Pe mine mie redă-mă

   Suntem în plină dictatură. A prostiei. A incompetenţei. A nesimţirii.
    Faţă de ce se întâmplă acum, Ceau pare  doar un tip mic, anost şi, oricum mai cinstit.
   Un popor de proşti nu poate fi condus decât de proşti.
   Un popor de laşi nu poate fi amăgit decât de un laş.
   Viclenie. Tupeu. Tupeu. Tupeu.
   Şi multă naivitate.
    Vine vara. Ne vom dezbrăca la bustul gol şi vom face plajă pe bloc, ca pe vremea lui Ceau cel mărunt. Cei mai norocoşi se vor stropi cu apele pline de alge ale unei mări plictisite. Cei şi mai norocoşi vor respira aerul ozonat al altor meleaguri mai însorite. Şi mai curate.
   Dar, când va veni toamna, când va trece toamna... ne vom trezi în frigul unei ierni insalubre. Care, de multă vreme e chiar în miezul fiecăruia dintre noi.
   Atunci vom observa cât suntem de goi. Şi pe dinafară, şi pe dinăuntru.
   Sunt zile când aş fi bucuros să pot muri.
   Nu-mi pare rău că sunt român. Uneori mi-e ruşine. În ultima vreme, deseori. Da, condeiul meu se opreşte acum de scârbă  şi de neputinţă.
   Nu credeam să-nvăţ a tăcea vreodată.  
   Mai pot să mai spun o frază?
   Dacă da, ultimele  cuvinte rostite aici ar suna aşa: Îl iubesc pe Eminescu nu doar pentru că a scris Oda, cea mai frumoasă si mai  profundă poezie care s-a scris vreodată pe Pământ, dar şi în spaţiul strâmt de lângă Dumnezeu, ci pentru că Eminescu, cu izbânzile, dar mai ales  cu suferinţa sa de ucis, este chiar poporul român. Iar eu iubesc poporul român şi nu jigodiile care l-au năpădit. De-asta nu voi ierta niciodată trecutele, prezentele şi viitoarele javre. Nici pe micul carol, nici pe ceau, dar nici pe marinelul şi pe gaşca lui.
  Cu bine, prieteni. Fie-mi Tăcerea uşoară!