PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (III)

   "Momentul" Cuza e copilăria, adolescenţa dar şi maturitatea Jigodismului românesc. Şi stampa fenomenului. E un moment unic, deopotrivă ciudat, atipic şi obişnuit pentru stadiul şi devenirea J. românesc. Acum, celor două entităţi importante ale societăţii valahe, Vodă şi dregătorimea, li se adaugă, surprinzător una care, până atunci nu fusese niciodată băgată în seamă: "prostimea". Ion Roată şi ai săi îşi părăsesc statutul teluric şi, laolaltă cu dregătorimea, sunt urcaţi, spre uimirea generală, acolo, sus, lângă Vodă. Niciodată nu mai avusese loc o asemenea concordie naţională, o asemenea unire de elanuri, sentimente şi atitudini cu adevărat patriotice şi,  mai ales, o întâlnire pe Idealuri, situată la o asemenea altitudine. Pentru că lucrul cel mai ciudat şi semnificativ nu e neapărat Locul de întâlnire în sine, ci traiectoriile: Vodă era acolo, la înălţimea pe care i-o conferea jilţul domnesc şi înţelegerea divină, dar, în loc de întâlnirea în spectrul mediei, la mijloc, concordia avea loc prin deplasarea celorlalţi doi poli în sus, în locul cât mai apropiat de Dumnezeu. E o stare de graţie nemaiîntâlnită în Istorie şi, în orice caz, unică în Istoria românilor de până atunci şi, din păcate, pot zice, nu fără câteva rezerve, dintotdeauna. În plan practic, momentul e benefic: se fac legi noi, pe care alte popoare le aveau de secole, se înfiinţează instituţii: se pune capăt unui Ev Mediu prelungit aici, lângă Carpaţi şi Dunăre. Spre stupefacţia şi, de ce să n-o spunem, chiar invidia vecinilor care mai de care mai prietenoşi, românii păreau a-şi fi găsit un drum nou, meritat, în Istorie.
   Dar... Jigodismul nu doarme mai mult de un an... doi.  De acolo, din lada de zestre a Naţiunii, dintre manuscrise, Biblii vechi traduse parţial din slavonă, dintre velinţe şi calendare... cariul J. se trezeşte, brusc. Se freacă la ochi şi, uimit de ce vede, hotărăşte: e timpul să pornim! Urmarea: boiernaşii noştri, prefăcuţi subit în "clasă politică", se dumiresc curând că, de fapt, ei au interese ce nu se pupă deloc cu cele ale lui Vodă... darămite cu cele ale "prostimii", Vodă, orgolios, rezistă ce rezistă la tentaţii, dar începe să dea semne că de fapt l-ar interesa mai mult femeile ( Strauss-Kahn încă nu se născuse, sindromul, da...). Prostimea nu dă niciun semn: ea e zvârlită, la fel de repede pe cât fusese "promovată", la locul ei, lângă ţărână. Vodă şi boiernaşii rămân să se dueleze, mai întâi cu graţie, apoi din ce în ce mai murdar, cu toată recuzita, armele, artificiile şi motivaţia jigodistică. O fac cu atâta abnegaţie şi talent, trecând fără ocolişuri şi discernământ prin toate stadiile de potăi, javre şi jigodii spre admiraţia vecinilor binevoitori care nu se sfiesc să exclame satisfăcuţi: şi-au revenir românii!
   La tot acest spectacol sinistru e un singur spectator genial: Eminescu. Singurul capabil să privească pe deasupra tuturor Lucrurilor. Şi nu i-a fost greu să vadă dintr-o dată Totul. Adică măreţia nimicului românesc.  Esenţa Jigodismului autohton, care până atunci mijise de câteva ori, mai mult simbolic, dar care, maximă ironie,  chiar în  timpul vieţii celui mai profund dintre români, îşi etala Apogeul. Cum am mai spus-o, e motivul, simplu, pentru care incomensurabilul poet, gazetar şi român era atât de virulent în presa vremii. El ştia că, odată infestat cu virusul J., poporul său nu se va mai vindeca niciodată. Pentru asta era disperat. Şi disperarea lui a fost citită de alte jigodii, javre şi potăi, care acum proliferau, ca simptomele nebuniei. A plătit cu viaţa fiind înnebunit, şi în cele din urmă ucis, neexplicit, fireşte, tocmai de reflexele unui Jigodism care îşi trăia ,dincoace de Carpaţi, maturitatea în plină tinereţe.   
 

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (II)

   E greu de spus care şi când au fost primele manifestări ale Jigodismului în Istoria românilor. Oricum, ele nu pot data din preistorie, nici dintr-un Ev Mediu prelungit, pentru simplul motiv că, în respectivele epoci polarizarea socială era maximă: distanţa dintre piedestalul Principelui, cum se va numi el pe plaiuri carpatine: voievod, vodă, măria-sa, şi supuşii săi, norodul, aproape fără identitate, dar şi clasa oarecum mijlocie: dregători, curteni, soldaţi...  era enormă. Or, cum spuneam, J. se manifestă per media, ca un câmp magnetic între doi poli sociali situaţi iniţial în poziţii diferite şi care, dintr-o dată, prin jocul sorţii sau al paradoxurilor Istoriei, îşi părăsesc brusc locurile şi interacţionează, deseori violent. Ipostazierea J. e atunci evidentă, dar nu mai mult de câteva clipe de istorie, ca o scânteie sau, maxim, ca o scurtă flacără. Or, în Evul Mediu românesc, Vodă, ca instituţie şi desigur, cu puterile aferente, e un soi de divinitate secundă, situată la ani lumină până şi de clasa socială următoare, dregătorii săi... darămite de ţăranul fără identitate. Aşadar, prin Evul Mediu românesc nici măcar nu adie boarea J. din motive absolut obiective: din lipsă de jigodii! Totuşi, episoade singulare, cum ar fi un Ţepeş, par a prefigura viitorul J. românesc,  însă în forme neomogene: domnitorul Vlad e o jigodie simpatică, un fel de medie între javră şi potaie. Pare dispus a deveni o j. veritabilă, are toate calităţile şi toate coordonatele, e viclean, versatil, cu tupeu, numai că în raport cu duşmanul extern, ceea ce-i dă mai curând legitimitate. Lipsa unui pol intern serios care să i se opună îl împiedică să fie j. care ar fi putut fi. Mai mult, puterea lui considerabilă în raport cu a adversarilor interni distruge orice posibilă concurenţă şi, implicit, orice posibil spectru al. J: ţeapa menţine hăul dintre sine şi ceilalţi.

   Dar, pe măsură ce clasa de mijloc, boierii, se întremează şi chiar depăşeşte în forţă mijlocul eşicherului Puterii şi, implicit, potenţa lui Vodă scade, inevitabil mijeşte şi J. românesc. Cu siguranţă că nu cea dintâi manifestare a J. ,dar prima ipostaziere istorico-literară majoră, poate şi de aceea de neuitat, e episodul Lăpuşneanul.  E un moment istoric propice apariţiei J. în toată splendoarea sa: putera lui Vodă e precară, forţa boierilor e în creştere şi, firesc, cele două tabere se întâlnesc în câmpul magnetic al J. Fiecare dintre ei dispune de toate trăsăturile şi instrumentele unei j. adevărate: prefăcătorie, "vorbă dulce", invocarea unui ţel nobil "binele obştii"... În plus, Vodă are mai multă putere... şi rezultatul se cunoaşte. Dar de învins n-a învins nimeni. Pentru că în orice episod al J. , cum se va vedea şi în viitor, Destinul e şi el cu sabia trasă. O j. nu izbândeşte cu adevărat niciodată... deşi pare a o face întotdeauna. Curând, jigodia-despot va sfârşi alături de trupurile însângerate ale jigodiilor-victime, ca-n orice telenovelă proastă. Chiar şi contemporană!       

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor

Partea întâi:
Câteva precizări privind conţinutul şi sfera noţiunii de "jigodie". Stadii şi demersuri spre conceptul de "jigodie"
   Ciudat: tipologia canină se apropie, până la identificare, cu cea umană.

   De-a lungul timpului s-au făcut suficiente apropieri între Lumea canină şi Lumea umană. După unii, câinele e un animal chiar mai sensibil decât omul, diferenţa fiind o chestiune de Destin: omului, poate pe nedrept, i s-a făcut cadoul reflexivităţii şi, mai ales, al Cuvântului. Cunoscătorii spun că şi câinele are vise, chiar şi visuri, doar că, prin Plan divin, e oprit în a le mărturisi.

   Iată pentru ce, tipologii de felul "javră", "potaie" sau "jigodie" nu sunt eminamente canine, ci pur umane. 

   Cineva ar observa că tipologiile enumerate acoperă de fapt aceeaşi realitate, că reprezintă unul şi acelaşi tip. Nimic mai fals. Între ele sunt nu doar diferenţe de nuanţe, ci mai degrabă de esenţe. 

   De departe, tipologia cea mai complexă e cea de jigodie. E singura care, cu îngăduinţa lui Kant şi a unui şir lung de filozofi, poate face drumul de la noţiune la concept.
   Javra e un stadiu existenţial precar, dominat de o anumită sărăcie a notelor: un rudimentarism funciar. Javra e o vietate tristă, acră, cufundată în nenoroc, conştientă de stadiul său de paria. Răutatea uşor ascunsă, mârâitul subsidiar sunt reflexul unui început de revoltă şi semnele unui  bob de înţelegere a nulităţii  plenare. Javra mârâie, din instinct, pentru că se simte incubată în destinul său vecin cu Nimicul.
   În schimb, potaia, pornind de la acelaşi statut plebeian ca şi javra, face pasul definitiv discriminant spre o nesimţire existenţială. Potaia "pluteşte" pe deasupra tuturor vicisitudinilor. Nu-i pasă de nimic, nici măcar de propria existenţă, şi cu atât mai puţin de a celorlalţi. Potaia e o javră care şi-a asumat, fără frământări metafizice, statutul şi destinul de Nimic. Drept urmare, n-are orgolii, n-are resentimente. Pornind de la aceleaşi premise ca şi javra, potaia îşi asumă, cu nonşalanţă şi chiar cu veselie, statutul de scursură. De aici şi voluntarismul ei fermecător: e gata în fiecare moment la orice compromis, doar pentru o lingură de măduvioară. Obiectiv pentru care, dacă nu e prea obositor, poate face chiar unele servicii binefăcătorului său... apoi, cu aceeaşi simpatică nesimţire, îi întoarce spatele şi se refugiază pe Maidan.
  Jigodia e, de departe, cel mai complex tip canino-uman. Din start, statutul de jigodie refuză extremele: nu va fi niciodată nici dulăul-dictator, dar nici potaia fluşturatică. Locul ei existenţial e mereu la mijloc, între "Totul" şi "Nimic", borne de care, în ruptul capului, nu se apropie.
   Caracteristicile sale de esenţă sunt: versatilitatea, pragmatismul dus până la genunchiul broaştei, lipsa programatică de principii şi de idei prea clare. Simptome? Nu poate suporta farurile fixate chiar în ochi...
   Jigodia, fără a fi un animal acvatic, e o specie a bălţilor nămoloase unde se pescuieşte la copcă şi vara, fără reguli şi, mai ales, fără restricţii.  Versatilitatea genetică îi permite să fie mereu acolo unde se anunţă un os sau o bucată de cărniţă, şi să se lupte chiar pentru pradă... dar numai dacă nu e prea obositor şi prea periculos. Pentru că jigodia e iremediabil laşă. După care, cu un gest reflex, e în stare să înfigă, fără ezitări şi păreri de rău, uneori chiar fără motiv, un dinte în pulpa milostivului... Prilej de posterioară mândrie şi de de zgomotoasă, ulterioară, băşcălie, pe post de trofeu. Posedă satisfacţia de a rânji când a făcut un rău, doar din motivul că i-a stat în puteri. E evident că, dintre javră şi potaie, jigodia e cea mai perfidă şi cea mai periculoasă. Pentru că e singura care posedă o conştiinţă clară a faptului că Universul e instabil şi prea stufos, adică la îndemâna oricărui neghiob, iar... a nu profita de absurdul şi inconsistenţa Lumii ar fi, până la urmă, un simptom al Prostiei. Iar jigodia acceptă până la urmă orice: în afara umilinţei de a fi socotită "proastă". Jigodia ştie, dintr-o sursă ancestrală, că Lumea e ordonată în jurul Legii Probabilităţilor, deci, la nivel primar şi simplist, ce e mai probabil trebuie să-i fie neapărat folositor. De aici, încă o Regulă de Aur a jigodiei:  să fie mereu "pe felie". Pe scurt: jigodia e cea mai oportunistă dintre vietăţi. Ba chiar face din oportunism o obsesie şi, uneori, chiar o Artă. Aşa cum se va vedea mai încolo, jigodia este pielea perfectă pentru orice Activist. Activist... peste epoci, peste ideologii şi chiar peste Destin.
   Partea a doua... ca-n filmele proaste: Va urma!

Sunt un fraier

   Sunt un fraier. Eu şi puţinii care continuăm să ne răstim public la portocalii suntem nişte fraieri. Ar trebui să-i lăsăm în pace, să distrugă definitiv această naţiune. Aşa cum vrea, se pare, Destinul.

    Nu te poţi lupta cu Destinul. Soarta acestui popor e pecetluită. Aceşti omuleţi portocalii nu fac aceste nemernicii diurne de capul lor: ei sunt trimişi anume, pe post de lipitori, care să se anine sub pielea bietului român şi să-i sugă sângele, până când omul va cădea lat. Ele, lipitorile, se vor  umfla cât casa, în timp ce victima va deveni un simplu pai. Deja suntem pe la mijlocul drumului.

   Acum câteva zile treceam pe lângă sediul unui partid de "opoziţie", din Vale. Ferestre largi, termopane. În vitrină, trei dame. Două, picior peste picior, cu cafeluţa alături: ţigara, subţire, în vârful degetelor. A treia, în picioare, taior impecabil, povesteşte ceva cu voce tare, extrem de amuzată. Celelalte râd şi împrăştie scrumul pe jos: voie bună, relaxare, ca între activiste ale "opoziţiei"... Nici n-ar avea de ce să fie stresate: e vreme! Aşteaptă ca bietul român, cu ultimele forţe, să scuture pomul putred, să cadă portocalele, după care, cu gesturile lor pline de eleganţă, să pună în loc, fruct cu fruct, lămâile. Sau bobocii de trandafir. Altfel spus, dumnealor, laolaltă cu nişte domni bine rumeniţi şi plini de tacticoasă răbdare, vor fi viitorii inspectori generali, adjuncţi, directori la APIA, ADIA şi ASIA... după ce foştii se vor fi ridicat, în sfârşit, de pe scaunele cu tapiţeria asudată...

   Nu va fi, dacă va fi, decât o schimbare de decor: nişte lipitori vor fi înlocuite cu ceva putori.
   Starea de fraier contemporan are însă şi unele beneficii: începi să scrutezi şi să înţelegi trecutul.
   Cum spuneam acum câteva săptămâni, abia acum înţeleg pe deplin vehemenţa disperată a lui Eminescu ,privitoare la epoca lui. Care e, aproape leită, şi epoca noastră. Apropo de asemănări între "azi" şi "ieri": tot mai mulţi dintre noi, fraierii de români, observăm, de pildă, că un Caragiale e mai mult decât un scriitor al moravurilor de azi. Dar... eu abia acum pricep pe deplin motivele fugii lui târzii  însă definitive din spaţiul fizic românesc. La fel cum pricep azi mult mai bine temeiurile legionare ale unui Eliade, a lui Cioran, Vulcănescu, Noica şi  ale altor mari spirite româneşti. Scârba lor faţă de ce, la un moment dat, devenise băltire tipic dâmboviţeană. Şi "fugile" celor mai mulţi dintre ei, dar şi ale unui Brâncuşi, Enescu, şi a mai tot ce e cu adevărat valoare în românism, pentru a se realiza plenar pe nişte meleaguri mai primitoare. Relevantă e punerea faţă în faţă a două destine, oameni cu potenţial spiritual identic: Ţuţea, socialistul "plăvan" din tinereţe, şi Cioran. Primul, rămas în ţară, e pentru opinia publică, până în 89 un ilustru necunoscut, un filozof genial dar"oral, de tavernă. Cel de-al doilea, exilat în inima Franţei, devine e o celebritate. Sau... Brâncuşi,  rămas la Craiova sau chiar în Bucureşti,  ar fi fost mai mult decât un cioplitor în lemn?! 
   Ce nu înţeleg eu e ...de ce mai scriu aici, inutil, săptămână de săptămână, despre şi pentru un popor fără   viitor, dar pe care continui să-l iubesc şi să-l învelesc în mantia unei speranţe care, deşi pare a nu avea niciun temei, e singura mea justificare în faţa lui Dumnezeu .   

De Paşti

De Paşti, cititorilor mei de pe toate continentele, celor mai tandri şi simţitori intelectuali, o clipă de bucurie!
                                                                                                 Truţă

Actualitate (1)

   Csibi Barna a fost mutat, cum era firesc, la Bucureşti! Aşa daaaaaaaaaaa! Păi... de ce să stea dumnealui într-un cătun ca Abrudul. Capitala României e exact ce i se potriveşte!
   Am zis că nu mai comentez... dar îmi e peste măsură să mă abţin! Coroborat cu amănuntul că, după ce a desfiinţat şaptezeci de spitale româneşti... dar niciunul din regiunile preponderent maghiare, eu, care sunt un nenaţionalist convins,  nu pot decât să mă minunez şi să întreb:
   Ăştia ori sunt proşti, ori sunt ticăloşi... ori amândouă deodată!
   În acest moment, orice popor demn şi european ar trebui să iasă instantaneu în stradă şi să-l dea cu cracii-n sus pe Marinelul şi pe regimul lui de vânduţi.
   Dar nu se va întâmpla nimic. Şi tu, S. O. voiai, în impulsul tău lăudabil, să ieşim amândoi în  marginea şoselei, cu furca?! Pentru cine? Pentru ce?!

