PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

UN FEL DE PROLOG

Orice organism viu îşi are mizeriile lui.

Iar Literatura e un organism viu, un domeniu al Artei, care Artă, e ştiut dintotdeauna şi pretutindeni, nu e chiar domeniul predilect al Legii, al curăţeniei morale, al gestului cavaleresc şi al drumului drept. În general, Artistul e cunoscut ca un pişicher şi combinagiu; în Artă, ideea de grup, de alianţă sau de ambuscadă a fost mereu la mare preţ, şi nu doar pe Dâmboviţa. Însă uneori formele de asociere depăşesc un anumit grad de relaxare şi ajung la stadiul de infestare şi otravă, iar grupul trece prin stadiul de gaşcă şi se transformă în Clan, cu reguli precise, exclusiviste, care duc la completa anihilare până la sufocare a celor din afară. Brusc, alteritatea ia forme maligne şi nu se mai poate vorbi de inerent interes, de toane de artist ori de individualism. E ceea ce s-a întâmplat, după impresia noastră, începând cu anii ’80 în Literatura română şi se continuă până azi. E momentul în care, din motive în mare echivalente cu cele din Literatură, relaţiile mafiote se vor instala temeinic în fiecare domeniu, segment şi ungher al societăţii româneşti. Putem vorbi cu acelaşi temei şi în virtutea aceloraşi principii şi fenomene, de o Mafie românească economică, administrativă, a armatei, poliţiei, justiţiei sau a sistemului de învăţământ. Noi ne vom ocupa exclusiv de Mafia literară pentru motivul evident că fiind (încă!) scriitor, ea ne interesează în primul rând.

Pe de altă parte, Starea-de-Mafie cu formele, instituţiile şi personajele ei aflate, e adevărat, în forme incipiente, naïve, gregare şi benigne, pare a fi prezentă în Carpaţi, fără sincope, de la Burebista încoace, dacă nu şi mai încolo! Nu putem trece fără să observăm că, în general, tipul spiritual-caracterologic al românului pare fundamental predispus la asocieri dubioase, la mici conspiraţii, puciuri, capcane, la un mod uşuratic şi nefiresc de a impune mediocritatea şi non-valoarea sinelui sau a cuiva dintr-un grup în defavoarea valorii, talentului şi a bunului simţ. Doar în treacăt să amintim invariabilele lovituri de palat prin care un viitor domnitor român îşi uzurpa înaintaşul, care de cele mai multe ori îi era rudă apropiată (obicei preluat, poate, de la otomani), veşnicele conspiraţii boiereşti transmise ca principiu în epoca modernă la paşoptişti ( Momentul Cuza n-a început şi s-a sfârşit printr-o conspiraţie? ). De altfel, statul român modern, atât cel mic, sub Cuza, cât şi cel mare, sub Carol I, a avut la bază o oarecare „şmecherie” tipic românească, o găselniţă menită să surprindă (şi a şi surprins!) străinătatea dar şi forţele interne. Aşadar, gustul pentru urzeli, capcane, pentru maşinaţiuni de sorginte clar mafiotă pare a fi intrat în gena românului, cel puţin în sfera politicului fiind un teren fecund. De altfel, într-o fenomenologie bogată, de-a dreptul suculentă şi palpitantă, cu greu ne putem stăpâni impulsul de a aluneca în spaţiul global românesc de manifestare a Mafiei de la origini şi până într-un viitor ce se anunţă, din acest punct de vedere, generos. Manifestare care, suntem nevoiţi să repetăm, are până în anii 80 doar forme incipiente, doar impregnat-mafiote, Mafia în plenitudinea ei, ca instituţie solidă, asociată cu corupţia generalizată, impostura şi cinismul aferent, apărând abia după acest aproximativ prag temporal.

