Pe mine mie redă-mă

   Suntem în plină dictatură. A prostiei. A incompetenţei. A nesimţirii.
    Faţă de ce se întâmplă acum, Ceau pare  doar un tip mic, anost şi, oricum mai cinstit.
   Un popor de proşti nu poate fi condus decât de proşti.
   Un popor de laşi nu poate fi amăgit decât de un laş.
   Viclenie. Tupeu. Tupeu. Tupeu.
   Şi multă naivitate.
    Vine vara. Ne vom dezbrăca la bustul gol şi vom face plajă pe bloc, ca pe vremea lui Ceau cel mărunt. Cei mai norocoşi se vor stropi cu apele pline de alge ale unei mări plictisite. Cei şi mai norocoşi vor respira aerul ozonat al altor meleaguri mai însorite. Şi mai curate.
   Dar, când va veni toamna, când va trece toamna... ne vom trezi în frigul unei ierni insalubre. Care, de multă vreme e chiar în miezul fiecăruia dintre noi.
   Atunci vom observa cât suntem de goi. Şi pe dinafară, şi pe dinăuntru.
   Sunt zile când aş fi bucuros să pot muri.
   Nu-mi pare rău că sunt român. Uneori mi-e ruşine. În ultima vreme, deseori. Da, condeiul meu se opreşte acum de scârbă  şi de neputinţă.
   Nu credeam să-nvăţ a tăcea vreodată.  
   Mai pot să mai spun o frază?
   Dacă da, ultimele  cuvinte rostite aici ar suna aşa: Îl iubesc pe Eminescu nu doar pentru că a scris Oda, cea mai frumoasă si mai  profundă poezie care s-a scris vreodată pe Pământ, dar şi în spaţiul strâmt de lângă Dumnezeu, ci pentru că Eminescu, cu izbânzile, dar mai ales  cu suferinţa sa de ucis, este chiar poporul român. Iar eu iubesc poporul român şi nu jigodiile care l-au năpădit. De-asta nu voi ierta niciodată trecutele, prezentele şi viitoarele javre. Nici pe micul carol, nici pe ceau, dar nici pe marinelul şi pe gaşca lui.
  Cu bine, prieteni. Fie-mi Tăcerea uşoară!

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (VI)

   Mişcările din 89 au început ca o revoltă împotriva Jigodismului roşu. Dar, din păcate, "revoluţia" a sfîrşit ca o virgulă în J. românesc triumfător.

   Primul deceniu al J. democratic au fost ani de tatonare, de reîntoarcere la izvoarele conceptului de jigodie. Simptomele obişnuite ale jigodiei: minciuna ca stare diurnă, făţărnicia, tupeul, nesimţirea generalizată, fanfaronada cu crustă naţionalistă... toate s-au manifestat luxuriant pe toate palierele societăţii româneşti proaspăt "eliberată". Activismul roşu a fost înlocuit cu activismul multicolor. De fapt, n-a fost vorba decât de o translaţie: J. roşu, în genere "de stat", a apărut brusc sub forma jigodismului "privat". Jigodiile de un roşu pal, nesincer, cameleonic, s-au transformat peste noapte în jigodii galbene, albastre, portocali sau... tot roşii. Totuşi, o schimbare osmotică s-a produs: omul-jigodie a căpătat substanţă, e adevărat căcănie, dar şi conştiinţa propriei nulităţi. Şi încrederea, acum deplină, că numai astfel se poate reuşi. Zero a devenit, brusc, o valoare nu doar recunoscută, ci şi foarte căutată. Doctoranzii uitaţi de Dumnezeu în postură de asistenţi s-au dat numai o dată peste cap şi s-au prefăcut în  doctori docenţi,  90% dintre ei analfabeţi, acum bogaţi şi cu "spate" politic. Nu vă mai povestesc, ştiţi bine "situaţia"... Cert e că, în societatea românească atât de oprimată până de curând, procentul de jigodism a luat-o razna atingând culmi pe care nici exit-polurile nu le mai puteau controla. Mulţi se tot mirau de rezultatele "aiurea" ale unui vot: de fapt era normaliatea jigodismului temeinic. Jigodia autentică votează surprinzător doar pentru cei naivi: uneori îşi dă votul chiar în răspăr, "de-al dracului", chiar şi aparent împotriva propriului interes. Doar ca să-şi arate lui , dar şi vecinilor invidioşi, că nesimţirea sa contează.

   Însă jigodismului îi lipsea ceva: o efigie. Un stindard.  Un purtător de drapel. O portavoce. Un exponent. Comandantul! Primii doi preşedinţi au încercat câte ceva în acest sens. Au reuşit doar parţial. Sporadic. Nesemnificativ. Nici n-aveau cum: aveau nenumărate calităţi şi defecte, dar nu erau purtători autorizaţi ai unei  "vâne" inconfundabile de jigodie. Jigodismul necheza în gol, ca un cal mătăhălos ţinut de prea multă vreme într-un grajd insalubru. Îi lipsea Călăreţul care să-l "joace", să-i înfigă pintenu-n ceafă, să-l ardă cu cravaşa până la sânge. Livresc spus, J. românesc îşi căuta identitatea, excepţia, efigia, norma. Şi pentru ca toate acestea trebuiau să poarte un nume... într-o zi... el sosi!

   Era Marinelul.
                                                                     *
   Marinelul nu e doar o expresie a J. românesc contemporan, ci chiar ipostazierea "măreţiei" fenomenului. Tot ce e minciună, prefăcătorie, tupeu, micime în spirit şi voinţă, gregarul, mârşăvia, fanfaronada, lenea, prostia luxuriantă, anomism, lipsă de caracter şi de ruşine, toate acestea poartă această marcă inconfundabilă. Până acum, J. românesc avea, cum spuneam în episoadele anterioare, două puncte fixe: Carol al II lea şi "Epoca de Aur". Or, se ştie, orice plan e determinat de trei puncte necoliniare. Planul Jigodismului românesc, pentru a fi inconfundabil, stabil, avea nevoie de încă un punct fix, de susţinere. El a apărut în goană, parcă disperat ca nu cumva să piardă "momentul".
   Acest fugar disperat e, desigur, Marinelul.   
                                                                    *
   Poporul român nu poate scăpa de tentaculele J. contemporan: ghearele subţiri, de dihanie, i-au înlănţuit beregata. Singura şansă a cestui popor nefericit este sinuciderea. Dispariţia voluntară, pentru a avea o şansă, e adevărat nu mare, de a renaşte vreodată. Poate... sub altă identitate. Poate... sub altă formă. Dar în actuala configuraţie a astrelor jigodistice nu poate decât să-şi prelungească agonia. O agonie de câteva secole şi care mai poate dura alte veacuri. Eminescu, a cărui ucidere o "sărbătorim" azi, 15 iunie, a "văzut" atât agonia, cât şi lipsa de speranţă.
   Da, singura soluţie e pieirea voluntară.
   Dar cum se poate sinucide un popor?
   Întrebare nu dificilă pentru poporul român: de secole bune, el se sinucide în fiecare zi. Ajutat, generos, de fruntaşii lui, jigodiile.
   Idealul poporului român nu poate sta decât într-un cadavru. Un corp inert ce se descompune ca o lumânare arzândă, ceara picurândă fiind conştiinţa că, odată cu ultimul strop de viaţă se va măcina şi limbricul care îl locuieşte.
   Sinucidere uşoară, popor român!
   În sfârşit...
   Sfârşitul.
   Al vostru, pentru totdeauna, umil cronicar al ultimei Cronici a Jigodismului românesc, de la origini până în viitor,
                                                                  Gheorghe Truţă

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (V)

   În primii ani ai dictaturii proletare, Jigodismul s-a manifestat spontan, răzleţ, atipic, cu accente de grotesc şi picanterie. Vestitele "demascări" din anii 50 ţin mai mult de precarităţi de caracter, de ipostaze ale prostiei,  hăului în care fiinţa cu chip uman, cuvântătoare dar ne-gânditoare, ajunge să-şi arate limitele, în condiţiile în care până şi Dumnezeu are chef să fie puţin cinic şi dur cu creaturile sale. Lagărele de reeducare sunt şi ele caricaturi tragice ale condiţiei umane, ipostazieri ale sub-umanului, cu accente particulare de J. Dar J., într-o epocă atât de tulbure, cu o imagine mişcată într-o oglindă a Lumii neclară, are el însuşi accente de derută. Manifestări punctuale ale J. sunt nenumărate în "epoca Dej", "calităţile" şi urmele jigodiei se află peste tot, dar J. adevărat, sistemic, omogen nu e încă prezent. J. autentic mijeşte odată cu zorii "epocii Ceauşescu", şi atunci nu chiar din primii ani, cu o sfială aparent neverosimilă. Însă, curând îşi va arăta plenitudinea şi îşi va atinge apogeul în viitorul "epocii de aur". De ce atâta precauţiuni din partea unui fenomen atât de impetuos-neobrăzat cum e J.? Răspunsul e simplu: în primii ani ai dictaturii proletare, politicul luxuriant-găunos interbelic a fost decapitat. Pletora de partide care mai de care mai "naţionale" a fost "rasă" cu duritate, şi odată cu ea s-au estompat tarele J. tradiţional românesc. Ciudat, dar "epoca Dej" e, din punct de vedere jigodistic, poate cea mai "curată" din Istoria J. românesc. Aşa s-a întâmplat, din păcate atât de rar, de câte ori Politicul s-a manifestat în surdină: atunci J. s-a retras ca... o jigodie rănită. Politicul a devenit nu doar starea preferată, osmotică a J. românesc, dar chiar iconul acestuia. Politica în România a devenit sinonimă cu politicianismul, care, la rându-i, s-a transformat mereu într-o submulţime docilă a J. Ceea ce pentru alte naţiuni a fost şi este o stare de ordine şi agregare, politicul, pentru români a fost întotdeauna starea principală de manifestare a J. Politicul induce democraţia, dar mereu pe alte meridiane, în timp ce pe plaiuri carpatine totul se vectorizează invers. Cele câteva puseuri de voinţă şi virtute naţională au fost realizate pe un fond de autoritarism, de suspendare temporară a Legii şi Principiilor. Când s-a revenit la o stare de aşa-zisă normalitate, când Politicul şi-a recăpătat poziţiile fireşti, J. şi-a intrat şi el în drepturi: pînă la starea de băltire ori de recesiune nu a mai fost nici măcar un pas. Pentru români starea-de normalitate, la care e îndemnată mereu de Occident, uneori chiar cu şuturi, capătă de fiecare dată vectorizări opuse: e ca şi cum unui beţiv i se arată sticla de votcă, indicându-i-se să "tragă" firesc, mereu câte o înghiţitură. Evident că românul nostru o bea dintr-o singură sorbire... Rezultatele se văd: suntem de două sute de ani, dacă nu dintotdeauna, o naţiune mahmură.
   Dar încet, odată cu ascensiunea lui Ceauşescu, politicul izgonit pe uşă intră, triumfător, pe fereastră. Pletora de partide, cu jigodiile ei diversificate, e înlocuită de partidul unic, evident cu tipul "unic" de jigodie. El se va numi, chiar şi oficial, "activist". Activist de partid, activist de stat... jigodia cu adevărat perfectă. Cu statut, cu piedestal, cu ştaif. Astfel, pentru prima oară în Istoria românilor, J. coboară temeinic în mase. Clasa politicienilor obedienţi interbelici e înlocuită cu o pătură nouă, izvorâtă cumva chiar de lângă ţărână, ce coagulează şi omogenizează cam toată naţiunea. Poporul român devine în scurtă vreme un popor de activişti sau de aspiranţi la activism. Adică la lichelismul pur. La conceptul de jigodie. E drept, unii "activează", alţii doar chibiţează şi le curg balele după un post, măcar voluntar, de activist. Aşazişii intelectuali români, din care dacă îl scoatem pe Paul Goma nici nu ştiu ce mai rămâne, "activează" şi ei, unii pe la o editură, alţii pe la o revistă, câţiva chiar din câmpu' muncii, sau, într-un caz mai nefericit, pe sub o masă aşteptând un oscior. Un post de activist, de jigodie cu patalama şi maşină la scară devine o obsesie şi un deziderat pentru mai tot românul. Unii, azi, nu mai recunosc. Alţii pozează chiar în dizidenţi. Care, la o adică, abia dacă pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini.
   Activismul presupune în primul rând un rol în cadrul societăţii, o "funcţie", e din start o autoritate care dăruieşte, pentru sine şi ai tăi, numai beneficii. Pentru ceilalţi... nimic, deşi glasul jigodiei clamează că interesul public, bineînţeles că şi cel "naţional", e pe primul loc. Obsesia pentru "funcţioară", numită în alte epoci "dregătorie", "post" sau pur şi simplu "slujbă", vine, după unii, de la fanarioţi. Eu cred că vine chiar şi mai de departe, dintr-un soi de lichelism generalizat şi ipostaziat în autoritarismul familial al ţăranului român (De aici şi sintagma "nu fi ţăran!"), ţăranul cu funcţie precisă şi ineluctabilă de "tată", de Dumnezeul familiei, rol şi "virtute" care îi dau specimenului respect şi necesara teamă a celorlalţi.
   Activismul, străvechi sau de tip nou, e pecinginea care, odată apărută în peisaj carpatin, va măcina de acum şi până în veac, ca un cariu triumfător, cuşmelia românismului. Un popor de activişti sau de aspiranţi activişti e blestemul suprem pe care comandantul... suprem l-a şuierat peste poporul lui. El însuşi, un vodă roşu, devenit jigodia supremă, îşi va topi autoritatea în mâlul galben al J. desăvârşit. Sfârşitul socialismului "triumfător" sau a comunismului virtual nu e decât ipostazierea neputinţei unei naţii coborâte ca o scroafă gestantă într-un subsol bineînţeles insalubru. Micuţul om ( E o întâmplare că, în genere, România are parte numai de conducători nu mai înalţi de piciorul broaştei?!) coborând din elicopter, fără atributele puterii, cu privirea stinsă, ca un bătrân obosit ce era, devine o efigie a J.  contemporan, dar şi a falimentului românesc mereu reînviat: în acea postură, cât o efigie, fostul "şoim din Carpaţi" devenea pentru o clipă imaginea unică a celor trei stadii ale J. românesc: cel de jigodie, de javră şi de potaie.    

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (IV)

   Instituţia Jigodismului mondial, Masoneria, deja făcuse o faptă bună pentru români: îl "instalase" pe Cuza. Şi tot ea l-a "abdicat". "Ce facem cu românii ăştia?! au ridicat din umeri masonii-şefi după vreo şapte ani de la înălţarea în jilţ a Colonelului. S-au javrizat atât de temeinic... aproape mai bine decât noi!" 

