PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

CEILALŢI

Cea mai fragilă şi mai neputincioasă parte a Literaturii. În acelaşi timp sănătoasă şi suferindă.

Scriitorii talentaţi şi puternici, care au avut şansa să-şi întărească numele cu cărţi şi binemeritată faimă înainte de consolidarea Mafiei, rezistă. Abia în Posteritate li se vor şterge urmele: vor fi înlocuite, bineînţeles, cu cele „alor noştri”.

Ce se poate face pentru a opri această nemernicie?

Nimic. Fiecare purtăm deasupra frunţii, ca nişte îngeri pământeni, diademe în care ne păstrăm amintirile celor pe care i-am întâlnit şi preţuit în timpul vieţii noastre, în care le stivuim răsuflările pierdute, şi nu murim definitiv decât atunci când nu mai există nici măcar o diademă care să ne păstreze.

Îi vor păstra Apostolii pe scriitorii noştri stingheri şi merituoşi în diademele lor?

Puţin probabil. Ei au Lumea lor, dar chiar şi acolo vor face curăţenie. Pentru că lipsa de caracter e incurabilă.

Au fost mereu în Literatura română nedreptăţi flagrante, omisiuni, epurări. Însă Marea Epurare abia urmează să vină. În acelaşi stil, deja cunoscut: cu răbdare şi în tăcere.

Poate că tonul meu pare catastrofic, ridicol prin patimă şi persuasiune. Optimiştii incurabili pot strâmba din nas. Cine nu crede poate observa că primele simptome ale Marii Epurări au şi apărut.

Logic ar fi ca adevăraţii Maeştri să fie apăraţi în diademele scriitorilor mai tineri care n-au făcut şi nu vor face pactul cu nici un Diavol.

Cu condiţia ca ei să existe. Din păcate, am mai spus-o chiar în cuprinsul acestor rânduri, dar e prea important şi prea trist ca să n-o repet: „ceilalţi” scriitori, care au avut neşansa să înmugurească în chiar debutul fulminant al Mafiei, au rămas umbre incolore în marginea unui peisaj ars. Nume subţiri, străvezii. Din elanul lor tineresc n-a rămas decât spuza, stinsă. Talentul, chiar dacă abundent, e ca frunza: cade când ţi se taie rădăcinile. Păsări stinghere, anome, căzute într-o aripă.

Cei nenăscuţi nu se vor naşte niciodată. Decât dacă, încă din embrion, vor semna pactul cu Mafia. Abia atunci li se va permite să lovească coaja de calcar cu ciocul. Şi imediat, cârduri de mormoloci vor fi dirijate în cetele de pinguini şi vor fi trimise pe front, la datorie. Care, într-un puseu de luciditate, va ieşi din rând va fi deviat în apele reci ale Nimicului.

Mafia literară românească are pe conştiinţă cărţile nescrise ale nenăscuţilor scriitori.

*

Din colţul unde a fost abandonat, „celălalt” primeşte uneori mesaje, adrese, răvaşe cinice legate cu fundiţe roz, şi bătăi pe umăr gen :”Lasă, bătrâne, vom muri şi vom vedea!”.

Într-un răvaş mov e înfăşurată ideea că, în condiţii oricât de vitrege, acolo unde este şi dacă este, Valoarea izbândeşte în cele din urmă. Ba chiar că piedicile întăresc, stavilele dau mai multă vigoare unei Valori dezlănţuite, şi că marile sforţări duc la eliberări de uriaşe energii pentru ca, într-un final apoteotic, Talentul adevărat să apară învingător, în toată splendoarea sa. Cu alte cuvinte, spune Cinicul cu un zâmbet larg, de ce v-aţi plânge voi de persecuţiile Mafiei, în cele din urmă ele nu sunt decât un stimulent, o piedică necesară, un binevenit şut în fund care, se ştie, e un pas înainte!

O altă adresă la care e trimis „celălalt” e Posteritatea.

„Dar voi nu scrieţi pentru bani sau glorie antumă, nu-i aşa? îmi spune un editor hârşit prin trei regimuri, om cinstit, cuminte şi neapărat înţelept. Dacă vrei bani te faci avocat sau antreprenor. Dacă vrei glorie ieftină te faci futbolist. Voi nu scrieţi pentru epoca asta într-adevăr mizerabilă, voi scrieţi pentru că aveţi ceva de spus şi, într-o zi, se vor naşte criticii care să vă citească şi care să înveţe cititorul să vă iubească. Nu vă e de ajuns credinţa asta?”

„Şi când se va întâmpla?” sunt curios.

„Nu ştiu. Şi nici nu trebuie să vă intereseze momentul. Important e că peste o zi sau peste un secol, cine va scormoni în vrafuri prăfuite să aibă ce ce găsi!”

Posteritatea Scriitorului vecină cu nemurirea sufletelor, „la loc de verdeaţă”…unde cei umili pa Pământ vor fi răsplătiţi regeşte în ceruri …Amin.

Alteori, e ameninţat cu degetul pentru că n-ar fi răbdător, harnic, perseverent.Ieri, un Apostol-Lider-Maestru (Din raţiuni de simplitate, noi am prezentat personajele acestei Istorii ca fiind separate, în fapt ele se pot afla sub forme nebănuite de contorsionare, struţocămile sau fauni altoiţi cu câţe.) îşi ridica în slăvi Liderul absolut declarându-şi nemărginita admiraţie pentru consecvenţa „proiectului cultural” al numitului. Mai pe româneşte, omul căzuse în limbă în faţa constatării că, indiferent de mersul vremii şi al vremurilor, de ploaie, vânt sau situaţia păşunatului în Apuseni, Liderul continua să-şi scrie, şi să-şi publice evident (fără nici o restricţie, adăugăm noi), cărţile. Spre deosebire de „ceilalţi”, suntem lăsaţi să citim printre rânduri, care sunt ezitanţi, greoi, se lasă furaţi de peisaj şi, de ce să n-o spunem, cam suferă de lene.

N-avem nimic împotriva unor asemenea exerciţii de admiraţie, în definitiv fiecare admiră ce, când şi cum vrea, numai că se cuvin câteva precizări.

Mai întîi că Omul dumitale, Maestre, e firesc să fie calm, sigur pe sine, olimpian chiar, şi ar fi chiar stupid să facă popasuri prin mărăcini când, încă din fragedă pruncie, cum arătam la capitolul ce i s-a dedicat, i s-a întins înainte covorul roşu. Cine aleargă singur pe bulevard, în sunet de girofaruri, cu greu iese pe locul doi (Deşi s-a mai întâmplat…). În timp ce omul meu,”celălalt”, apare pe potecă, asudat, cu limba scoasă, călare pe o bicicletă desumflată. În cele din urmă şi Literatura e o competiţie, dar ce întrecere poate fi între cineva care are toate porţile deschise, şi altul pentru care toate uşile sunt zăvorâte? E ca şi cum, în acelaşi bazin, omul dumitale pluteşte calm, seniorial, pe un colac bine umflat, iar omul meu înnoată (?!) cu o piatră de moară legată de gât. Mata, Maestre, stai pe mal şi strigi spre „celălalt”, care, săracu’, dă disperat din mâini, gata să pornească spre fundul gârlei: ”Ce-i disperarea asta? Înoată, dom’le, de-aia eşti în apă, fă pluta, nu se poate, nu se poate, e dizgraţios! Priveşte acolo, la Mister, ce plutire, ce eleganţă, uite cu câtă nobleţe atinge apa, parcă o mângâie!”

În definitiv, se spală pe mâini Cinicul nostru drag, oriunde, deci chiar şi în Literatură, trebuie ca unii să fie lângă stele, alţii pe pidestal, unii pe butoi şi restul cu tălpile în ţărână. Ce s-ar întâmpla dacă tam-nesam s-ar fi născut cinci mii de Shakespeare, măcar o mie de Eminescu şi câteva sute de Blaga?

E adevărat, numai că locul de lângă stele, ca şi cel de pe butoi, trebuie fixat doar în urma unei (minime) competiţii. Dinspre o Lume în care purcica naşte pruncul de aur direct pe piedestal vin deja miresme de cocină.

EPILOG

Cuiva, care priveşte Literatura doar ca simplu spectator, demersul nostru întru apărarea Scriitorului poate părea deplasat. România de azi e un teritoriu ocupat în întregime de o forţă străină, malefică, insinuantă până la nesimţire, ca o căpuşă uriaşă care îi suge sângele şi o anemiază în fiecare zi. Numele ei e Mafia. O pecingine cu mecanisme echivalente blochează deopotrivă Industria, Agricultura, Justiţia, Învăţământul. De ce-ar fi mai important Scriitorul decât ţăranul, dascălul sau petiţionarul român?

Numai că o industrie îşi poate reface relativ repede instalaţiile şi structurile administrative, câmpurile pot înflori în doar câţiva ani. Nimic nu e iremediabil pierdut, orice îşi poate regăsi sevele originare, uneori prin rădăcini mai sănătoase şi mai profunde, din clipa când Răul a fost extirpat.

Ceea ce, din păcate, nu se întâmplă şi în Literatură.

Literatura înseamnă acea fiinţă ciudată şi sublimă, deopotrivă mâzgă şi vis, om şi faun, conştiinţă şi talent, adică Scriitorul. Or, un Scriitor se naşte rar, traiectoria lui de stea căzătoare, în care doar urma poate fi nemuritoare, e lentă şi sinuoasă. Apare surprinzător dintr-o masă imensă de alţi lucrători cu condeiul, mulţi părând mai strălucitori decât Briliantul, dar şi din lichele, paparude sau pupincurişti. Cu condiţia ca mediul literar osmotic să fie natural, nefalsificat. Pentru că, într-un mediu otrăvit, dirijat, artificial şi iremediabil arid, apariţia scriitorului adevărat este imposibilă.

Fauna naturală, liberă şi favorizantă de talent şi geniu odată distrusă, cum se întâmplă azi, nu ştiu când şi dacă va mai putea fi refăcută vreodată. Chiar dacă, într-un târziu, izvoarele vor susura, câmpurile vor da roade bogate, avioanele vor săgeta libere cerul şi omul va fi descătuşat de pecinginea mafiotă, mă tem că pentru Literatură orizontul se va limpezi degeaba. Pentru un timp, care poate să fie un veac sau o veşnicie, Scriitorul român adevărat, liber şi puternic, aliniat doar în rând cu propriul talent şi conştiinţă, va fi doar o amintire.

Aceasta e miza. Un veac de domnie a Mafiei în Literatura română e deja prea mult. Oricum, Răul a fost făcut şi e prea adânc ca să nu lase urme iremediabile. Orice altă clipă trăită în fals şi minciună va însemna încă o rană pe trupul, şi aşa fragil, al Literaturii.