PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

APOSTOLII

De regulă, Apostolii provin din rândurile studenţilor sau a apropiaţilor Maestrului, a prietenilor prietenilor, până la un moment dat când densitatea coroanei circulare devine atât de mare încât respectivii remarcă fără plăcere că se cam calcă pe bombeuri, moment în care o voce baritonală e autorizată să strige: Stop! Se trage linie împrejur, se aşază rânduri succesive de sârmă ghimpată şi de aici înainte cu greu va mai pătrunde cineva străin în interior. Tentaţia e mare, mulţi jinduiesc după Starea-de-graţie-de –Apostol. Agăţaţi de garduri, o samă de pupincurişti privesc printre ochiurile de sârmă gata să aterizeze înăuntru, însă A. îşi ştiu interesul, sunt vigilenţi şi, la nevoie, necruţători, scot la repezeală biciul şi chiar sabia.

Odată stabilite graniţele, A. se aşază în jurul Maestrului în straturi succesive. Ca atomii în jurul nucleului. Ca albuşul în preajma bănuţului galben.

A fi A. e totuna cu a-ţi pune Dumnezeu mâna în cap: paginile celor mai influente reviste ţi se deschid, editurile îţi fac cu ochiul, pentru orice cărţulie Maestrul te gratulează chiar pe prima pagină cu calificative da la excelent în sus; la un semn, ca un ecou pornit din peniţele celorlalţi fraţi-apostoli, se duce veste scrisă în teritoriu cum că ai scos un tom cel puţin crucial pentru Literatura română, dacă nu mai mult. Cert e că ai devenit un nume pe piaţa literară. Ai loc în orice Antologie alcătuită de „ai noştri”, îţi capeţi paragraf generos în orice dicţionar îngrijit tot de „ai noştri”. În curând, chiar dacă eşti cam indolent, te trezeşti a fi posesorul unei Opere, eşti citat în orice înşiruire de nume importante, eşti solicitat să răspunzi la anchete şi interviuri. Nu contează cât talent ai sau nu ai, chiar şi Nimicul odată circumscris se borţoşază treptat şi pare a da formă a ”ceva”. Aşa au apărut scriitorii „importanţi”, câţiva chiar meritându-şi numele, dar şi multe viduri frumos ambalate pe care s-au lipit etichete aurii. Că rahatul chiar frumos împachetat tot rahat rămâne o ştiu şi ei înşişi, dar în România dintotdeauna contează în primul rând funcţia, forma deci ambalajul, şi abia apoi esenţa, aşa încât, în locul unei fireşti repulsii, statutul de A. creează mai degrabă invidii.

În interiorul clanului totul ar părea de la liniştit la serafic, dar e numai o impresie: curând, între A. aşezaţi pe diferite orbite sau chiar între vecini, se nasc invidii şi angoase, cele mai multe mocnite ori, maxim, mormăite în barbă, foarte rar explicite, căci legile grupului sunt dure cu cârtitorii proprii şi spectrul excluderii e teribil. Însă, după un timp, traiul bun dă saţiu, Maestrul se cam moleşeşte şi se înmoaie ca o lumânare. În general, în clan se instalează o stare vecină cu căscatul. E timpul ca rolul Maestrului să devină pur decorativ, doar ca o plachetă aurie atârnată pe poarta principală. Asta se întâmplă îndeobşte după ce Maestrul se înconvoaie de ani, de lauri, de senilitate şi devine academician. Sau când i se şopteşte că literatura e o miză mult prea mică pentru un Destin aşa de mare şi ar fi mai potrivit să sară în barca Politicii. Deja de la o vreme, câţiva cărcotaşi şopteau că bătrânul ar face pipi în şosete, că ar confunda ligheanul cu Marea Neagră şi că, în general, după o vârstă e mai util să devii nume de stradă. Oricum în clan excluderea, chiar şi cu mănuşi de catifea, a Maestrului e implacabilă, şi într-o zi, printr-o festivitate scurtă dar emoţionantă, omul este trecut de la executiv la onorific, cu loviturile de tun aferente şi cu jurăminte că nu-l vor uita în vecii vecilor. Unii chiar se ţin de cuvânt! Se creează astfel un necesar vid de conducere pe care A. îl umplu acut cu un soi de guvern propriu, intrinsec. Cei mai destoinici dintre ei apucă frâiele şi, în numele şi, spre binele tuturor…”alor noştri”, instalează o stranie democraţie cu dungi dictatoriale. Clanul începe să funcţioneze după reguli precise, draconice, cuprinse într-un Condice oral cu iz de Constituţie, cu legi esenţializate în circa zece porunci, după cum urmează:

1. Mai întâi noi.
2. Apoi ai noştri.
3. Şi prietenii noştri.
4. Şi (eventual) prietenii prietenilor noştri.
5. Cine nu e cu noi nu există.
6. Cine contra vorbeşte de Tăcere va pieri.
7. Taci deci exişti.
8. E mai bine să fii cu noi, dar poţi să fii şi de-al lor, numai să ştii regula 9.
9. Mai întâi noi, şi abia apoi voi.
10. Iar ceilalţi nu contează.

A, şi încă ceva: Ia mai terminaţi cu Poşta Redacţiei de la fiecare gazetă literară, n-are rost să învăţaţi toţi gârlopanii cum se ţine condeiul în mână, oricum în Literatură nu intră decât ai noştri, care ştiu taina scrisului încă din faşă!

După anii 80, respectivele rubrici ţinute îndeobşte de oameni sufletişti şi uneori mari scriitori, devin chestiuni desuete şi, încet, dispar. E adevărat, mai rămân câteva rubricuţe care amintesc de gen, dar ele par să circule doar cu timbrul „nostru”, şi poartă în subsidiar mesaje cifrate de soiul: „Spune-i lu’ fi-tu că-i răspundem săptămâna viitoare, când o să-i şi publicăm o pagină de poeme în interiorul revistei, eşti bun de cinste, dom’le!”.

Va urma...