  Aveau dreptate. Şi au avut dreptate şi cu pasul următor: trebuia găsit un mecanism anti-javră, care să ţină în frâu, cel puţin pentru o vreme, talentul inextricabil, savuros, pur românesc, pentru J. 

  Aşadar, un neamţ de treabă, un tip cinstit, instruit, dintr-o familie bună, teutonă, traversează Europa într-o noapte, cu o bocceluţă la subţiori, şi a doua zi de dimineaţă românii aveau Rege! 

  Deşteaptă treabă! Singura la îndemână şi singura care putea da roade. Şi a dat. 

  N-a fost uşor. Cariul Javrismului dormea cu ochii deschişi în fiecare fibră a boierului român ajuns demnitar al statului. Lichelismul, arivismul, activismul ... şi toate ismele posibile erau deja bine înrădăcinate în creierele mici dar agere ale dregătorului carpatin. Ceea ce ştiau bine atât Carol cât şi urmaşul lui, Ferdinand, era faptul că nu trebuia să-şi facă iluzii: J. românesc putea fi domolit, întârziat, dar nicidecum înfrânt. Esenţele  lui tari  zăceau până şi-n batistele curteanului. Dar mai ales în amănunte... Argetoianu povestea că i-a trebuit ceva vreme noului Rege ca să-şi obişnuiască dregătorii cu ora fixă a şedinţelor de la Palat. Alminteri... orice şedinţă convocată, nemţeşte, la zece fix începea invariabil, româneşte, la unsprezece! Obicei translatat şi în situaţii lumeşti: până şi ceaiul de la cinci începea la şase! Aşadar... timp de câteva decenii, zi de zi, clipă de clipă, regii cu sânge teuton, ajunşi acum cei mai preţioşi români, au luptat cu simptomele dar şi cu esenţele tari ale J. românesc. Gestul înalt al lui Ferdinand de a-şi arăta loialitatea necondiţionată  faţă de patria sa nouă şi adevărată a fost o lovitură aproape mortală, simbolică, dată J. românesc. Acesta, chiar dacă surescitat, şi-a plecat pentru prima oară fruntea, în semn de respect. Un neamţ îi dăduse două palme zdravene: durea... dar omul merita stimat! Era clar: din punct de vedera al J. nu rămânea decât o cale: să aştepte ca spiritul teuton să dispară pe cale naturală. Şi, mai ales, urmaşul lui, chiar neamţ fiind, să-şi fi subţiat sângele cu esenţe,  roze, "cuminţi", dulci, româneşti...
   J. însă devine tot mai nerebdător: nu mai are loc în cuşcă, roade lesa, e gata să rupă lanţul, aşa că nu mai e dispus să aştepte sfârşitul firesc al regelui Ferdinand: J. românesc se întrupează în partide. Partide care, după model european, se întremează, se pierd în sofisticare. Nici n-apucă marele Rege s-asculte Aleluia, şi politicianismul autohton, citeşte J., era ditamai broscoiul care înghiţise un bou. Ţinut atâta vreme cu capul sub zoaie, J. românesc izbucneşte isteric, cu năduf şi cuvenita nesimţire. Minciuna, fariseismul, tupeul, recte corupţia, trădarea, impertinenţa dulce, amăruie, cu nucă sau fistic... toate explodează ca un brand la o defilare a Bravei Armate Române de Ziua Regelui. J. scuipă fără ruşine peste mormântul reavăn al Marelui Rege şi se scutură de amintirea lui ca de un vis urât. Era şi normal să-i urască pe Carol şi pe urmaşul lui: îl opriseră din drumul drept cam o jumătate de secol! Acum... J. e la apogeu. Nimeni nu-i mai stă în cale. Politicianismul mic la sfat, cât un puric, e, în fanfaronadă, cât un munte. Munte de mămăligă... Consumatorul diurn de mămăligă, "prostimea" e demult cu fruntea în ţărănă, de pe la începuturile epocii Cuza, doar carne de tun în micile şi marile războaie ale Neamului! Legionarismul apare tocmai ca o mişcare curată şi sinceră împotriva politicianismului găunos, a J. tradiţional, dar, din păcate, poate şi din pricina luptelor diurne pe care trebuie să le poarte cu J., sfârşeşte prin a-i împrumuta mantia, armele şi muniţia. Şi unele obiceiuri. Cînd ajunge la şantaj, apoi la teroare şi crimă, totul e definitiv compromis. Ca mai tot ce e românesc, pornise din Sublim şi se termină în Penibil. Şi atunci, abia atunci apare Prinţul J. românesc. Dumnezeu e uneori ironic şi pesemne că porunceşte Istoriei, dintr-un gust îndoielnic sau dintr-o simplă toană, să fie cinică şi să apară ca Salvator al Naţiunii, Javra supremă. Şi cum a el trebuia să poarte un nume i s-a zis Majestatea Sa Carol al II lea. Esenţa şi efigia J. românesc. Spiritul lui tutelar, steaua sa călăuzitoare. Nu se poate stabili dacă Majestatea Sa  e părintele J. românesc sau, din contră, J. e părintele lui. Oricum, ironia divină e perfectă: hohotul de râs al lui Dumnezeu trebuie să se fi auzit pănă în rărunchii copţi ai Carpaţilor. Cum altfel... când i-a fost dat bietei Românii să aibă ca Principe al J. tocmai un urmaş al lui Carol! Însă noul Carol era, după câteva generaţii, un teuton cu sânge subţiat în busuioacă de Bohotin... adică deloc neamţ. Un perfect român. Şi o jigodie la fel de perfectă! Noi, românii de azi nu ne "tragem" din Decebal sau din Traian, ca-n penibila dihotomie. Singurul nostru părinte, idealul şi mulajul  în ale J., adică în starea noastră firească, e acest vlăstar de Carol. El a fost şi rămâne bobul prim, arhetipul urcării noaste către ne-Virtute, semnul sigur al rostogolirii  naţionale mereu în jos, către hăurile Istoriei. Demers pe care, de vreun secol dacă nu şi mai bine, îl experimentăm diurn, cu mare succes.
   Restul... "interes naţional", "în viitor va fi mai bine pentru urmaşii urmaşilor noştri"... şi alte călduţe lozinci... e doar propagandă ieftină. Poveşti de abecedar, carafe cu apă caldă şi muşeţel turnate peste o rană malignă.

  

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (III)

   "Momentul" Cuza e copilăria, adolescenţa dar şi maturitatea Jigodismului românesc. Şi stampa fenomenului. E un moment unic, deopotrivă ciudat, atipic şi obişnuit pentru stadiul şi devenirea J. românesc. Acum, celor două entităţi importante ale societăţii valahe, Vodă şi dregătorimea, li se adaugă, surprinzător una care, până atunci nu fusese niciodată băgată în seamă: "prostimea". Ion Roată şi ai săi îşi părăsesc statutul teluric şi, laolaltă cu dregătorimea, sunt urcaţi, spre uimirea generală, acolo, sus, lângă Vodă. Niciodată nu mai avusese loc o asemenea concordie naţională, o asemenea unire de elanuri, sentimente şi atitudini cu adevărat patriotice şi,  mai ales, o întâlnire pe Idealuri, situată la o asemenea altitudine. Pentru că lucrul cel mai ciudat şi semnificativ nu e neapărat Locul de întâlnire în sine, ci traiectoriile: Vodă era acolo, la înălţimea pe care i-o conferea jilţul domnesc şi înţelegerea divină, dar, în loc de întâlnirea în spectrul mediei, la mijloc, concordia avea loc prin deplasarea celorlalţi doi poli în sus, în locul cât mai apropiat de Dumnezeu. E o stare de graţie nemaiîntâlnită în Istorie şi, în orice caz, unică în Istoria românilor de până atunci şi, din păcate, pot zice, nu fără câteva rezerve, dintotdeauna. În plan practic, momentul e benefic: se fac legi noi, pe care alte popoare le aveau de secole, se înfiinţează instituţii: se pune capăt unui Ev Mediu prelungit aici, lângă Carpaţi şi Dunăre. Spre stupefacţia şi, de ce să n-o spunem, chiar invidia vecinilor care mai de care mai prietenoşi, românii păreau a-şi fi găsit un drum nou, meritat, în Istorie.
   Dar... Jigodismul nu doarme mai mult de un an... doi.  De acolo, din lada de zestre a Naţiunii, dintre manuscrise, Biblii vechi traduse parţial din slavonă, dintre velinţe şi calendare... cariul J. se trezeşte, brusc. Se freacă la ochi şi, uimit de ce vede, hotărăşte: e timpul să pornim! Urmarea: boiernaşii noştri, prefăcuţi subit în "clasă politică", se dumiresc curând că, de fapt, ei au interese ce nu se pupă deloc cu cele ale lui Vodă... darămite cu cele ale "prostimii", Vodă, orgolios, rezistă ce rezistă la tentaţii, dar începe să dea semne că de fapt l-ar interesa mai mult femeile ( Strauss-Kahn încă nu se născuse, sindromul, da...). Prostimea nu dă niciun semn: ea e zvârlită, la fel de repede pe cât fusese "promovată", la locul ei, lângă ţărână. Vodă şi boiernaşii rămân să se dueleze, mai întâi cu graţie, apoi din ce în ce mai murdar, cu toată recuzita, armele, artificiile şi motivaţia jigodistică. O fac cu atâta abnegaţie şi talent, trecând fără ocolişuri şi discernământ prin toate stadiile de potăi, javre şi jigodii spre admiraţia vecinilor binevoitori care nu se sfiesc să exclame satisfăcuţi: şi-au revenir românii!
   La tot acest spectacol sinistru e un singur spectator genial: Eminescu. Singurul capabil să privească pe deasupra tuturor Lucrurilor. Şi nu i-a fost greu să vadă dintr-o dată Totul. Adică măreţia nimicului românesc.  Esenţa Jigodismului autohton, care până atunci mijise de câteva ori, mai mult simbolic, dar care, maximă ironie,  chiar în  timpul vieţii celui mai profund dintre români, îşi etala Apogeul. Cum am mai spus-o, e motivul, simplu, pentru care incomensurabilul poet, gazetar şi român era atât de virulent în presa vremii. El ştia că, odată infestat cu virusul J., poporul său nu se va mai vindeca niciodată. Pentru asta era disperat. Şi disperarea lui a fost citită de alte jigodii, javre şi potăi, care acum proliferau, ca simptomele nebuniei. A plătit cu viaţa fiind înnebunit, şi în cele din urmă ucis, neexplicit, fireşte, tocmai de reflexele unui Jigodism care îşi trăia ,dincoace de Carpaţi, maturitatea în plină tinereţe.   
 

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (II)

   E greu de spus care şi când au fost primele manifestări ale Jigodismului în Istoria românilor. Oricum, ele nu pot data din preistorie, nici dintr-un Ev Mediu prelungit, pentru simplul motiv că, în respectivele epoci polarizarea socială era maximă: distanţa dintre piedestalul Principelui, cum se va numi el pe plaiuri carpatine: voievod, vodă, măria-sa, şi supuşii săi, norodul, aproape fără identitate, dar şi clasa oarecum mijlocie: dregători, curteni, soldaţi...  era enormă. Or, cum spuneam, J. se manifestă per media, ca un câmp magnetic între doi poli sociali situaţi iniţial în poziţii diferite şi care, dintr-o dată, prin jocul sorţii sau al paradoxurilor Istoriei, îşi părăsesc brusc locurile şi interacţionează, deseori violent. Ipostazierea J. e atunci evidentă, dar nu mai mult de câteva clipe de istorie, ca o scânteie sau, maxim, ca o scurtă flacără. Or, în Evul Mediu românesc, Vodă, ca instituţie şi desigur, cu puterile aferente, e un soi de divinitate secundă, situată la ani lumină până şi de clasa socială următoare, dregătorii săi... darămite de ţăranul fără identitate. Aşadar, prin Evul Mediu românesc nici măcar nu adie boarea J. din motive absolut obiective: din lipsă de jigodii! Totuşi, episoade singulare, cum ar fi un Ţepeş, par a prefigura viitorul J. românesc,  însă în forme neomogene: domnitorul Vlad e o jigodie simpatică, un fel de medie între javră şi potaie. Pare dispus a deveni o j. veritabilă, are toate calităţile şi toate coordonatele, e viclean, versatil, cu tupeu, numai că în raport cu duşmanul extern, ceea ce-i dă mai curând legitimitate. Lipsa unui pol intern serios care să i se opună îl împiedică să fie j. care ar fi putut fi. Mai mult, puterea lui considerabilă în raport cu a adversarilor interni distruge orice posibilă concurenţă şi, implicit, orice posibil spectru al. J: ţeapa menţine hăul dintre sine şi ceilalţi.

   Dar, pe măsură ce clasa de mijloc, boierii, se întremează şi chiar depăşeşte în forţă mijlocul eşicherului Puterii şi, implicit, potenţa lui Vodă scade, inevitabil mijeşte şi J. românesc. Cu siguranţă că nu cea dintâi manifestare a J. ,dar prima ipostaziere istorico-literară majoră, poate şi de aceea de neuitat, e episodul Lăpuşneanul.  E un moment istoric propice apariţiei J. în toată splendoarea sa: putera lui Vodă e precară, forţa boierilor e în creştere şi, firesc, cele două tabere se întâlnesc în câmpul magnetic al J. Fiecare dintre ei dispune de toate trăsăturile şi instrumentele unei j. adevărate: prefăcătorie, "vorbă dulce", invocarea unui ţel nobil "binele obştii"... În plus, Vodă are mai multă putere... şi rezultatul se cunoaşte. Dar de învins n-a învins nimeni. Pentru că în orice episod al J. , cum se va vedea şi în viitor, Destinul e şi el cu sabia trasă. O j. nu izbândeşte cu adevărat niciodată... deşi pare a o face întotdeauna. Curând, jigodia-despot va sfârşi alături de trupurile însângerate ale jigodiilor-victime, ca-n orice telenovelă proastă. Chiar şi contemporană!       

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor

Partea întâi:
Câteva precizări privind conţinutul şi sfera noţiunii de "jigodie". Stadii şi demersuri spre conceptul de "jigodie"
   Ciudat: tipologia canină se apropie, până la identificare, cu cea umană.

   De-a lungul timpului s-au făcut suficiente apropieri între Lumea canină şi Lumea umană. După unii, câinele e un animal chiar mai sensibil decât omul, diferenţa fiind o chestiune de Destin: omului, poate pe nedrept, i s-a făcut cadoul reflexivităţii şi, mai ales, al Cuvântului. Cunoscătorii spun că şi câinele are vise, chiar şi visuri, doar că, prin Plan divin, e oprit în a le mărturisi.

