I s-a spus simplu: Păunescu

În urmă cu mai bine de zece ani, un cunoscut scriitor craiovean, care între timp a trecut şi el în lumea drepţilor, îmi povestea senin, cu zâmbetul pe buze, cum „canalia” de Păunescu îi făcuse rost de nişte medicamente rare pentru o rudă apropiată... Nu era nici pic de recunoştinţă în vocea lui, din contră, povestea cu un fel de năduf care m-a cutremurat, că poetul îl ajutase pentru că „putea”, că „avea acces”, ceea ce era, bineînţeles, un păcat... Era vinovat că „putea” (şi alţii puteau şi mai pot, dar n-au mişcat şi nu mişcă un deget în ajutorul aproapelui), şi a fost înjurat ani de zile, mai ales de către beneficiarii excesului său de generozitate şi compasiune, mai e înjurat şi azi, când e pe buza mormântului şi, băniesc, va fi înjurat şi în eternitate („Eternitatea dobitocilor e optimistă” spunea el însuşi) cu nesimţirea şi nerecunoştinţa tipic românească. Pentru că, înainte de a fi un mare poet, o minte cuprinzătoare şi o memorie fantastică, am numeroase semne, unele de la oameni simpli din jurul meu, că Adrian Păunescu a fost mai întâi un Om.

În aceste zile, o jumătate din ţară coboară amintirea poetului în peltea, cealaltă continuă să-l acopere de scârnă. Citesc, mai întâi cu surprindere, apoi cu un soi de revoltă... şi sfârşesc printr-o senzaţie de jenă... cum, pe internet, acolo unde tribuna reacţionarismului românesc anonim e în elementul ei, că ” vai, era gata-gata ca... (mi-e greu să scriu cuvântul ce desemnează un animal!) să pângărească Ateneul român cu cadavrul său” (Între timp, sicriul cu corpul Poetului a ajuns totuşi la Ateneu... unde merita să fie depus din prima zi) şi alte trimiteri scabroase. Îmi închipui cum arată individul care a putut măcar gândi aşa ceva: e un mediocru care n-a dus-o rău în „comunism” , a fost chiar membru de partid, a avut o slujbă bunicică dar nu de prim rang, a stat mereu la pîndă, doar-doar o pica un os... dar care nu s-a putut „realiza” din pricina „ciumei roşii” . De-asta a şi votat cu cine a votat în ultimii ani, e plin de ură faţă de „trecut”, a votat aşa cu năduf, apăsat, ca să nu vină iar comuniştii pe care îi urăşte din toţi boşogii... „cu păunescu vostru cu tot”. Acesta e portretul robot al dobitocului român, din păcate al cetăţeanului „exemplar” de azi, al radicalismului luminat, în atitudine şi în exprimare.

Cineva ar putea observa imediat că eu însumi sunt mai mult decît radical în păreri şi, mai ales, în exprimare. Da, pentru că nu mai suport fariseismul de tip tismănian, care l-a lovit cu brutalitate, nedrept, şi pe Poet, aflat în plenitudinea sa, deopotrivă la nivel local sau naţional, al aşaziselor „elite”, dar şi al unor oameni „simpli”, simpli, e adevărat, numai în gândire. Nu mai am timp şi nervi să fiu îngăduitor cu ticăloşii: nu e drept să arunci banane într-o cocină. Cînd vezi la tot pasul jigodii dând lecţii de moralitate, nu poţi să nu te gîndeşti că într-o ţară unde carnea de porc a devenit o delicatesă, porcul însuşi a ajuns simbol naţional.

Nu l-am cunoscut personal pe Adrian Păunescu, eram şi din generaţii diferite, ceea ce nu s-a întâmplat cu alt oltean merituos, şi el dispărut, Marin Sorescu: în preajma lui rândurile erau înţesate de tipi cu obraji subţiri sau... prea groşi. Mulţi dintre aceştea din urmă se fac momentan că-l jelesc. Atmosfera e dulceag-penibilă.

Aşa cum l-am perceput eu, Adrian Păunescu a fost un poet adevărat, un om deschis, generos, care şi-a iubit cu patimă Poporul (Na... c-am zis-o... un dobitoc tocmai mă apostrofa că rostesc cu emfază, în ultimul articol, ”Poporul” meu!). Da, Poporul pe care unii facem greşeala să mărturisim că îl iubim, mai puţin pe jefuitorii din chiar miezul său. Poetul acesta mereu spontan, inspirat şi deseori genial obişnuia să facă bine celor din jur, primind chiar şi nenumărate amenzi pentru sufletul lui cu adevărat mare. Poate că sunt subiectiv pe motivul de a fi avut iubiri comune, cum ar fi echipa de fotbal Universitata Craiova, oraşul Craiova, liceul „Fraţii Buzeşti”, dar şi bornele spiritului romînesc, în speţă ale celui oltenesc, pe care, urmîndu-i exemplul din poezie, şi eu am încercat să le slujesc prin punerea lor ca protagonişti în piese de teatru. Ceea ce unora li se pare un păcat, şi mie, ca şi lui, mi s-a părut o datorie. El a ridicat la rang de virtute calitatea de a fi român, oltean, genial şi om. Faptul că după pieirea lui fizică ne comportăm în continuare ca nişte bezmetici, cînd farisei, când mojici, când de-a dreptul mitici, e semnul că iubirea lui de om mare, la propriu şi la figurat, nu ne-a ajutat şi nu ne va ajuta nici de acum înainte să trecem peste bălăriile dincolo de care acest Popor, în genere frumos, liniştit dar fără noroc, nu vede niciun orizont.

Somn adânc, Om bun, Poete! Faptul că te-au aşezat la Bellu, lângă Eminescu e o onoare binemeritată, dar nicidecum o izbândă: e mai curând dorinţa fermă, nerăbdătoare, a unor ticăloşi care te-au visat în mormânt pentru că, afară, vocea ta se auzea, inconfundabilă. Din păcate ieri, azi şi mâine ei ne hotărăsc şi vieţile, şi moartea. De aici le aud oftatul de uşurare...

Fie-ţi Eternitatea uşoară!