Câteva precizări privind conţinutul şi sfera noţiunii de "jigodie". Stadii şi demersuri spre conceptul de "jigodie"
Ciudat: tipologia canină se apropie, până la identificare, cu cea umană.
De-a lungul timpului s-au făcut suficiente apropieri între Lumea canină şi Lumea umană. După unii, câinele e un animal chiar mai sensibil decât omul, diferenţa fiind o chestiune de Destin: omului, poate pe nedrept, i s-a făcut cadoul reflexivităţii şi, mai ales, al Cuvântului. Cunoscătorii spun că şi câinele are vise, chiar şi visuri, doar că, prin Plan divin, e oprit în a le mărturisi.
Iată pentru ce, tipologii de felul "javră", "potaie" sau "jigodie" nu sunt eminamente canine, ci pur umane.
Cineva ar observa că tipologiile enumerate acoperă de fapt aceeaşi realitate, că reprezintă unul şi acelaşi tip. Nimic mai fals. Între ele sunt nu doar diferenţe de nuanţe, ci mai degrabă de esenţe.
De departe, tipologia cea mai complexă e cea de jigodie. E singura care, cu îngăduinţa lui Kant şi a unui şir lung de filozofi, poate face drumul de la noţiune la concept.
Javra e un stadiu existenţial precar, dominat de o anumită sărăcie a notelor: un rudimentarism funciar. Javra e o vietate tristă, acră, cufundată în nenoroc, conştientă de stadiul său de paria. Răutatea uşor ascunsă, mârâitul subsidiar sunt reflexul unui început de revoltă şi semnele unui bob de înţelegere a nulităţii plenare. Javra mârâie, din instinct, pentru că se simte incubată în destinul său vecin cu Nimicul.
În schimb, potaia, pornind de la acelaşi statut plebeian ca şi javra, face pasul definitiv discriminant spre o nesimţire existenţială. Potaia "pluteşte" pe deasupra tuturor vicisitudinilor. Nu-i pasă de nimic, nici măcar de propria existenţă, şi cu atât mai puţin de a celorlalţi. Potaia e o javră care şi-a asumat, fără frământări metafizice, statutul şi destinul de Nimic. Drept urmare, n-are orgolii, n-are resentimente. Pornind de la aceleaşi premise ca şi javra, potaia îşi asumă, cu nonşalanţă şi chiar cu veselie, statutul de scursură. De aici şi voluntarismul ei fermecător: e gata în fiecare moment la orice compromis, doar pentru o lingură de măduvioară. Obiectiv pentru care, dacă nu e prea obositor, poate face chiar unele servicii binefăcătorului său... apoi, cu aceeaşi simpatică nesimţire, îi întoarce spatele şi se refugiază pe Maidan.
Jigodia e, de departe, cel mai complex tip canino-uman. Din start, statutul de jigodie refuză extremele: nu va fi niciodată nici dulăul-dictator, dar nici potaia fluşturatică. Locul ei existenţial e mereu la mijloc, între "Totul" şi "Nimic", borne de care, în ruptul capului, nu se apropie.
Caracteristicile sale de esenţă sunt: versatilitatea, pragmatismul dus până la genunchiul broaştei, lipsa programatică de principii şi de idei prea clare. Simptome? Nu poate suporta farurile fixate chiar în ochi...
Jigodia, fără a fi un animal acvatic, e o specie a bălţilor nămoloase unde se pescuieşte la copcă şi vara, fără reguli şi, mai ales, fără restricţii. Versatilitatea genetică îi permite să fie mereu acolo unde se anunţă un os sau o bucată de cărniţă, şi să se lupte chiar pentru pradă... dar numai dacă nu e prea obositor şi prea periculos. Pentru că jigodia e iremediabil laşă. După care, cu un gest reflex, e în stare să înfigă, fără ezitări şi păreri de rău, uneori chiar fără motiv, un dinte în pulpa milostivului... Prilej de posterioară mândrie şi de de zgomotoasă, ulterioară, băşcălie, pe post de trofeu. Posedă satisfacţia de a rânji când a făcut un rău, doar din motivul că i-a stat în puteri. E evident că, dintre javră şi potaie, jigodia e cea mai perfidă şi cea mai periculoasă. Pentru că e singura care posedă o conştiinţă clară a faptului că Universul e instabil şi prea stufos, adică la îndemâna oricărui neghiob, iar... a nu profita de absurdul şi inconsistenţa Lumii ar fi, până la urmă, un simptom al Prostiei. Iar jigodia acceptă până la urmă orice: în afara umilinţei de a fi socotită "proastă". Jigodia ştie, dintr-o sursă ancestrală, că Lumea e ordonată în jurul Legii Probabilităţilor, deci, la nivel primar şi simplist, ce e mai probabil trebuie să-i fie neapărat folositor. De aici, încă o Regulă de Aur a jigodiei: să fie mereu "pe felie". Pe scurt: jigodia e cea mai oportunistă dintre vietăţi. Ba chiar face din oportunism o obsesie şi, uneori, chiar o Artă. Aşa cum se va vedea mai încolo, jigodia este pielea perfectă pentru orice Activist. Activist... peste epoci, peste ideologii şi chiar peste Destin.
Partea a doua... ca-n filmele proaste: Va urma!
Javra e un stadiu existenţial precar, dominat de o anumită sărăcie a notelor: un rudimentarism funciar. Javra e o vietate tristă, acră, cufundată în nenoroc, conştientă de stadiul său de paria. Răutatea uşor ascunsă, mârâitul subsidiar sunt reflexul unui început de revoltă şi semnele unui bob de înţelegere a nulităţii plenare. Javra mârâie, din instinct, pentru că se simte incubată în destinul său vecin cu Nimicul.
În schimb, potaia, pornind de la acelaşi statut plebeian ca şi javra, face pasul definitiv discriminant spre o nesimţire existenţială. Potaia "pluteşte" pe deasupra tuturor vicisitudinilor. Nu-i pasă de nimic, nici măcar de propria existenţă, şi cu atât mai puţin de a celorlalţi. Potaia e o javră care şi-a asumat, fără frământări metafizice, statutul şi destinul de Nimic. Drept urmare, n-are orgolii, n-are resentimente. Pornind de la aceleaşi premise ca şi javra, potaia îşi asumă, cu nonşalanţă şi chiar cu veselie, statutul de scursură. De aici şi voluntarismul ei fermecător: e gata în fiecare moment la orice compromis, doar pentru o lingură de măduvioară. Obiectiv pentru care, dacă nu e prea obositor, poate face chiar unele servicii binefăcătorului său... apoi, cu aceeaşi simpatică nesimţire, îi întoarce spatele şi se refugiază pe Maidan.
Jigodia e, de departe, cel mai complex tip canino-uman. Din start, statutul de jigodie refuză extremele: nu va fi niciodată nici dulăul-dictator, dar nici potaia fluşturatică. Locul ei existenţial e mereu la mijloc, între "Totul" şi "Nimic", borne de care, în ruptul capului, nu se apropie.
Caracteristicile sale de esenţă sunt: versatilitatea, pragmatismul dus până la genunchiul broaştei, lipsa programatică de principii şi de idei prea clare. Simptome? Nu poate suporta farurile fixate chiar în ochi...
Jigodia, fără a fi un animal acvatic, e o specie a bălţilor nămoloase unde se pescuieşte la copcă şi vara, fără reguli şi, mai ales, fără restricţii. Versatilitatea genetică îi permite să fie mereu acolo unde se anunţă un os sau o bucată de cărniţă, şi să se lupte chiar pentru pradă... dar numai dacă nu e prea obositor şi prea periculos. Pentru că jigodia e iremediabil laşă. După care, cu un gest reflex, e în stare să înfigă, fără ezitări şi păreri de rău, uneori chiar fără motiv, un dinte în pulpa milostivului... Prilej de posterioară mândrie şi de de zgomotoasă, ulterioară, băşcălie, pe post de trofeu. Posedă satisfacţia de a rânji când a făcut un rău, doar din motivul că i-a stat în puteri. E evident că, dintre javră şi potaie, jigodia e cea mai perfidă şi cea mai periculoasă. Pentru că e singura care posedă o conştiinţă clară a faptului că Universul e instabil şi prea stufos, adică la îndemâna oricărui neghiob, iar... a nu profita de absurdul şi inconsistenţa Lumii ar fi, până la urmă, un simptom al Prostiei. Iar jigodia acceptă până la urmă orice: în afara umilinţei de a fi socotită "proastă". Jigodia ştie, dintr-o sursă ancestrală, că Lumea e ordonată în jurul Legii Probabilităţilor, deci, la nivel primar şi simplist, ce e mai probabil trebuie să-i fie neapărat folositor. De aici, încă o Regulă de Aur a jigodiei: să fie mereu "pe felie". Pe scurt: jigodia e cea mai oportunistă dintre vietăţi. Ba chiar face din oportunism o obsesie şi, uneori, chiar o Artă. Aşa cum se va vedea mai încolo, jigodia este pielea perfectă pentru orice Activist. Activist... peste epoci, peste ideologii şi chiar peste Destin.
Partea a doua... ca-n filmele proaste: Va urma!
Noi etape de manifestare a mișcării browniene sau entropia în fază terminală...Asta e la noi!
RăspundețiȘtergere