PINGUINII
Pinguinii sunt băieţi veseli, voluntari şi uneori chiar mai instruiţi şi mai talentaţi decât unii apostoli. Provincialismul lor funciar e doar o chestiune de Destin sau de voinţă.
O bună parte s-au resemnat cu soarta de pinguin ca o recunoaştere a propriilor limite de talent, conjugată cu o dorinţă acerbă şi de neînţeles pentru laici de a fi cu orice preţ scriitor. Or, ambiţia fără puterinţă veleitarism se numeşte şi, din păcate, nu se pedepseşte în nici un Cod penal. Dar când ai mai curând chemare către meserii nobile precum cele de chelner, tapiţer ori pompier, însă te cheamă trâmbiţa spre Agora, nu poţi ateriza decât într-o colonie de pinguini literari. E un caz trist, totuşi scuzabil.
Alţii au îmbrăţişat pinguinismul dintr-o autentică vocaţie de lichele. Lichelismul abstract a avut în Literatura română, ca şi aiurea, demni reprezentanţi încă din paleolitic. Fără scrupule şi inhibiţii, pinguinii de vocaţie îşi fac treaba cu profesionalism patetic, ori dimpotrivă, cu o răceală dusă până la pedanterie. Totul însă cu pricepere parcă înnăscută, cu o determinare care îi lasă paf chiar şi pe Apostolii beneficiari.
O altă categorie a ajuns la starea de pinguin dintr-o pornire lăuntrică ineluctabilă, dintr-o poftă existenţială de autoflagelare, de micşorare a propriei personalităţi şi valori, atâta cât este, până la stadiul de batistă. Ei trăiesc cu o păcere mistică ipostaza de victimă, de om mic şi neajutorat, a cărui unică soartă pe lume e să stea preş.
Unii o fac din prostie, ceea ce nici nu mai merită comentat.
Şi restul, nu puţini, sunt ipostaze ale inexplicabilului. E categora cea mai dotată intelectual şi creator, de multe ori cu calităţi net superioare oricărui apostol, ba chiar şi Maestrului. Şi cu toate acestea execută un pinguinism necruţător, care sfidează orice aşteptare logică. Cunosc un autor a câtorva excelente cărţi scrise la o vârstă la care îi dădea dreptul de a fi o adevărată speranţă literară. Şi când toată lumea se aştepta să-i vadă talentul explodând plenar, omul virează brusc, trage pe dreapta şi începe un demers monografic sinucigaş, dar profesionist şi aplicat, de mare clasă, la doi Apostoli deodată, ambii de o mediocritate verificată. Părea mistuit de un elan mistic, şi a continuat neabătut cu un şir de monografii, articole şi comunicări trecând de la ciudat spre grotesc.
Însă, în cele mai multe cazuri, pinguinismul e o activitate cât se poate de rentabilă, un mod sigur şi eficace de a fi acceptat în viaţa literară, nu la masa principală, dar prin preajmă, unde mai cade o fărâmă de franzelă, ba un apostol mai cherchelit îţi întinde un sfert de pahar cu vin. Un articol în marginea unei pagini de revistă, o bătaie pe umăr al unui alt apostol sub forma unei cronici drăguţe, înţelegătoare, pe un ton cald, părintesc, la o carte cu greu apărută, un loc la un simpozion de la Focşani sau în coada unui juriu de periferie, un premiu la o Asociaţie, un paragraf cât o unghie într-un dicţionar sau antologie scoase de „ai noştri”- iată o mulţime de mize care înfioară inima orcărui pinguin literar şi-i dă iluzia de cetăţean al Parnasului.
Însă aceste daruri trebuie răsplătite, şi păsăretul nostru o face în avans şi cu binecuvântată sudoare. Temenelele sunt plăcute ochiului şi flatante, dar cu timpul Apostolul începe să obosească. Linguşeala devine un exerciţiu insuficient pentru un tip care s-a obişnuit cu senzaţii mai tari. Pinguinii trebuie să devină utili, casnici, cu o certă valoare de întrebuinţare. Care li se găseşte: ei sunt amplificatorii. Un gând, o dorinţă, o simplă idee a unui Apostol, rostite cu oricâtă pregnanţă, nu va fi suficient de bine auzită dacă nu are ecou în „teritoriu”. Dar „antenele” clanului, vajnicii pinguini, ce păzesc?! Ca la un semn, reviste provinciale, gazete de perete, posturi de radio locale ori televiziuni sau ziare de cartier, freamătă mărunt „pe tema dată”. Undă seismică, „mesajul” se propagă voios, ecoul lui stăruie în „opinia publică” naţională atât cât e necesar să fie auzit şi înţeles. O carte „a noastră” e linsă din copertă în cotor la Botoşani sau Giurgiu; dacă naţiunea trebuie să afle că un tip dintr-un clan concurent e nemernic şi total lipsit de talent, va afla, mai întâi în felii mărunte, insinuante, apoi de-a dreptul, plenar. Cine să facă acest travaliu anonim dar esenţial dacă nu ele, „furnicuţele-pinguin” ?
Suflete bun la toate!
Deşi mărunt, umil, cum îi stă bine unei slugi, pinguinul este piesa de bază pe marele puzzle al Literaturii române de azi. Fără el, mulţimea Apostolilor ar fi doar o biată sectă sau cel mult o lojă masonică. Colonia pinguină dă dimensiunea naţională şi de masă a fenomenului mafiot. E motivul pentru care istoria Mafiei în Literatura română e de fapt istoria coloniei de pinguini. Ca o răsplată a faptei sale mărunte dar pline de esenţă, un monument al micului mare Pinguin ar trebui ridicat grabnic chiar pe locul statuii lui Lenin din faţa fostei Case a Scânteii, iar pe frontispiciu merită adăugat: „Pinguini din toate zonele uniţi-vă!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu