Peisaj de toamnă

De trei zile, scaunul de lângă mine,  din cancelarie, a rămas gol.
 Cu colegul, cu prietenul meu, străbăteam drumul de la şcoală până aproape de casă, cam un kilometru, pe jos, cam de trei ori pe săptămână.
Nu-mi amintesc decît de zile ploioase, cu zloată şi veşnicele băltoace pe care le ocoleam cu greutate. Şi de cerul mereu întunecat. Poate că de vină era şi traseul nostru, uşor alambicat, cumva prin marginea Oraşului... din chiar centrul lui!, cu străzi desfundate şi câteva ruine de blocuri. Dar cerul mereu sur mi-a rămas, obsesiv, în memorie.
Ieri, la înmormântarea lui a fost cea mai frumoasă zi din an. Pot spune şi mai mult: cea mai frumoasă zi pe care am văzut-o. O zi splendidă de primăvară, de vară chiar, tocmai în mijloc de noiembrie, când altădată sufla crivăţul...
Dumnezeu e uneori ironic? Sau a pus, pe pilot automat, Legea, gravă, a Probabilităţilor?