   Iată pentru ce, tipologii de felul "javră", "potaie" sau "jigodie" nu sunt eminamente canine, ci pur umane. 

   Cineva ar observa că tipologiile enumerate acoperă de fapt aceeaşi realitate, că reprezintă unul şi acelaşi tip. Nimic mai fals. Între ele sunt nu doar diferenţe de nuanţe, ci mai degrabă de esenţe. 

   De departe, tipologia cea mai complexă e cea de jigodie. E singura care, cu îngăduinţa lui Kant şi a unui şir lung de filozofi, poate face drumul de la noţiune la concept.
   Javra e un stadiu existenţial precar, dominat de o anumită sărăcie a notelor: un rudimentarism funciar. Javra e o vietate tristă, acră, cufundată în nenoroc, conştientă de stadiul său de paria. Răutatea uşor ascunsă, mârâitul subsidiar sunt reflexul unui început de revoltă şi semnele unui  bob de înţelegere a nulităţii  plenare. Javra mârâie, din instinct, pentru că se simte incubată în destinul său vecin cu Nimicul.
   În schimb, potaia, pornind de la acelaşi statut plebeian ca şi javra, face pasul definitiv discriminant spre o nesimţire existenţială. Potaia "pluteşte" pe deasupra tuturor vicisitudinilor. Nu-i pasă de nimic, nici măcar de propria existenţă, şi cu atât mai puţin de a celorlalţi. Potaia e o javră care şi-a asumat, fără frământări metafizice, statutul şi destinul de Nimic. Drept urmare, n-are orgolii, n-are resentimente. Pornind de la aceleaşi premise ca şi javra, potaia îşi asumă, cu nonşalanţă şi chiar cu veselie, statutul de scursură. De aici şi voluntarismul ei fermecător: e gata în fiecare moment la orice compromis, doar pentru o lingură de măduvioară. Obiectiv pentru care, dacă nu e prea obositor, poate face chiar unele servicii binefăcătorului său... apoi, cu aceeaşi simpatică nesimţire, îi întoarce spatele şi se refugiază pe Maidan.
  Jigodia e, de departe, cel mai complex tip canino-uman. Din start, statutul de jigodie refuză extremele: nu va fi niciodată nici dulăul-dictator, dar nici potaia fluşturatică. Locul ei existenţial e mereu la mijloc, între "Totul" şi "Nimic", borne de care, în ruptul capului, nu se apropie.
   Caracteristicile sale de esenţă sunt: versatilitatea, pragmatismul dus până la genunchiul broaştei, lipsa programatică de principii şi de idei prea clare. Simptome? Nu poate suporta farurile fixate chiar în ochi...
   Jigodia, fără a fi un animal acvatic, e o specie a bălţilor nămoloase unde se pescuieşte la copcă şi vara, fără reguli şi, mai ales, fără restricţii.  Versatilitatea genetică îi permite să fie mereu acolo unde se anunţă un os sau o bucată de cărniţă, şi să se lupte chiar pentru pradă... dar numai dacă nu e prea obositor şi prea periculos. Pentru că jigodia e iremediabil laşă. După care, cu un gest reflex, e în stare să înfigă, fără ezitări şi păreri de rău, uneori chiar fără motiv, un dinte în pulpa milostivului... Prilej de posterioară mândrie şi de de zgomotoasă, ulterioară, băşcălie, pe post de trofeu. Posedă satisfacţia de a rânji când a făcut un rău, doar din motivul că i-a stat în puteri. E evident că, dintre javră şi potaie, jigodia e cea mai perfidă şi cea mai periculoasă. Pentru că e singura care posedă o conştiinţă clară a faptului că Universul e instabil şi prea stufos, adică la îndemâna oricărui neghiob, iar... a nu profita de absurdul şi inconsistenţa Lumii ar fi, până la urmă, un simptom al Prostiei. Iar jigodia acceptă până la urmă orice: în afara umilinţei de a fi socotită "proastă". Jigodia ştie, dintr-o sursă ancestrală, că Lumea e ordonată în jurul Legii Probabilităţilor, deci, la nivel primar şi simplist, ce e mai probabil trebuie să-i fie neapărat folositor. De aici, încă o Regulă de Aur a jigodiei:  să fie mereu "pe felie". Pe scurt: jigodia e cea mai oportunistă dintre vietăţi. Ba chiar face din oportunism o obsesie şi, uneori, chiar o Artă. Aşa cum se va vedea mai încolo, jigodia este pielea perfectă pentru orice Activist. Activist... peste epoci, peste ideologii şi chiar peste Destin.
   Partea a doua... ca-n filmele proaste: Va urma!

Sunt un fraier

   Sunt un fraier. Eu şi puţinii care continuăm să ne răstim public la portocalii suntem nişte fraieri. Ar trebui să-i lăsăm în pace, să distrugă definitiv această naţiune. Aşa cum vrea, se pare, Destinul.

