vineri, 12 noiembrie 2010

Nedumerire

Romanul meu ÎNGERE, VII?, cel mai profund creştin din câte s-au scris, este semnul unei mari nedumeriri. Nedumerirea de a trăi. De a nu şti cui aparţin. Pentru că, dacă Dumnezeu e păstorul meu, cum se spune şi cum, strămoşeşte, trebuie să fie... de ce nu-mi dă măcar o certitudine? Nu mă pot amăgi la infinit cu presimţirea credinţei: aş vrea să cred, necondiţionat, dar până când? Şi pînă unde? Mi se spune: până în pânzele albe. Bine. Încă o dată: bine. Dar zorile se vor ivi curând... şi zorile sunt întotdeauna cenuşii.
Doamne, vii?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu