vineri, 17 septembrie 2010

Despre „spectrul Secu” sau sfârşitul filmului „Băieţii cu ochi albaştri”

E vuiet şi vaiet naţional: fiecare român care e băgat în seamă povesteşte cu nesaţ, dacă se poate la televizor, cum a fost el persecutat de Securitate, cum a fost obligat să intre în Partid, altfel...adio post călduţ de referent în minister, ospătar, activist ori ambasador în Mali. În literatură, la care ne vom restrânge rândurile care urmează, deşi lucrurile sunt similare în orice alt domeniu, tonul văicărelii capătă dimensiuni apocaliptice. Aşa încât, un scriitor care se respectă e aproape obligat să declare că, în acele triste vremi, i s-a scos măcar un volum (important) chiar de pe buza tiparniţei... Un articol refuzat de o revistă ori un grupaj de versuri adânc cenzurat e un fapt banal, nesemnificativ. Important e să arăţi că ai fost băgat în seamă şi, în plan general, e obligatoriu să se ştie că băieţii cu ochii(neapărat) albaştri erau omniprezenţi, spintecau romane, schingiuiau poezii şi dădeau cu vergeaua peste deştele nefericitului Autor... în definitiv îl obligau să cârmească dinspre pastel înspre greţoasele Ode. Până şi drepturile de autor, pentru unii babane, erau încasate tot cu sila... Imagini de coşmar în faţa cărora, ca un bun şi naiv cetăţean, mă cutremur regulamentar...însă am şi o nedumerire: ca foarte tânăr scriitor am trăit o parte din acele vremuri şi-mi amintesc că revistele de cultură erau pline de omagii, că Omagiile însele, tipărite pe cea mai bună hârtie, erau înţesate de lingăi profesionişti, care însă nu prea aveau loc de scriitori de calibru, actuali foşti dizidenţă şi acuzatori ai acelor timpuri, puşi, atunci, să scrie cu forţa, desigur!
Să fiu bine înţeles: nu contest că multe din grozăviile descrise azi nu ar fi avut loc...dar înghesuiala de la posturile de martiri e atât de mare în comparaţie cu starea de evlavie necondiţionată a Conducătorului, încât situaţia e mai mult decât jenantă. Aşa încât, să vin să spun, ca un naiv ce sunt, că în acele vremi am scris şi am publicat, nu atât cât aş fi vrut, desigur, fără să scriu măcar cuvântul „partid”, fără să fiu măcar membru de partid...şi nimeni nu m-a întrebat nici cât e ceasul... Unde era această atât de prezentă Securitate şi eu n-am văzut-o? Şi de ce, din toată România, doar pe mine m-a ocolit? Oare de ce?
 O prezumţie e inevitabilă: poate n-am meritat atenţia Secu!
 Hai să vedem cât eram de nesemnificativ.
 Ca elev, public în revista Cutezătorii mai bine de 50 de articole, dar mai ales schiţe şi povestiri, fără nicio încărcătură ideologică (arhivele sunt la îndemână), având cei mai activi colegi de pagină pe viitorii scriitori Matei Vişniec, Cleopatra Lorinţiu, Adrian Alui Gheorghe, Doina Pologea etc., dar şi scriitori consacraţi deja, de la Nichita Stănescu la Nicolae Velea.
 La optsprezece ani public în Luceafărul o nuvelă, două pagini mari, cu o prezentare a lui Geo Dumitrescu („...un talent plin de promisiuni, înrudit după impresia noastră, cu vigoarea şi profunzimea auditivă a lui Marin Preda...”). Episodul nu putea trece – şi nu trece! – neobservat într-o epocă în care gesturile largi, entuziaste erau puţine, mai ales venind din partea unei personalităţi superexigente, cum era Geo Dumitrescu, care „băgase mâna-n foc” într-o viaţă întreagă de descoperitor de talente, doar pentru câţiva poeţi şi, de la Marin Preda încoace, pentru nici un alt prozator! (Amicul Dumitru Augustin Doman, şi el luceferist, mi-a reamintit, după 30 de ani, când ne-am întâlnit personal, episodul).
 Pe la nouăsprezece ani scriu un roman cu care, un an mai târziu, câştig concursul de debut al editurii Albatros, condusă de Mircea Sântimbreanu, şi care apare peste alţi doi ani cu o prezentare pe copertă a Mirelei Roznoveanu („...dacă a scris acest roman la douăzeci de ani înseamnă că ne aflăm în faţa unui talent adevărat, puternic, şi a unei gândiri curajoase, interogative, de o uimitoare precocitate...”). În cronica din România literară, Laurenţiu Ulici nici nu putea accepta un autor de roman la douăzeci de ani! De remarcat că, atât pe Geo Dumitrescu, cât şi pe Mirela Roznoveanu nu i-am întâlnit, fizic, niciodată.