    Nu te poţi lupta cu Destinul. Soarta acestui popor e pecetluită. Aceşti omuleţi portocalii nu fac aceste nemernicii diurne de capul lor: ei sunt trimişi anume, pe post de lipitori, care să se anine sub pielea bietului român şi să-i sugă sângele, până când omul va cădea lat. Ele, lipitorile, se vor  umfla cât casa, în timp ce victima va deveni un simplu pai. Deja suntem pe la mijlocul drumului.

   Acum câteva zile treceam pe lângă sediul unui partid de "opoziţie", din Vale. Ferestre largi, termopane. În vitrină, trei dame. Două, picior peste picior, cu cafeluţa alături: ţigara, subţire, în vârful degetelor. A treia, în picioare, taior impecabil, povesteşte ceva cu voce tare, extrem de amuzată. Celelalte râd şi împrăştie scrumul pe jos: voie bună, relaxare, ca între activiste ale "opoziţiei"... Nici n-ar avea de ce să fie stresate: e vreme! Aşteaptă ca bietul român, cu ultimele forţe, să scuture pomul putred, să cadă portocalele, după care, cu gesturile lor pline de eleganţă, să pună în loc, fruct cu fruct, lămâile. Sau bobocii de trandafir. Altfel spus, dumnealor, laolaltă cu nişte domni bine rumeniţi şi plini de tacticoasă răbdare, vor fi viitorii inspectori generali, adjuncţi, directori la APIA, ADIA şi ASIA... după ce foştii se vor fi ridicat, în sfârşit, de pe scaunele cu tapiţeria asudată...

   Nu va fi, dacă va fi, decât o schimbare de decor: nişte lipitori vor fi înlocuite cu ceva putori.
   Starea de fraier contemporan are însă şi unele beneficii: începi să scrutezi şi să înţelegi trecutul.
   Cum spuneam acum câteva săptămâni, abia acum înţeleg pe deplin vehemenţa disperată a lui Eminescu ,privitoare la epoca lui. Care e, aproape leită, şi epoca noastră. Apropo de asemănări între "azi" şi "ieri": tot mai mulţi dintre noi, fraierii de români, observăm, de pildă, că un Caragiale e mai mult decât un scriitor al moravurilor de azi. Dar... eu abia acum pricep pe deplin motivele fugii lui târzii  însă definitive din spaţiul fizic românesc. La fel cum pricep azi mult mai bine temeiurile legionare ale unui Eliade, a lui Cioran, Vulcănescu, Noica şi  ale altor mari spirite româneşti. Scârba lor faţă de ce, la un moment dat, devenise băltire tipic dâmboviţeană. Şi "fugile" celor mai mulţi dintre ei, dar şi ale unui Brâncuşi, Enescu, şi a mai tot ce e cu adevărat valoare în românism, pentru a se realiza plenar pe nişte meleaguri mai primitoare. Relevantă e punerea faţă în faţă a două destine, oameni cu potenţial spiritual identic: Ţuţea, socialistul "plăvan" din tinereţe, şi Cioran. Primul, rămas în ţară, e pentru opinia publică, până în 89 un ilustru necunoscut, un filozof genial dar"oral, de tavernă. Cel de-al doilea, exilat în inima Franţei, devine e o celebritate. Sau... Brâncuşi,  rămas la Craiova sau chiar în Bucureşti,  ar fi fost mai mult decât un cioplitor în lemn?! 
   Ce nu înţeleg eu e ...de ce mai scriu aici, inutil, săptămână de săptămână, despre şi pentru un popor fără   viitor, dar pe care continui să-l iubesc şi să-l învelesc în mantia unei speranţe care, deşi pare a nu avea niciun temei, e singura mea justificare în faţa lui Dumnezeu .   

De Paşti

De Paşti, cititorilor mei de pe toate continentele, celor mai tandri şi simţitori intelectuali, o clipă de bucurie!
                                                                                                 Truţă

Actualitate (1)

   Csibi Barna a fost mutat, cum era firesc, la Bucureşti! Aşa daaaaaaaaaaa! Păi... de ce să stea dumnealui într-un cătun ca Abrudul. Capitala României e exact ce i se potriveşte!
   Am zis că nu mai comentez... dar îmi e peste măsură să mă abţin! Coroborat cu amănuntul că, după ce a desfiinţat şaptezeci de spitale româneşti... dar niciunul din regiunile preponderent maghiare, eu, care sunt un nenaţionalist convins,  nu pot decât să mă minunez şi să întreb:
   Ăştia ori sunt proşti, ori sunt ticăloşi... ori amândouă deodată!
   În acest moment, orice popor demn şi european ar trebui să iasă instantaneu în stradă şi să-l dea cu cracii-n sus pe Marinelul şi pe regimul lui de vânduţi.
   Dar nu se va întâmpla nimic. Şi tu, S. O. voiai, în impulsul tău lăudabil, să ieşim amândoi în  marginea şoselei, cu furca?! Pentru cine? Pentru ce?!