Post Scriptum sau Povestea unui Truţă laş şi a eroicilor lui contestatari

   Pe Blog, epigramistul Stelian O. mă somează să încep bătălia pe care am promis-o în Protest. Răspunsul meu îl dezamăgeşte şi, printre ironii, mă acuză de laşitate.

   Am publicat Protestul în octombrie 2010. De atunci a trecut o jumătate de an şi s-au întâmplat multe. Eu, aşa laş cum sunt, am continuat, săptămână de săptămână, pe Blog şi în Ziar, să semnalez aspecte ale Genocidului la care, părerea mea!, este supus poporul meu. Poporul, şi nu "tagma jefuitorilor", precizez. Drept pentru care, firesc, am fost atacat din toate direcţiile de propagandiştii băsişti deghizaţi în "comentatori." Am fost declarat prost, dobitoc, incult. Că... de ce îmi permit să protestez faţă de închiderea şcolilor, a spitalelor ... că... unde văd eu sărăcie, că... asta e de fapt Reformă. Ştiţi, tot arsenalul... N-am văzut proteste semnificative, nu în apărarea mea, nu era nevoie, dar nici în apărarea propriei demnităţi. În afară de atitudinea tranşantă a primarului Buhăescu, nici măcar partidele de opoziţie nu par deranjate de modul cum "curg" evenimentele, în Ţară şi în Vale. Toată lumea, putere şi opoziţie, laolaltă cu norodul, e dată pe spate în aşteptarea ceasului când Lenţi cea isteaţă va face cu Straja ce-a făcut cu telegondolele din Vulcan.  Din banii lor... nu ai ei! Tot în această jumătate de an, acestui popor răbdător i-au fost turnate în cap, cu veselie şi în ritm de dans tălmăcean, butoaie pline cu zoaie. Poporul, în felul lui firesc... n-a protestat. Aşa încât, domnule S.O. eu, autorul acelui Protest, minor faţă de altele, ale d-nei Anghel, ale lui Sobaru (Articolul meu "Ţi-ai rupt oasele degeaba, Sobaru!" e încă în arhiva Blogului şi a Ziarului!), şi ele rămase fără ecou, nu puteam să nu gândesc: nu cumva acestei populaţii îi "place" ? Atunci... de ce să stau eu, nesemnificativ autor de romane şi piese de teatru, în faţa fericirii poporului meu?

   Dacă acest "apel" venea în urmă cu o jumătate de an, cu cinci-patru sau măcar trei luni, da, aş fi îmbrăcat bucuros "cămaşa morţii" cum spuneam în Protest. Dar... timpul trece, iremediabil. Cu alte cuvinte: ce era valabil acum o jumătate de an.... azi nu mai e.  În acest răstimp, cum spuneam şi în ultimele mele articole, m-am convins că nu mai e nimic de făcut. România a murit şi n-o va mai salva nimic. Nici butoaiele de peşte, nici stivele de mălai pe care oamenii Marinelului le distribuie la romînii săraci (ce pleonasm!) în ziua unui vot. Pe care, firesc, îl câştigă, invariabil, cu 75%. 

   Recunosc că am greşit publicând Protestul şi-mi cer scuze, mai ales colegilor mei, profesorii, care o "duc" minunat. Le-am deranjat idolii... ăia care le-au înjumătăţit simbriile, oricum mici, şi i-au transformat în sclavi. Dar... nu pot să nu întreb, din nou: unde au fost în jumătatea asta de an  vajnicii mei acuzatori, cum este şi S.O? Au deschis ei măcar guriţa? N-o vor deschide nici de acum înainte: şi acesta e doar un pretext pentru a mă ataca. Cică... "mânie proletară". Tu... şi cu toată ceata ta de curajoşi şi pricepuţi... de ce n-aţi scris sau dat pe gură un singur rând în care să vă arătaţi mulţumirea sau nemulţumirea faţă de ce se întâmplă în Ţară? Vitejia voastră constă în a mă ataca pe mine şi pe puţinii care mai  ridică vocea contra Marinelului. Chestia cu "hai la luptă" e oricum o diversiune. Dacă aş marşa, m-aş trezi, din nou, singur...
   Bine: vă fac plăcerea şi nu mai scriu. Oricum mi s-a făcut lehamite. Dar nu vă  bucuraţi chiar de tot: voi mai scrie, probabil, cînd vreau şi ce vreau eu, dar nu pe teme care "deranjează" propriul popor.
   Îl las să  doarmă: e obosit...

Am vrut să renunţ la mai scrie şi la ziar, şi pe acest blog. Mi s-a făcut un soi de greaţă în a vorbi, parcă în zadar. Dar faptul că, în ultima săptămână, aproape zilnic, am aproape o sută de cititori, din diferite continente, de la America până la... să zicem, nu în cele din urmă, Australia, trecând prin Rusia, Elveţia şi Olanda, mă fac să amân clipa despărţirii. Vă mulţumesc pentru nesperata atenţie... şi, cel puţin în următoarele saptămâni, vreau să gândim împreună ce se întâmplă cu ţara noastră, cu Lumea, cu noi înşine!
   Aşadar... amân despărţirea, firească, pentru câteva săptămâni. Apoi... mai vedem!
                                                                                      Truţă
              

Eminescu şi noi sau Un popor prea mic pentru o minte atât de mare... şi aia mâncată de o pisică!

   Eminescu e ca un continent: dacă porneşti să-l explorezi, pe drum uiţi de unde şi pentru ce ai plecat la drum.

   Multă vreme nu am înţeles pe deplin fenomenul Eminescu. Erau lucruri pe care le înţelesesem din prima, dar şi altele la care mă "gândeam" cu oarecari nedumeriri.

   Am înţeles că Eminescu e cel mai talentat scriitor care s-a născut şi se va naşte pe aceste meleaguri. Unii spun că e un truism. Nu e chiar aşa: mulţi, mai ales în zilele noastre sau foarte aproape, lucrează la demolarea acestui adevăr. Mi-a fost foarte clar că Eminescu e cel mai mare în cam toate domeniile pe care măcar le-a atins. Am înţeles până şi furia cu care nişte neica nimeni, imediat după revoluţie, au încercat demolarea monumentului Eminescu, "demitizarea" spuneau ei, pentru a-l aşeza pe soclu pe unul micuţ şi piţigăiat, Cărtărescu, Dealtfel, omul era chiar în fruntea insurgenţilor. Ce n-am înţeles a fost efortul ridicol de a înlocui, e adevărat bătrânul dar genialul poem Luceafărul, cu convesaţia dintre o chiuvetă şi un alt accesoriu de baie al mai sus numitului, episod introdus fraudulos dar insistent în programa de Bac a adolescentului român.

   Ce nu înţelegeam eu pe deplin, la mintea mea limitată, vor spune pe bună dreptate "prietenii mei comentatori", era "pretenţia", susţinută însă de cei mai avizaţi dintre exegeţii genialului, că Eminescu ar fi şi cel mai mare gazetar român. Propriu-zis... nu pricepeam rostul furiei disperate, vehemenţa dusă până la strigăt din articolele publicate, de pildă, în Timpul. Mi se părea o stridenţă, un contrast ce nu cadra cu maiestuozitatea imperial-omenească din cel mai profund poem care s-a scris vreodată pe planetă "Odă în metru antic". Sau cu profunzimi de cristal, inaccesibile cărtăreştilor din neam în neam, precum "La steaua".

   Mi-au trebuit cincizeci de ani de viaţă ca să înţeleg. Abia acum pricep că Eminescu era profund genial şi ca gazetar. El a ipostaziat nu doar epoca lui, ci toată pecetea istorică a poporului său. Faptul "de a fi în Lume" preţios şi bâlbâit, mereu în contrapunct cu Istoria. De pildă, şi tocita secvenţă a întâlnirii cu Baiazid, considerată de unii ca o dovadă clară de patriotism desuet, e de fapt o ironie, o autoironie, pentru că Eminescu era român în fiecare fibră a sa. De pildă, "ca întreg aliotmanul să se împiedice de-un ciot" e recunoaşterea unei neadecvări: în timp ce alte naţiuni îşi dozează acţiunea spre scopuri nu întotdeauna înalte dar precise, necesare, noi apărem năuci în calea evenimentelor, ca un "ciot", fără miză şi fără rost. Doar din obsesia naţională de a fi "la masa bogaţilor". "Sărăcia şi neamul" sunt mize totuşi prea mici...
   Nu înţelegeam nici de ce unii dintre cei mai profunzi exegeţi ai vieţii lui Eminescu, în frunte cu Constantin Barbu, susţin că marele poet şi român a fost, în prima fază "înnebunit", şi mai apoi pur şi simplu ucis. Acum înţeleg. Eminescu a fost ucis pentru că, aşa cum spunea un contemporan "nu se mai poate cu el". Devenise nu doar incomod: devenise de nesuportat. Eminescu descoperise, primul, din nou, că poporul român începea să sufere de o boală gravă, oarecum necunoscută: jigodismul. Vehemenţa lui extremă venea dintr-un soi de disperare. Atitudinea lui, în fond firească, a fost taxată de naivi drept nebunie, şi de către câţiva "apropiaţi", printre care "amicul" Maiorescu, drept un afront personal. Pentru că jigodiile, chiar instinctiv, au simţul propriilor precarităţi. Tonul dur, mai mult decât tăios, din articolele poetului a mers direct la ţintă. Şi "ţintele" au reacţionat. De remarcat că "demersul" întru jigodism al poporului român era abia la începuturi. Mi-e imposibil să-mi imaginez reacţia marelui spirit în faţa plenitudinii jigodismului, care e epoca Marinelului.
   Dar despre definiţia jigodiei, despre dezvoltarea şi stadiile jigodismului în Istoria României de la la origini şi până în prezent... în articolul viitor. Până atunci, rămânem cu constatarea că jigodismul românesc e stare perenă, nu atât de naivă, cum se crede. Din contră: jigodiile, odată ce se recunosc sunt capabile de orice. Avertisment peste ani: creierul cel mai cuprinzător dintre cele care au fost pe lume, cel al lui Eminescu, a fost uitat(?) pe o fereastră, la soare. Se pare că, în cele din urmă, l-ar fi mâncat o pisică...
   Nu e sugestiv?
   Cum să se mai facă bine o naţiune care a fost capabilă de o aşa întâmplare?! 

Mult iubite şi stimate Dictator sau Repetabila scenă a cozilor la orice

     Ce-au mai strigat "intelectualii"noştri fruntaşi, făcuţi şi nu născuţi, împotriva Dictaturii... când aceasta tocmai murise! Sentimentul a fost atât de profund încât şi azi continuă să o înfiereze! L-au luat drept stindard al luptei anti-dictatură... chiar pe Marinelul. Situaţie de-a dreptul genială! Numai românii, bravi urmaşi ai lui Ionesco, erau capabili de o aşa ipostaziere a Absurdului. 

    "Intelectualul" nostru fruntaş aşa cum a stat capră în faţa lui Ceau, aşa stă şi în faţa Marinelului. Motivul: pentru un pumn de grăunţe. Pentru o excursie gratis în străinătate, un post la o agenţie a statului, la o fundaţie sau, în cazuri nu puţine, la un minister.

     Chiar şi în Vale au sosit "reprezentanţi de seamă ai societăţii civile" invitaţi să condamne ceea ce ei denumesc "dictatura comunistă". Pe care ei, părinţii şi rudele lor apropiate au acceptat-o, au folosit-o.... e drept "în scârbă".

     Şi eu am fost invitat să iau parte la două dintre aceste manifestări. Nu zic, organizatorii  sunt oameni tineri, intelectuali autentici, de bună credinţă.  Dar...

     Nu m-am dus. Nu pot, ca om, să asist cum, din  miezul fierbinte al unei Dictaturi  vii, să condamni una, la fel de adevărată dar moartă.

      N-am s-o întreb pe autoarea memorabilei sintagme "popor vegetal",  de curând în turneu de condamnare a dictaturii comuniste în Vale, ce căuta domnia sa în delegaţii repetate la "Tovarăşu'", şi nici cum soţul domniei sale, prezent şi dumnealui aici, bătea coclaurile Americii cu "ogarul cenuşiu", exact în vremurile când martirii neamului putezeau la Sighet. Sighet, a cărui amintire o patronează împreună cu distinsa sa soţie şi poetesă. Dar... apropo de dictatură: m-ar interesa părerile domniilor lor, ca şi ale altor înfocaţi critici ai dictaturii ceauşiste, despre subiecte contemporane precum:
      Amănuntul că azi, scumpa noastră ţărişoară, deşi Republică parlamentară, practic nu mai are Parlament!
     Fleacul că instituţiile cele mai importante ale Statului, precum: Guvernul, partidul de guvernământ, Banca Naţională, Parchetul, CNA, DNA, Curte Constutiţăonală, Serviciile Secrete, TVR.... şi tot ce mai doriţi, se află în mâna destoinică a unui singur om?
     Faptul aleator că, practic, o Elenă, tot prof. univ. dr., e în fruntea Statului român, cu toţi banii în teşcherea, şi un alt Nicu... e tot o Elenă?!
     Viziunea apocaliptică a unui popor înfometat, aflat zi de zi la căte o coadă la un mall care oferă... oferte, adică un soi de semipomeni, rudă cu cele electorale? Asta în timp ce câţiva ciudaţi, trimişi de partidul-cel-destoinic să combată la televizor, strigă din toţi rărunchii că nu, nu e adevărat ceea ce se vede, că poporul o duce bine, e adevărat "încă nu curge lapte şi miere" pe fiecare stradă, dar în viitorul cel mai apropiat va curge! Şi că toată această batjocură se numeşte Reformă! 
     Că, în loc să construim pentru acest popor secătuit de puteri, spitale şi şcoli cu adevărat funcţionale ( cum a făcut-o totuşi în ciuda altor păcate reale, atât de hulitul regim ceauşist), din contră... le facem praf şi pe cele existente. Unele dintre ele chiar de prim rang! Procedeu care, în orice dicţionar de politologie, se numeşte simplu: genocid.
     Nu vreau să apăr un regim de care nu m-a legat nimic, nici măcar un carnet de partid, dar mă revoltă  surpriza de a-i regăsi în actualitate, uneori leită, alteori chiar potenţată, capacitatea de a minţi dusă dincolo de orice închipuire. Şi, din păcate, majoritatea intelectualilor acestei ţări nu fac decât să intre într-un joc murdar al orbului găinilor sau, dimpotrivă, al activismului ticălos.  E parcă un blestem pentru această naţie să nu aibă corpul de elită pe care l-ar merita, pe care atâtea alte naţii îl au, şi care le-au dus la liman de fiecare dată în Istorie, în situaţii încă şi mai dramatice. Vezi polonezii, cehii... şi alţii. Noi regăsim, de fiecare dată, profilul intelectualului slugarnic, care se face preş sub orice regim, sub dictatura oricărui personaj rudimentar, pentru o firimitură de pîine mai albă. Uneori nici măcar pentru atât. Care ne mai sunt atunci modelele? Pe ce postament ideatic şi moral se mai poate susţine silueta tot mai subţire a acestui încercat popor?
     În acest moment, ca mai întotdeauna, pe Nimic. Nimicul e cel care ne locuieşte şi pe care îl locuim cu un soi de veselie inconştientă.
     Bine, veţi spune, dar ce-ai cu stimaţii intelectuali? Aşa rupţi de realitate... lasă-i să stigmatizeze la nesfărşit dictatura comunistă!
     Nu-i chiar atât de simplu. Demersul lor continuu, de la revoluţie încoace, de a înfiera comunismul face un rău infinit societăţii româneşti: dă impresia că tot ce ni se întâmplă rău e numai din acest motiv. Nimic mai fals! Aşazisul "comunism românesc" e o cauză moartă şi îngropată. Faptul că o bună parte din tarele societăţii româneşti din timpul defunctului regim le regăsim, chiar exponenţial, azi, e o problemă ce nu mai ţine de zestre, ci de noi, fericiţii contemporani ai Marinelului. Nu putem da la infinit vina pe "dezastruoasa moştenire" pentru a ne ascunde prezentele laşităţi. Dacă suntem lichele azi, aşa suntem de vreo două mii de ani, indiferent de timpuri. Precarităţile noastre morale, psihologice şi de educaţie s-au translatat dintr-o epocă într-alta, dintr-un regim într-altul, ajutând şi la discreditarea totală a unei orânduiri oricum discutabile, cum a fost socialismul, numit impropriu "comunism". Nu întâmplător suntem atât de "deschişi" la orice formă de dictatură: dacă ne uităm bine în Istoria îndepărtată până în cea recentă, trecutul nostru e doar un şir de dictaturi. Glisarea de la o dictatură la alta e aproape o continuitate. Suntem predispuşi la Dictatură pentru că suntem slabi, naivi şi iresponsabili, dar mai ales pentru că elita noastră intelectuală a fost mereu şi este de cea mai slabă calitate, mai ales sub aspect moral.
   Iar la ce asistăm acum, la plenitudinea unei dictaturi, deopotrivă severă şi infestată de prostie, e doar o secvenţă dintr-un şir ce tinde la infinit. Intelectualul român de azi e fricos şi cu ifose balcanice. Laş dar cu "ţâvnă". Mi-l închipui, ca-n "conu Leonida... ", cu fesul pe ţăcălie. Citind sub plapumă, la lumina lanternei... în timp ce, în stradă, la parter, poporul, "populaţia" se calcă în picioare: la magazinul din colţ se dă carne tocată şi detergent la jumătate de preţ!