 Aş vrea ca aceste amănunte biografice să fie luate doar ca o inevitabilă autodisecţie şi nimic mai mult...pe cine să implic într-un demers atât de fragil decât propria viaţă?! Datele de mai sus se vor lipsite de orice orgoliu: doar un stadiu necesar al unei demonstraţii, coordonatele clare ale unei „promisiuni” literare. Or, când azi, indivizi care înainte de 89 n-au trecut de Poşta Redacţiei şi acolo cu „mai trimiteţi”, pozează în mari autori masacraţi de Securitate... nu e ciudat cum nu s-a găsit nici atunci, nici mai târziu un băiat cu ochi albaştri, unul singur, care să-mi facă onoarea să se ocupe şi de destinul unui scriitor, să-i zicem, dacă nu promiţător, atunci măcar precoce? „Ia ascultă, băi tovarăşu... nu ţi se pare că eşti cam obraznic?! Publici încă de la grădiniţă, te lauzi că nu vrei să intri măcar în rândurile Partidului, la douăzeci de ani ai publicat o carte... pe banii poporului... nu ţi se pare că ne eşti dator?!” nu era firesc să aud? Dar... tăcere! Ce ghinion! Nimeni să nu-ţi pună în faţă măcar o adeziune... Mai mult, relaxat, povesteam cui avea timp să mă asculte că urmez matematica, pe care am şi absolvit-o, ca să nu fiu obligat să citez ode în faţa elevilor, cum s-ar fi întâmplat dacă aş fi urmat Filologia, de pildă. Şi, ca un corolar al unui absurd graţios, după absolvire aterizez ca profesor de matematici în Valea Jiului... din nou, fără ca să mă împiedice cineva. Nu e ciudat că atât de precauta Secu să nu ridice un deget, când îi era la îndemână să ridice o singură sprânceană, cât să împiedice fixarea unui nemembru de partid, deci greu de controlat, cam rău de gură şi nu lipsit de oarşce performanţe literare, într-un mediu maxim inflamabil(doar cu nici cinci ani în urmă, la Lupeni – domiciliul meu de azi – avusese loc cea mai radicală mişcare anticeauşistă, la care nea Nicu chiar fusese puţin sechestrat de gărzile minereşti. Vezi articolul meu despre acele zile, dar mai ales ample cărţi-document semnate de Marian Boboc şi Mihai Barbu)? E adevărat, inspectorul de matematică, un tip deschis intelectual şi care mai citise şi câteva cărţi de „nespecialitate” - lucru rar în breaslă – mi s-a părut că-mi acordă o atenţie specială, cu fiecare prilej insistând să stăm de vorbă şi „aiurea”; odată mi-a spus că ei, adică inspectoratul, ştiau că eu urma să vin în Vale. A fost primul şi ultimul semn că se interesa cineva de mine...
 Prima concluzie e aceea că personalizarea e o nenorocire. Aşa cum marele mister al Divinităţii e coborât, pentru babe şi mameluci, într-un Dumnezeu sub formă de moşneag, fenomenul Secu e pictat, pentru naivi şi gură-cască, în alegoria băieţilor cu ochi albaştri. După mine, cine pretinde că a „văzut” Securitatea, ori a văzut-o cu adevărat (fapt foarte rar, întâmplat, cred, doar în momente de cumpănă pentru Sistem, cum a fost, de pildă, episodul niciodată încheiat al marelui şi supremului dizident care e Paul Goma), ori delirează, sesizând că e la modă. În realitate, „fenomenul Secu” e un amestec în care intră ceva băieţi cu simbrie şi cu ochi nu neapărat albaştri, victimele acestora, mai mult sau mai puţin închipuite, dar şi interese mici sau mari, meschine sau „înalte”, spiritul de gaşcă pur balcanic şi specific românesc, mafia literară, reflexul gregar, masonic, indolenţa, nepăsarea, deviza „să moară şi capra vecinului”, spiritul treaz de pâră şi dezbinare a ceea ce se intitulează de veacuri bune pompos şi găunos drept „intelighenţia dunăreană”...toate astea adunate într-un soi de fiertură pusă la foc mic ce dă mireasmă de putreziciune cu margini de catifea, de creatură obraznică, informă, ce-şi toarnă odicolon dar miroase mereu a hoit, din pricina căruia Caragiale s-a refugiat la Berlin iar Eminescu a fost decretat nebun înainte de a fi, dar şi obedienţa unui scriitor mare numit Sadoveanu care şi-a cumpărat tihna, dealtfel meritată, de moşier comunist cu un loc la prezidiu...nenumărate alte exemple de măreţie şi lichelism dus până la jigodie... toate aceste racile, când manifeste, când oculte care s-au aşezat ca un muşchi verzui pe tot ce a fost viguros şi înalt românesc, se amestecă până la omogenizare în fiertură, başca concizeci de grame din spiritul subţire, de şerbet de dude al unui Gogu Rădulescu, fir întins între „înalţi” scriitori şi CC, şpriţul fără apă băut de tânărul Dinescu, Monşer şi câţiva băieţi bine îmbrăcaţi, ştiuţi, dar acceptaţi cu frenezie...toate acestea se servesc azi, la temperatura camerei, fraierilor post-revoluţionari sub numele „biftecul Secu”. Astfel, nimeni nu mai înţelege nimic, cu toţii suntem victime iar călăii au fost „înfieraţi” într-o metaforă colectivă. A privit însă cineva, pe deplin onest, curat (cine?!) în ochii tuturor scriitorilor, pe rând, să le autentifice culoarea? Şi, marşând pe marginile subţiri ale metaforei, câte aveau străfulgerări albastrui?
 Se observă uşor că semantica noţiunii de „Securitate” nu mai are aproape nici o legătură cu conţinutul, ea putându-se denumi foarte bine drept „pardesiu” sau „baobuuba”. Dar multora fiindu-le deja familiar termenul, unora chiar drag, şi ţinând cont că, dincolo de peronificare sau alegorie avem de-a face cu o forţă, malefică sau naivă, diversă până la omogenizare, de cele mai multe ori invizibilă până la orbire şi cum, vorba Poetului, toate acestea trebuiau să poarte un nume o vom numi „spectrul Secu” sau „efectul Secu”.
 Prima prejudecată, construită special ca să justifice multe „alunecări” e că Secu era insistent. Din contră, credem că mai curând era pe dos: Secu nu cheamă, el e chemat. Şi e firesc. Când oferta e atât de generoasă, cererea deja face nazuri. Cei care nu se înghesuie...să fie sănătoşi! „Băieţaş, par să spună cu un lung căscat de plictiseală, dacă nu ne placi...nicio problemă...însă să ştii că tu pierzi! Fără noi e greu, însă dacă asta ţi-e alegerea...să fii sănătos!”
 Nu pot spune că am fost singurul, însă e exact drumul pe care am pornit. Iar dacă n-am văzut niciodată ceea ce de acum voi numi „spectrul Secu” – şi cum ai putea să zăreşti un spectru?! – i-am simţit din plin apăsarea.
 „Efectul Secu” acţionează prin lipsă. Rămas singur în mijlocul unui Sistem mafiotizat, gaşcalizat, sindicalizat eşti ignorat tot timpul. E ceea ce simt, de treizeci de ani şi mai bine, zi de zi. Cei ca şi tine din afara sistemului sunt, la rândul lor, apăsaţi, stingheri. Nu poţi să le fii şi nu-ţi pot fi de niciun folos: insule sterpe într-un ocean de calculată indiferenţă. Ţi se taie sistematic punţile şi rămâi prizonier în propria neputinţă. Scrii pentru tine, pentru posteritate: dar până când?! Concret: revistele te tratează cu indiferenţă, o carte o publici greu, chiar foarte greu înainte de 89, dar nimeni nu ţi-o ia în seamă. Numele tău nu apare în nicio înşiruire în care apar, sistematic, şi o gloată de nulităţi ridicaţi la rang de vedete.
 După câţiva ani de la apariţia romanului Oraşul, mă prezint cu un nou roman la Cartea Românească. După tentative zadarnice de a-mi insera cartea în Plan, editorul Ana Barbu m-a îndemnat: „Fă şi tu ca Nedelciu... şi băieţii!” Era timpul când „băieţii” publicau în draci... Am întrebat, nedumerit, ce trebuie să fac. Concret, nici doamna Barbu nu ştia, însă a adăugat: „Mă gândesc că un constant Ce mare sunteţi! Pe lângă DRP (pe care, după 89, aceiaşi băieţi l-au înjurat copios), pe lângă alţii...” „Care alţii?” Curând, doamna Barbu a apelat la altă stratagemă: „Hai, zice într-o zi, să dăm manuscrisul la un referat extern. La cineva cu greutate”. Însă, m-a avertizat, chiar dacă referatul va fi elogios, e un sprijin, dar nimic mai mult... Şi a dat volumul lui Mircea Martin. Iar referatul a fost foarte bun. Marele critic şi teoretician se mira că nu auzise de mine şi a insistat să stăm de vorbă. Ne-am întâlnit în holul Universităţii chiar în preziua Revoluţiei. M.M. a insistat să vin la cenaclul pe care îl conducea „ca să intri în circuit, să te cunoască lumea!” Care „lume”... Cartea Pagoda a apărut peste doi ani, dar la Facla de la Timişoara...