Însă să ne întoarcem pe fâşia îngustă dar pentru noi adânc semnificativă a Literaturii române. Care, e clar, simptome mafiote a avut dintotdeauna. Cercul Junimii, mai târziu grupurile din preajma marilor reviste: Contemporanul, Semănătorul, Zburătorul, din jurul unor mari personalităţi ca Maiorescu, Gherea, Călinescu, Lovinescu, toate poartă în sine germenul mafiot. Doar că, din motive obiective, nu s-au manifestat ca instituţii mafiote veritabile. Primul motiv ar fi că, în ciuda unor linii programatice, al prezenţei interesului şi a diverselor forme de Patimă, exclusivismul dur, totalitar, a fost mereu atenuat. Fiecare pre-Clan a părut mai curând preocupat de impunerea propriului program şi interes în interiorul grupului respectiv, de autoconsolidare şi mai puţin de anihilarea „celorlalţi” prin orice mijloace, predispoziţia pentru sloganuri de tipul „Noi şi în rest…Pustiul!” fiind puţin marcată. Poate şi dintr-o lipsă de miză pecuniară majoră, până în anii 50 scrisul nefiind cine ştie ce afacere, ca şi în alte zări, scriitorul era cunoscut ca un boem, „pârlit”, care împuşcă francul, în totală contradicţie cu imaginea de mai târziu a scriitorului respectat pe scară socială, cu funcţie sau cu o slujbă bine plătită, cu stipendii şi, nu de puţine ori, cu Volgă ori măcar cu o Dacie la scară. Nemaivorbind de burghezia scriitoricească ce accede chiar în funcţii politice, în prezidiul Congreselor Partidului unic şi, implicit, având acces la case de vacanţă, călătorii în străinătate şi alte bunătăţi.

Apoi, chiar dinainte de anii 50, spaţiul vital al scriitorului român a fost destul de rarefiat, permisiv. Acel „Scriţi, băieţi, numai scriţi!” denotă din start o lipsă de condeie şi, implicit, de o competiţie la un nivel valoric ridicat, care impune uneori scoaterea săbiilor în public sau încropirea unui grup de presiune sub semnul lui „al nostru”. Celebrul îndemn al lui Heliade a rămas valabil aproape un secol, fiind chiar reluat, cu o forţă sporită, după anii 50, uşor modificat: „Scrieţi, băieţi şi fete, dar numai ce vrem noi!”. Ceea ce e mai mult decât o încurajare, e aproape o rugăminte disperată către oricine poate ţine în mână un condei, ca să devină peste noapte scriitor.

Rezumând, totul se reduce la alegoria ciolanului, atât de plastică şi semnificativă în Carpaţi, parcă din şi pentru vecie. Până în 50, ciolanul era cam gol iar dulăii, rari. Mirişte…cât cuprinde! Oricine avea cât de cât valoare, măcar de inventar, îşi putea publica liniştit producţiile, era înjurat ori adulat însă oricum era băgat în seamă, ceea ce pentru scriitorul român e esenţial. I se dădea voie să respire ca scriitor, e adevărat mai mult cu buzunarele goale, dar cine era chemat de Muze avea dreptul să existe. Ceea ce, anticipând puţin, azi nu se mai întâmplă. Mai mult, Istoriile lui Călinescu sau Lovinescu, ca să le amintim doar pe cele mai importante, par să caute cu înfrugurare orice urmă de talent sau performanţă literară dintr-un text sau dintr-un autor. Cel puţin senzaţia e că nimic din ce e măcar onorabil literar tipărit, indiferent de autor, tendinţă sau grupul căruia îi aparţine, n-a rămas pe dinafara Istoriilor. Şi oricum, impresia e de căutare, de scormonire, de bunăvoinţă chiar şi în negaţie, ci nu de eludare cinică sau de răutate demolatoare, ca azi. „Al nostru” pare o sonoritate străină Istoriilor ante ori interbelice, omisiunile, inerente, ţin doar de gustul maestrului, care nu poate fi discutat.

În cele din urmă chiar şi recompensa materială acordată scriitorului pentru pagina scrisă e modestă dar acceptabilă, cei mai importanţi scriitori ai momentului trăind chiar bine numai din scris, iar ceilalţi reuşind totuşi să supravieţuiască doar de pe urma condeiului. Situaţie care, inutil s-o mai spunem, azi a devenit o imposibilitate. În concluzie, fără a fi un Rai, atmosfera literară ante şi interbelică e oricum respirabilă.

Spre surprinderea tuturor, în locul unei aşteptate ciume, regimul comunist se dovedeşte a fi o mamă bună, atentă şi generoasă cu scriitorii. E adevărat, nu chiar cu toţi (Un prim semn de segregaţie, asanat însă pe parcurs.) Întîi că se măreşte considerabil Ciolanul. La început, Scriitorul rămâne în espectativă: Oare să fie adevărat? Se zvonea că odată cu tancurile sovietice vor veni biblicii şapte ani de secetă şi, când acolo, i se întinde blidul cu miere. Încet, cu sfială, întinde mâna; îşi linge degetele. Da, e miere adevărată, şi încă amestecată cu lapte! Omul nostru, hămesit şi cu buzunarele rupte, n-a mai stat pe gânduri: năvală la caşcaval! Numai fraierii n-au pus mâna pe condei, mai ales că erai plătit regeşte: pentru un poem despre tractoare şi treieriş, orice proaspăt alfabetizat primea o căciulă de marafeţi, câţi nu-i văzuse tot neamul, de la maimuţă la robot! Başca premii literare cu toptanul, chiar şi mai gras remunerate! În aceste circumstanţe, condiţionarea tematică devine un simplu moft. Nu doar că era loc pentru toată lumea la masa larg întinsă, dar revistele şi editurile te implorau să scrii opere „durabile” pentru noua literatură socialistă, critica era abundentă şi moale ca un căţeluş de pluş. În condiţii de ploaie torenţială cu mană cerească e firesc ca dulăii să se înmulţească văzând cu ochii. Iar osul a continuat să fie imens şi cu multă măduvă, condiţii în care Mafia e doar în stadiu de crisalidă, sub forma unor inerente găşti sau prin războaie de trei zile, mârâieli scurte gen Preda-Barbu sau tresăriri de orgoliu tip România Literară-Luceafărul.

Dar ce e bun nu ţine mult, şi vin anii 80 când paranoia ceauşistă porneşte pe ultimul viraj: ciolanul literar se subţiază brusc. La început, oamenii cu condeiul cred că e o glumă, dar realizează repede că situaţia e reală şi în curând mirarea capătă accente de disperare. Mai întâi sub formă de şoapte pe la colţuri, conştiinţa de breaslă se acutizează şi se ascute ca altădată lupta de clasă. Realizează brusc că dulăii sunt prea mulţi. Şi cum ei oricum erau deja în interiorul sistemului, prima grijă a breslei, prin reprezentanţii ei, e să le închidă porţile în nas tinerilor aspiranţi la gloria literară. Nu mai sunt locuri nici în picioare! se scrie cu litere mari, la intrare. Se pun garduri, se sapă şanţuri. De acum, în Literatura română se va intra ca într-o cazemată: târâş, pe coate. Câţiva însă mai trebuie să treacă pragul, pentru perpetuarea speciei, aşa că se inventează site dese numite concursuri de debut, prin care trec în cele din urmă tot „ai noştri”şi, doar de ochii lumii, încă vreo doi-trei dintre „ceilalţi” care, stingheri şi neglijaţi, oricum sunt sortiţi pieirii. Un singur lucru e clar: anii 80 aduc naşterea în Literatura română a Mafiei, o instituţie încă din scutece matură, care sare cu voioşie peste stadiile copilăriei şi adolescenţei, cu rădăcini puternice, cu trunchi solid şi o coroană largă. Găştile literare înmugurite încă înainte de anii 80 cresc într-o zi cât alţii într-un an şi devin repede adevărate clanuri exclusiviste, mafiote. Personajele-emblemă răsar ca din ceaţă, cu trăsături adânci, chipuri mature, chiar cu uşoare urme de rid! Părea că totul stătuse „in nuce” ani de zile şi aşteptase Clipa care, în sfârşit, iat-o, sosise!

Să ne cantonăm provizoriu în deceniul dinainte de anii 89. Accesul la reviste, la edituri, la intrarea în Uniune sau la călătorii devine strict controlat, drămuit. Concurenţa între clanuri e evidentă dar mocneşte, se mai arată pistoalele dar nu se trage, Partidul nu suportă zgomotul, impresia de linişte chiar tensionată trebuie păstrată. Cine nu se conformează riscă să facă aripi şi nimeni n-are chef de aşa ceva. În ciuda îngheţului de afară, înăuntru clanului e cald şi bine, e adevărat că se tânjeşte după şi mai bine, deziderat pentru care şefii de clan, în general Maestrul şi câţiva apostoli „importanţi”, se adună în câte o delegaţie şi, cu jalba-n proţap, se înfiinţează în faţa Tovarăşului şi-i mai cer ceva grăunţe „pentru breaslă”. Tovarăşului numai grija scriitorilor îi mai lipsea, dar ştie că nu e bine să te pui rău cu „ei”, mai mârâie pe la Europa Liberă, Occidentul şi-aşa e cam iritat, în ciuda tuturor precauţiunilor a cam observat că Împăratul era gol, aşa că îşi mestecă în barbă iritarea, îi bate pe umeri pe jalbişti şi le promite că măcar nu va fi mai rău. Liderii se întorc fiecare sub cortul său cu aer de oameni obosiţi dar învingători, oricum au dovedit curaj şi sacrificiu de sine pentru cauza breslei, în plus şi-au întărit autoritatea în faţa propriului clan, deci toată lumea e mulţumită: cât timp nu e mai rău, e foarte bine! Dacă în clipe de reprezentare şefii clanurilor sunt alături, în rest, în afara unor pauze când îşi arată muşchii, îşi respectă teritoriile şi sferele de influenţă. Nu te atingi de „al nostru”, nici noi nu ne atingem de „al vostru”…iar în rest, nimic nu contează!

Dacă înăuntru clanului e călduţ, în afară e rece de-a binelea. Uneori chiar ger. A rămâne, din proprie voinţă ori forţat, în afara oricărei grupări e un risc major pe care tot mai puţini scriitori, indiferent de nume, şi-l pot asuma. Dintre cei deja mari, cu o carieră şi un talent puternic, recunoscut, câţiva se strâng sub propria pelerină, dar când clanurile aruncă spre ei valuri de indiferenţă, chiar şi cortul lor stingher se clatină. Unii cedează, alţii, nu. Însă cei încă firavi, aflaţi la prima sau a doua carte şi care au rămas neînregimentaţi, au şanse minime să supravieţuiască literar. Editurile, revistele, întreg sistemul îi ignoră. Rămân ca nume incolore, undeva la periferia lumii literare. Argumentul talentului provoacă doar un zâmbet dispreţuitor. „A fi în interior” e deja expresia pleonastică a lui „a fi”. În preajma anilor 89, Mafia literară românească e deja biruitoare.

După 89 datele nu se schimbă esenţial. Cenzura politică e înlocuită de cea economică, autoritarismul literar trece în haos organizat. În condiţii diferite dar echivalente ca intensitate şi manifestare, Clanul reacţionează şi se comportă constant, egal cu sine. Doar că acum lojile par să se înmulţească, opţiunile se diversifică. Vocile par diferite, tonalităţile schimbate, însă la o analiză mai atentă se constată uşor că taberele au rămas aceleaşi, sferele de influenţă, ca şi năravurile, nu s-au modificat. S-a produs totuşi o schimbare semnificativă de pârghii. Dacă înainte accentul discriminant cădea pe „a publica”, latura receptoare fiind abia consecutivă, acum lucrurile se inversează: în general poate să publice oricine, oriunde, oricât şi oricum, dar clanurile introduc la receptare operatorul „tăcere”. Scriem şi vorbim doar despre ce este „al nostru”, de „al vostru” vă ocupaţi voi, iar despre ceilalţi…linişte. Linişte cu găleata, cu roaba, cu tona. „Străinul” va sucomba prin straturile de tăcere pe care noi vom avea grijă să i le aşezăm împrejur. Orice va spune sau va scrie nenorocitul, noi ne vom întoarce muţi, aristocratic, în partea opusă vocii. A ucide prin tăcere este o metodă silenţioasă, elegantă, necostisitoare, eficientă, descurajantă, sigură. A trebuit să treacă un sfert de veac ca să fie adusă la perfecţiunea la care azi, la câţiva ani din noul secol, se poate spune fără dubii că a ajuns. Dar victoria este totală. Acum, la ceas aniversar, se pot destupa şampanii, se poate plânge chiar pe umărul Scriitorului român care, se spune, o duce greu.

Dar care scriitor? „Al nostru” sau „celălalt” ? Pentru că dacă „al nostru” nu o duce aşa de bine cum am dori şi ar fi firesc, atunci despre „celălalt”, pe care nu îl vede şi nu îl plânge nimeni, ce se poate spune?

„Celălalt” e doar un schelet ambulant. Un suflet cu chirie. Care, din când în când, mai e şi certat că a renunţat la luptă. Or, şaua unui scriitor e mulată pe carcasa unui om, care îşi poate pune idealul în faţă ca pe un ceas deşteptător, îşi poate face locaş într-o cavernă săpată într-un perete de mizerie, nepăsare şi frig, dar cât poate supravieţui acolo doar cu sinele său pulsatil, ca să mai şi desăvârşească o operă adevărată, puternică? Curând, chiar şi încrederea în sine scade, idealul păleşte, cârtirea dinăuntru face glas: „Nu cumva Nimicul, care mi se arată mereu, sunt chiar eu? Nu cumva sunt un Zero umflat până la penibil de propria iluzie?” Nimic nu e neclintit şi sigur în lumea conştiinţei. Iar Scriitorul, vrând sau nevrând, rămâne o Conştiinţă. „E uşor să fii logic, dar e aproape imposibil să fii logic până la capăt” , spunea Camus. Iar capătul pare a fi pentru Scriitorul nostru, mai ales când îţi e sugerat zi de zi, ratarea, căderea în noroiul diurn, casnic. Nu trebuie să-ţi smulgă cineva condeiul din mână, îl arunci singur. Unii se refugiază în beţie, alţii într-o asceză stearpă. Câţiva se sinucid. Fiecare „scapă” cum poate!

Miza oricărei Literaturi e Opera. Dar, în atari condiţii, de unde ar mai putea să apară Ea?

De la scriitorul „nostru”, desigur.

Însă nu numai mizeria şi disperarea ucid, nu doar lipsa de perspectivă retează aripi, ci şi prea plinul . „Mai multul este preaplinul Nimicului” l-am auzit pe Celibidache tăind cu bagheta felii de aer. Poţi turba din prea mult bine, oaia crapă lăcomindu-se la lucernă; dacă nu se poate scrie cu burta goală, la bulimie condeiul se înmoaie. Scriitorul „nostru” a devenit un soi de activist literar. Or, cărţile le scriu totuşi scriitorii. Omul nostru are îmbrăcămintea, gesturile, uitătura, freza, aerul unui scriitor, dar nu mai are Substanţa. Scrie mult, publică şi mai mult, dă interviuri, răspunde la anchete cu morga unui Scriitor, dar miza lui nu mai e Opera în sine, ci doar Pofta ei. O formă goală care visează un alt vid. Fără o trăire interioară cu accente dramatice, pulsatile, fără o sfâşiere diurnă a propriilor gânduri şi simţiri, Opera nu e posibilă decât ca surogat. Or, chiar dincolo de voinţa sa, scriitorul „nostru” nu mai e întors în sine, ci mult spre exterior, spre condiţia sa de meseriaş, spre poziţia sa mercantilă din lume şi din interiorul propriului clan. Falsul ca exerciţiu constant, mimarea profunzimii, goleşte de conţinut chiar şi spirite înzestrate şi le îndreaptă spre o strălucitoare sterilitate: Nimicul cultivat diurn îşi ia tributul.

Nu văd unde să mai căutăm Opera. Literatura română de azi, fără repere valorice dar mai ales fără edificii solide şi certe, pe care noi continuăm să le denumim vetust Operă, e rezultatul a cel puţin un sfert de veac de stăpânire autoritară a Mafiei. „Operele” trâmbiţate a fi de la major la capodopere sunt ca şi miliardarii de carton ai acestei ţări: până la o visată Posteritate, o simplă ploaie de vară le transformă în mucava. Corurile reunite „alor noştri” pot să umple văzduhul cu laude, mârţoage vopsite cu tempera şi carioci pot fi scoase în târg pe post de murgi înaripaţi. Însă un cititor cinstit şi instruit vede că sub zăbală orice armăsar focos are nechezat de iapă şleampătă.

Nu poţi face din rahat bici, spune un proverb. După un sfert de veac de Mafie, Literatura română de azi e un rahat ornat cu trandafiri: peste blatul putred s-a aşternut un strat de frişcă, multă glazură şi, în moţ, două cireşe pătate.

Poftă bună!

Va urma...