armată! O frescă e mai de folos decât o sabie! Copiii mei, eu când
am urcat pe tron și m-am uitat în jur am văzut cine sunt: Dumnezeu m-a pus Domn
peste o țară mică, cu plăieși săraci, siluiți, speriați. Dacă le puneam câte un
retevei în mână... ce folos când, alături, stăteau la pândă Imperii: turcu,
muscalu, habsburgu... care numai la un gând îmi smulg sabia din cotor! Nu
puteam izbuti decât ridicând din colb rumânu, învățăndu-l să mănânce, să se
îmbrace și, când ridică ochii spre soare să se lumineze într-un pridvor de
monastire cu chipul lui Dumnezeu. Dacă nu ne putem bate cu săbiile nici cu
turcii, nici cu muscalii, atunci ne rămâne doar
norocul să ne ridicăm la ei prin
Civilizație, Cultură și Credință!
MATEI: Tată, ce e ”civilizație”?
CONSTANTIN: Mai taci, mă!
BRÂNCOVEANU: Romanii, înaintașii noștri, de care vorbiți, au cucerit Lumea
nu prin tăișul săbiilor, ci ridicând apeducturi, pietruind drumuri și cultivând
zei. Turcii ăștia, care ne bagă sula-n coastă, nu sunt mai civilizați decât noi
și, dacă vor rămâne așa, vor fi înghesuiți curând într-un colț de Lume de unii
care au într-o mână sabia și-n cealaltă săpunul! Însă... nu e vreme să povestim
despre Roma într-o clipă atât de neagră: înarmați-vă cu credință și tărie...
aruncați vreascurile astea de tablă și mergeți să vă orânduiți familiile și
moșia: curând pornim pe un drum fără pulbere!
Fiii aruncă săbiile și ies.
BRÂNCOVEANU (încet, spre Doamna
Marica): Sufletul să se ridice din trupul ce mi-a fost lăcaş, să plutească
peste Neam, de la Brâncov la Constantinopol...
să poposească la toate monastirile pe care le-am sfinţit şi să se aşeze,
la odihnă, la Hurezi, într-un contur de mormânt deasupra căruia, Pârvu Mutu sau
grecul Constantinos să scrie, pe zidul alb: „Aici zace trupul unui soldat al
lui Dumnezeu!”
Constantin, Ştefan şi Radu intră, din nou.
CONSTANTIN: Nici n-apucarăm să ajungem în ogradă... că înnebuni Soarele!
ŞTEFAN: Era pe cer, la amiaz...
RADU: ... şi deodată, a pornit-o, ca un apucat...
CONSTANTIN: ... şi s-a oprit la asfinţit!
ŞTEFAN: În câteva clipe s-a aninat la urechea Apusului! Ce să facem, tată?!
BRÂNCOVEANU: Domnul ne dă Semn că nu ne mai îngăduie un răgaz!
MATEI: De ce, tată?!
BRÂNCOVEANU: Doar El ştie! (Pentru
sine.) Doamne, ţi-am ridicat aşezăminte şi monastiri, toate cu chipul Tău
şi al sfinţilor Tăi... Nu cer răsplată şi nici îngăduinţă pentru asta, dar aş
fi vrut să-mi dai răgaz în viaţa mea pământeană... ca să pot să îndrept cu faţa
spre Tine şi Neamul meu fără noroc... aş fi vrut să merg mai departe pe drumul
Desăvârşirii, împreună cu fiii, fiicele, soaţa şi curtenii mei... Însă Tu ştii
mai bine care e Calea şi cât trebuie să mai alerg pe ea... Poţi să ne iei
trupurile, mie şi la ai mei, pe care tot Tu ni le-ai împrumutat, dar
întăreşte-ne sufletele, cât să ne apărăm şi să ne păstrăm Credinţa!
RADU: Tată, Dumnezeu a trimis vârcolacii şi au supt de tot Soarele! Ce să
facem?!
BRÂNCOVEANU: Pregătiţi-vă!
ŞTEFAN: Pentru ce, tată?!
BRÂNCOVEANU: Ca să pornim!
MATEI (candid): Încotro?!
BRÂNCOVEANU: Pe drumul Credinţei! Agă!
VOCEA LUI MUSTAFA: Poruncește, prințe... prietene!
BRÂNCOVEANU: Suntem gata: Pune caii la rădvane! Pornim!
DOAMNA MARICA (plângând): Oare,
urmașii... și urmașii urmașilor vor ști vreodată ce e acum în inima noastră?!
BRÂNCOVEANU: Cineva știe!
DOAMNA MARICA: Cine?!
BRÂNCOVEANU: Dumnezeu.
CORTINA
Despre autor