 O altă trăsătură a „Secu” e că e nemuritoare. Apăsarea ei o resimt şi astăzi, ba chiar mai puternic decât înainte de 89. Spectrul se menţine intact. Ocultismul prerevoluţionar azi nu mai are sens: totul se operează la vedere, chiar cu ostentaţie, să se poată vedea câmpurile de forţă şi să piardă orice iluzie stingherii incomozi. Execuţiile, demonstrative, au loc chiar în Agora. Nume, cândva mari, sunt coborâte în bernă pentru a face loc „alor noştri”. Avertisment scurt: Dacă faceţi ca el, ca el o să păţiţi! Nu pot uita cum, Doamne, ce mare scriitor, Petru Dumitriu!, abia adus în prim plan după 89, la scurt timp, în urma unui gest care n-a convenit „spectrului” a fost executat scurt, prin cruntă omisiune: a fot omorât în viaţă fiind! La moartea sa fizică, un ziar-două au îndrăznit să anunţe, în două rânduri , ştirea. Ce să mai vorbim de un Paul Goma, exilat încă o dată într-un general dispreţ pentru vina de a fi spus cu voce tare adevărul evident cum că atât curajoşii de azi erau, mai ieri, nişte blânde pisici ce mângâiau botina Conducătorului... Alţii, ca Nichita ori Marin Preda, au avut mai mult noroc: au fost înmormântaţi la ceva timp după deces... Era nevoie de socluri goale! Pe care au fost instalaţi, imediat, cei pe care-i vedeţi azi, deja „sanctificaţi” în manuale, unii filosofi fără operă, altul reunind titlurile de „cel mai mare poet, prozator... ba chiar şi dramaturg şi publicist”... pe motiv că ştie ce vor femeile!
 În ceea ce mă priveşte, căci numai din acest punct pot depune mărturie, nu pot spune că nu am avut satisfacţii literare. Am publicat patru cărţi, sunt de cincisprezece ani membru al Uniunii Scriitorilor, mi s-au jucat patru piese, două la Teatre Naţionale, Craiova şi Bălţi, şi am luat de patru ori premiul U.S. Filiala Craiova. Succesele mele, când au fost, au avut loc „la plic închis”, pentru cine nu ştie, prin concurs drastic, în prima fază acoperit de anonimat. Aşa, de pildă, am debutat în proză, dar şi în dramaturgie. Altminteri, la vedere, mai tot timpul am resimţit (şi resimt încă) o bătaie eterică pe umăr şi avertizarea: „Băieţică, dă-te la o parte, aici nu e de tine, aici sunt locurile băieţilor noştri!”
 Cu câţiva ani în urmă am descris mecanismele acestui diabolic complex Secu într-un amplu articol intitulat „Prolegomene la o Istorie a pupincurismului în literatura română, de la origini până în viitor”, pe care l-am trimis mai multor redacţii literare. Mi s-a răspuns, fie printr-o deasă tăcere, fie explicit prin „E interesant, dar e prea dur, s-ar putea să se recunoască unii (dintre cei urcaţi cu forţa pe socluri! n.n.) şi nu e momentul...” Până la urmă l-am publicat într-o revistă locală, pe care am trimis-o prietenilor. Ecourile au fost diverse. Am avut surpriza să constat că printre cei mai reţinuţi erau scriitorii oneşti, adevăratele victime ale „Spectrului”. Cei mai mulţi păreau de-a dreptul speriaţi, alţii chiar indignaţi de faptul că nu accept o stare de fapt, după ei, implacabilă. Se vede aici cum că „starea de victimă perpetuă” are deliciile ei! Spectrul Secu, venind de departe şi ducând şi mai departe, îşi are temelie nu pe nişte dosare, pe care se înghesuie azi toată suflarea românească asmuţită, pe post de bodyguarzi ai libertăţii, chiar de profitorii de ieri, ci mai ales pe călduţa naivitate a veşnicelor victime. Pe-o gură de Rai, dulcea noastră Mioriţă behăie a eternitate...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu