PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

PERSONAJELE MAFIEI LITERARE

MAESTRUL

Cariera Maestrului, cel puţin după mărturisirile lui, începe oarecum anodin şi stă sub semnul hazardului. În cele mai multe cazuri, viitorul Maestru e fiu de mici intelectuali dintr-un oraş de provincie, şi adastă pe malurile Dâmboviţei dintr-un soi de nehotărâre ontologică între Filozofie, Litere şi Belle-Arte. Destinul îi dă un brânci hotărât spre Litere şi tot el i-l scoate în cale pe bătrânul Magister ca să-l remarce la un seminar. Şi fiindcă tocmai primise direcţia unei reviste literare importante, îi pune în mână tânărului plaivazul şi câteva cărţi, după care îi porunceşte să-şi dea cu părerea în scris despre ele. Tânărul scrie fără entuziasm şi euforii gratuite, timpul zboară şi nici nu-şi dă seama când au trecut câţiva ani buni şi a devenit un critic literar de temut, recunoscut pentru combativitate, fler şi, zic unii, oareşce fineţe. Dar şi peste Magister au trecut anii, puterile fizice şi intelectuale i-au cam slăbit, şi vine ziua când trebuie să arunce povara direcţiei pe umerii, acum deja viguroşi, ai fostului tânăr student, laolaltă cu promisiunea tacită că în curând îi va urma şi la catedră. Pentru că între timp tânărul nostru îşi sfârşise studiile şi începuse să urce încet dar temeinic, treptele universitare.

Dacă bătrânul Magister are o fiică, tânărul nostru o va lua, cel puţin pentru o vreme, de soţie. Iar dacă n-are, n-are!

Acum fostul tânăr student e deja om în toată firea, s-a împlinit din toate punctele de vedere, chiar şi fizic, din tânărul slăbuţ şi cam anxios n-a mai rămas decât amintirea, a devenit vioi, sigur pe sine, uşor ironic (nu doar în cronici!) , scrie tot atât de bine pe cât mănâncă şi călătoreşte, în plin „îngheţ” cultural „iese” până la Paris unde, fără să exagereze, dă bineţe diasporei. Dar acestea sunt totuşi amănunte, într-o epocă în care unii îşi pierd din nimic slujbele sau chiar capetele, omul e deja Maestru.

În varianta a doua, viitorul Maestru e un prunc deşirat, uşor pistruiat şi cam sărac. Paşte gâştele sau porcii pe malul unei bucolice gârle şi, la soroc, ăl bătrân, în schimbul a ceva mălai, îl urcă sub coviltir şi, sus, la oraş să-l facă popă ori măcar învăţător. Deh, tot mâna Destinului face ca omul nostru să ajungă totuşi la Litere, pune temeinic mâna pe carte, îl încremeneşte Dumnezeu în bibliotecă, unde vine cel dintâi şi pleacă ultimul, citeşte organizat, cu fişe şi subsoluri, de la Dosoftei până la Ţvetan Todorov. Cu banii stă bineînţeles prost, îşi vinde cartela pentru o haină şi-un pantof, abia muşcă dintr-un covrig, burta i s-a lipit de spate, dar strânge din dinţi, timpul trece firesc şi…iaca limanul! Foamea l-a făcut acru dar dârz, cu diploma-n braţe stă o vreme pe bulevard, foştii colegi îi fac semne din uşa cârciumii, însă el îi refuză politicos, boema nu-l atrage, aşteaptă, aşteaptă! Ştie că Destinul îi răsplăteşte doar pe cei care ştiu să rabde…Şi, în sfîrşit, apare prima breşă: un post de asistent chiar la catedra unui fost profesor, de pilă nici nu poate fi vorba, ca student omul nu l-a remarcat, şi în definitiv nici nu e cazul, tânărul nostru e bine pregătit. Se prezintă la un soi de concurs, însă postul îl ia unul, cam dobitoc şi fustangiu, nepot de-al cuiva, o mică dezamăgire, dar nu-i nimic, corabia merge înainte, până la un nou impact al Destinului tânărul nostru e nevoit să dea meditaţii la nişte copii de ştabi, bineînţeles obraznici şi indolenţi. Din nou apare un post şi din nou i-l suflă o lichea, ca şi pe următorul, e uşor descumpănit, pentru prima oară priveşte pieziş spre steaua călăuzitoare, îl bate gândul să se întoarcă în satul natal şi să se îngroape ca dascăl de ţară, însă nu, nu! îi ţipă Daimonul său personal, mai ai puţintică răbdare!, fie, acceptă cam fără chef, dar nu pentru mult timp…şi când nu mai spera nimic, într-o împrejurare ce va fi povestită pe larg în Memorii, vagonul Destinului îi şterge trenciul cam obosit, tânărul sare pe trepte, se agaţă şi, odată prins, îşi încleştează mâinile şi dinţii de bara din faţă. Martorii spun că dacă prin absurd cineva ar fi vrut să-l descaţe, ar fi trebuit să-i reteze buricele cu sabia, şi nici chiar atunci n-ar fi fost sigur coborât…E cel mai sârguincios asistent, când Profesorul e la un simpozion la Suceava ori la Dresda sau are gripă, îi ţine cursul fără să crâcnească, e în stare să lucreze fără pauză 20, 24 ori 28 de ore pe zi. Între timp scrie o monografie despre un poet proletar minor dar săltat major, pe care o semnează cu numele Profesorului care, drept răsplată, îl mai ridică o treaptă pe scara universitară. Câteva mici articole îi apar sporadic într-o revistă importantă unde, după un timp, are o cronică lunară, apoi săptămânală. Mai urcă o treaptă la catedră, şi cu banii stă mai bine, nu-şi mai întoarce în fiecare an paltonul, are o redingotă nouă…măi frunzuliţă! Urcă încet dar sigur în conducerea Revistei, dar şi în patul neveste-si căreia, pe negândite, îi face trei-patru-cinci prunci. Prima dată „iese” până la Varna, apoi o lună la Paris (Nu sunt documente dacă atunci sau mai târziu l-a întâlnit pe celălalt Maestru, aflat şi el pe malurile Senei, în orice caz s-au salutat distant şi atât.)

Ar părea o ciudăţenie că toţi Maeştrii sunt critici ori (şi) istorici literari. E însă aproape firesc, un critic literar are o prestanţă, chiar dacă invers proporţională cu talentul, şi o autoritate pe care un creator propriu zis o capătă greu şi o pierde uşor.

Însă pentru cei care iubesc varietatea există şi o variantă de Maestru poet sau prozator. În acest caz, omul e un intelectual de intelectual, tatăl se”trage” din Bibeşti, mama din Madgearu ori Marghiloman, băiatul se apucă de scris aproape întâmplător, dintr-un pariu cu colegul de bancă, prilej cu care suge plaivazul, e dulce-acrişor, îi place gustul şi nu-l mai lasă din mână. În general, e un „creator” nu dintre cei mari în valoare absolută, dar măcar onorabil, deşi în cercul lui are aură de scriitor proteic, puternic, „fundamental”, fără de care Literatura autohtonă dar şi cea universală ar fi iremediabil mai săracă (sanchi!”). E un caz mai special în care apostolii şi trupele de pupincurişti afiliate clanului său lucrează din greu, zi şi noapte, la modelarea şi întreţinerea diurnă a aurei Maestrului. Ciudat, dar în loc să fie pe lista neagră a „duşmanului de clasă”, conform originii sale limpede nesănătoasă, dimpotrivă, Maestrul e mereu nu doar în prezidiul Uniunii, dar şi într-una din lojile Partidului, la congrese sau conferinţe, în orice caz nu lipseşte din nici o delegaţie care duce jalbe amicale Tovarăşului, din partea breslei. Apostolii şoptesc cu neascunsă admiraţie cum că, privite de aproape, pupilele Maestrului au culoarea limpede a cerului de vară. Însă nici duşmanii nu pot jura că i-au văzut epoleţii.

Dacă e romancier scrie tomuri în care sugerează că miliţienii ar fi proşti, ceea ce umple de admiraţie elita breslei dar şi pe simplul cititor, pentru curajul său bezmetic. Într-o epocă de austeritate face un fel de navetă între Dâmboviţa şi Sena însă, altă trăsătură de caracter îndelung admirată, nu rămâne definitiv „dincolo”, aşa cum ar proceda marea majoritate a populaţiei cu un simţ patriotic redus.

În orice variantă, Maestrul a dus-o greu pe „vremea comuniştilor”, n-a putut să publice ce şi cât i-ar fi cerut talentul său imens, cenzura l-a tăiat, nemiloasă, securitatea îl urmărea şi-n plapumă, în orice caz n-a putut să-şi exprime la adevărata intesitate tumultul interior. Unii mai arţăgoşi spun c-ar fi făcut dizidenţa în genunchi, dar parcă e comod să stai în genunchi?! Oricum are marele merit de a fi ajutat decisiv Literatura autohtonă să supravieţuiască în vremuri total neprielnice spiritului creator, când totuşi şi pe plaiurile mioritice „s-a trăit, s-a iubit, (nu prea s-a mâncat) dar s-a scris.”

N-avem nici un dinte împotriva ideii de Maestru. Maeştrii au fost şi vor fi în toate Artele şi pe toate meridianele, şi de ce n-ar prăsi în Literatura română unde ipostaza de Mecena spiritual, de guru, a fost mereu motiv de salivare. Un Macedonski care îşi confecţionează pe bune un tron de rege sau un Călinescu declamându-şi cu voce de primadonă talentul şi inteligenţele în faţa auditoriului spumegând de adoleccente în călduri, pe alte meleaguri cazuri clare de ospiciu, la noi sunt cel mult picanterii. Apoi, obsesia ancestrală a românului pentru Funcţie, idolatria lui pentru piedestal se transferă inevitabil şi Scriitorului, sub forma unei bulimii de glorie antumă sau postumă, cu accente comico-dramatice, cum ar fi atribuirea numelui unui anume Maestru încă în viaţă unei biblioteci sau măcar unei străzi. Şi Maiorescu, Lovinescu, Călinescu au fost Maeştri veritabili, însă numai la nivelul serafic şi benign al risipei generoase şi gratuite de talent şi graţie. Faptul că ei n-au devenit şi Maeştri în cadrul unui clan e doar o nepotrivire de timpuri, epocile lor nefiind infestate decisiv cu germenii favorizanţi ai vreunei Mafii. În definitiv, un Maestru personaj de Mafie e o existenţă determinată probabilistic, dacă el nu ar fi fost Acolo, cu siguranţă că ar fi fost altcineva. E şi motivul pentru care numele proprii n-au nici o importanţă.

Ne permitem şi observaţia că scriitorul român între martir şi histrion e mai degrabă cel de-al doilea, nu pare a fi zguduit de friguri existenţiale majore, precum cel rus de pildă, de sfâşieri lăuntrice insuportabile, el scrie parcă dintr-un orgoliu viril sau bahic, ori dintr-un pariu cu sine sau cu colegul de bancă (vezi Ion Barbu), transferat apoi în obişnuinţa de a mânui diurn şi uneori din interes, condeiul. În aceste condiţii, Operele, chiar şi cele majore, sunt mai mult joc, ironie, vervă imagistică sau, cel mult, plâns clovnesc pe strune minore decât tunete existenţiale. Iată de ce credem că tentaţia Mafiei e mai curând o predispoziţie a scriitorului român pentru meta sau paraliteratură, decât pentru abisurile de suferinţă şi sfâşiere, instituţia Maestrului potrivindu-se ca o mănuşă acestui gen de fatalitate.

Dar să nu uităm o instituţie legată indisolubil de esenţa Maestrului: Cenaclul.

Cenaclul e o obsesie veche cât însăşi Literatura română. Ni-i închipuim pe Văcăreşti sau pe conul Conachi citindu-şi producţiunile adânc petrarchizante în faţa unei alese adunături de curteni şi jupâniţe suspinânde. În clasele de jos, claca este arhetipul Cenaclului de luni, marţi sau duminică. Am risca afirmaţia că, fără Cenaclu, Literatura română ar arăta cu totul diferit de chipul actual sau, după o tocită butadă, n-ar arăta deloc. Ceea ce nu se întâmplă, după ştirea noastră, cu nici o altă Literatură a Lumii…

Cenaclul e spectrul vital al Maestrului, locul unde, împreună cu apostolii şi cu o samă de pupincurişti atenţi şi entuziaşti, se pune la cale însăşi Literatura. A fi întru Literatură, ca să parafrazăm de data asta fericit, înseamnă a fi întru Cenaclu. Pentru simplul motiv după care a fi „alături” înseamnă a nu fi deloc. Şi iată cum, după un scurt demers ciclic, am ajuns pe teritoriul predilect a Mafiei! Ne exprimăm mirarea dar nu şi regretul că, brusc şi aparent inexplicabil, după 90 instituţia Cenaclului se balansează până la sucomb. Este, după umila noastră părere, unul dintre puţinele beneficii postrevoluţionare! Însă în anii săi de glorie, Cenaclul e o Agora, un perfect loc de întâlnire a intereselor intro şi extra literare, un batalion de asalt asupra revistelor şi editurilor, o amplă şi profundă respirare a veleitarismului agresiv de pe poziţiile întărite ale triadei Pupincurist-Apostol-Maestru. De cel puţin două sute de ani, fiecare agramat visează să treacă prin cenaclul unde „activează” de la posturile de pupincurist la demnităţile de apostol spre bastonul de Maestru!

Cenaclul este un loc îngrădit, un teritoriu privilegiat unde, decenii la rând până în fatidicul an 90, a dospit sămânţa mafiotă, unde s-a pritocit şi decantat în esenţe fine duhoarea dihotomică de „al nostru” şi „ceilalţi”: o crisalidă a Clanului.

Cenaclul a fost „in nuce” celula adormită în proiect a Mafiei din Literatura română. Orice Maestru a avut sau nu talent, tupeu, coşuri pe faţă sau bani la CEC, dar cu siguranţă a fost mentorul unui Cenaclu.

Va urma...