duminică, 22 mai 2011

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (III)

   "Momentul" Cuza e copilăria, adolescenţa dar şi maturitatea Jigodismului românesc. Şi stampa fenomenului. E un moment unic, deopotrivă ciudat, atipic şi obişnuit pentru stadiul şi devenirea J. românesc. Acum, celor două entităţi importante ale societăţii valahe, Vodă şi dregătorimea, li se adaugă, surprinzător una care, până atunci nu fusese niciodată băgată în seamă: "prostimea". Ion Roată şi ai săi îşi părăsesc statutul teluric şi, laolaltă cu dregătorimea, sunt urcaţi, spre uimirea generală, acolo, sus, lângă Vodă. Niciodată nu mai avusese loc o asemenea concordie naţională, o asemenea unire de elanuri, sentimente şi atitudini cu adevărat patriotice şi,  mai ales, o întâlnire pe Idealuri, situată la o asemenea altitudine. Pentru că lucrul cel mai ciudat şi semnificativ nu e neapărat Locul de întâlnire în sine, ci traiectoriile: Vodă era acolo, la înălţimea pe care i-o conferea jilţul domnesc şi înţelegerea divină, dar, în loc de întâlnirea în spectrul mediei, la mijloc, concordia avea loc prin deplasarea celorlalţi doi poli în sus, în locul cât mai apropiat de Dumnezeu. E o stare de graţie nemaiîntâlnită în Istorie şi, în orice caz, unică în Istoria românilor de până atunci şi, din păcate, pot zice, nu fără câteva rezerve, dintotdeauna. În plan practic, momentul e benefic: se fac legi noi, pe care alte popoare le aveau de secole, se înfiinţează instituţii: se pune capăt unui Ev Mediu prelungit aici, lângă Carpaţi şi Dunăre. Spre stupefacţia şi, de ce să n-o spunem, chiar invidia vecinilor care mai de care mai prietenoşi, românii păreau a-şi fi găsit un drum nou, meritat, în Istorie.
   Dar... Jigodismul nu doarme mai mult de un an... doi.  De acolo, din lada de zestre a Naţiunii, dintre manuscrise, Biblii vechi traduse parţial din slavonă, dintre velinţe şi calendare... cariul J. se trezeşte, brusc. Se freacă la ochi şi, uimit de ce vede, hotărăşte: e timpul să pornim! Urmarea: boiernaşii noştri, prefăcuţi subit în "clasă politică", se dumiresc curând că, de fapt, ei au interese ce nu se pupă deloc cu cele ale lui Vodă... darămite cu cele ale "prostimii", Vodă, orgolios, rezistă ce rezistă la tentaţii, dar începe să dea semne că de fapt l-ar interesa mai mult femeile ( Strauss-Kahn încă nu se născuse, sindromul, da...). Prostimea nu dă niciun semn: ea e zvârlită, la fel de repede pe cât fusese "promovată", la locul ei, lângă ţărână. Vodă şi boiernaşii rămân să se dueleze, mai întâi cu graţie, apoi din ce în ce mai murdar, cu toată recuzita, armele, artificiile şi motivaţia jigodistică. O fac cu atâta abnegaţie şi talent, trecând fără ocolişuri şi discernământ prin toate stadiile de potăi, javre şi jigodii spre admiraţia vecinilor binevoitori care nu se sfiesc să exclame satisfăcuţi: şi-au revenir românii!
   La tot acest spectacol sinistru e un singur spectator genial: Eminescu. Singurul capabil să privească pe deasupra tuturor Lucrurilor. Şi nu i-a fost greu să vadă dintr-o dată Totul. Adică măreţia nimicului românesc.  Esenţa Jigodismului autohton, care până atunci mijise de câteva ori, mai mult simbolic, dar care, maximă ironie,  chiar în  timpul vieţii celui mai profund dintre români, îşi etala Apogeul. Cum am mai spus-o, e motivul, simplu, pentru care incomensurabilul poet, gazetar şi român era atât de virulent în presa vremii. El ştia că, odată infestat cu virusul J., poporul său nu se va mai vindeca niciodată. Pentru asta era disperat. Şi disperarea lui a fost citită de alte jigodii, javre şi potăi, care acum proliferau, ca simptomele nebuniei. A plătit cu viaţa fiind înnebunit, şi în cele din urmă ucis, neexplicit, fireşte, tocmai de reflexele unui Jigodism care îşi trăia ,dincoace de Carpaţi, maturitatea în plină tinereţe.   
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu