Nici măcar moartea nu ne e permisă

Nu pot să mă alătur celor care văd în calvarul trăit de Adrian Năstase o penitenţă necesară, chiar o pedeapsă binemeritată. Mi se pare a fi clar o urzeală a minţii diabolice a marinelului. Rânjetul lui de felină rănită spune totul. Când ai în mână serviciile secrete şi justiţia e uşor să "torni" picătura chinezească, metodic şi cu cruzime, în începutul de chelie al celui mai mare duşman. Coloneii făcuţi la apel de seară şi împrăştiaţi prin toată societatea românească în locuri strategice exultă şi scot foc pe nări. Dar dacă e vendetă... atunci să fie vendetă! Să fie judecate în regim de urgenţă şi faptele marinelului şi a acoliţilor lui. Se va vedea atunci că "isprăvile" mobiliar-electorale ale lui Năstase sunt doar eufemisme.

Când începe Marea Judecată? Când va cădea cu adevărat marinelul şi castelul de cărţi de joc pe care l-a construit. Până atunci, vor fi judecaţi, pe rând, pe post de mari infractori, doar amploiaţi cu funcţii înalte din fosta... şi actuala opoziţie.

Ceea ce spuneam data trecută rămâne cu atât mai mult valabil şi azi: Ponta şi oamenii lui, chiar cu bune intenţii, l-au subestimat pe marinar. El nu doarme. Mintea lui bolnavă gândeşte în fiecare clipe doar la răzbunări, la sânge şi haos. Marele ghinion al acestui popor e că există acest om, dar şi o camarilă formată din aşa-zişi scriitori, filozofi închipuiţi, ziarişti plătiţi cu ziua sau ameninţaţi cu dosare... şi toată flora pierzaniei româneşti.

Mă cuprinde scârba. Aş vrea să nu mai fiu român, să nu fi fost niciodată român şi, în câteva clipe, îl înţeleg pe Năstase în gestul lui disperat. E o lume urâtă care nu te lasă să trăieşti, dar nici măcar să mori. Apropo... de ce nu l-au lăsat măcar să se împuşte? E alegerea lui! În urmă cu un an am scris o piesă "Sonata Kreutzer fără pian". Nici nu ştiţi cât e de actuală! Dar... cum să fie jucată azi, în România,  unde şi directorii de teatru sunt colonei făcuţi din Nimic, la apelul de seară?! 

Acum, România e o încăpere fără nicio ieşire. Nici măcar moartea nu e permisă: se găseşte mereu un miliţian care să deturneze glonţul! 

Orice plan este determinat de trei puncte necoliniare.
Cele trei puncte fixe care susţin Planul Spiritualităţii Româneşti sunt: Eminescu, Ion Barbu şi Mihai Viteazul. Restul sunt puncte, borne, stadii.
În fiecare an, la 15 iunie, moare Eminescu. Statistic vorbind, pentru că Eminescu, dar şi ceilalţi doi poli ai spiritului daco-roman mor în fiecare zi, în mijlocul indiferenţei triumfătoare. În centrul unui haos generalizat, a  orbecăielii ireductibile a unei populaţii pe care ticăloşii de serviciu, mereu mai mulţi şi mai bine dotaţi, de secole bune n-o lasă să devină Naţiune.
Eminescu a fost ucis, fizic vorbind, şi pentru că observase acest fapt.
Şi Mihai Viteazul, de asemenea.
Doar Ion Barbu a fost lăsat să dispară în mod natural.
15 iunie este borna calvarului românesc.

Începând de acum, închei orice colaborare cu Ziarul Văii Jiului. Regret că am făcut-o atâta vreme, sistematic şi cu bună credinţă, chiar şi atunci când mi-a fost greu să scriu un rând (La moartea mamei... ) Dar am continuat să scriu pentru că eu respect un cuvânt dat şi, mai ales, îi iubesc pe cititorii.articolelor mele, ai romanelor şi pe spectatorii pieselor mele de teatru. Cine doreşte să mă asculte mă poate găsi, din când în când, doar aici. Nu mă înjuraţi: nu veţi apărea! Aici eu sunt şeful... Dacă nu vă plac opiniile mele, nu le citiţi. Aici vin doar prietenii  şi tovarăşii mei de idei...  De pildă, acum vă spun cu cine votez. De la Uricani, cred în d-l Bihăescu şi în d-l prof. Ion Hirghiduşi, în dl. prof. Pătrăşcoiu, aşadar  lista USL, deci, dacă pot, votez USL. Chiar şi PRM, Uricani şi Lupeni. La Lupeni prefer la Primărie pe d-l Brânduşe, deşi nu-l cunosc personal. Am toată consideraţia pentru d-l dr. Csontos Iosif, candidat la Consiliul local. La şefia Consiliului Judeţean votez Costel Avram. Şi, când va fi cazul, voi vota pentru Preşedinte pe Crin Antonescu.  Nu aştept, pentru mine, nimic de la nimeni. De altfel, ies definitiv din perimetrul cultural al Văii Jiului. Acum, când răul cel mare a fost răpus, chiar dacă doar pe jumătate. LAS PEŞTII MICI SĂ SE ÎNFRUPTE DIN TRUPUL HĂCUIT AL POPORULUI ROMÂN. NU MAI POT FACE NIMIC. AM DOAR LINIŞTEA CĂ, TIMP DE DOI ANI ŞI MAI BINE, CEL PUŢIN ÎN VALE, DAR, PRIN ALTE PUBLICAŢII, ŞI ÎN ŢARĂ, AM FOST CAM SINGURUL CARE AM STRIGAT CĂ REGELE ERA GOL. Şi era gol! Unii au crezut că pornirea mea constantă şi devastatoare împotriva marinelului şi a găştii sale era isterie. Era pură revoltă. Nu mă veţi găsi pe listele niciunui partid. Continui să cred că, nu doar de azi, ci de la Burebista încoace, politicul face doar rău poporului român. Pentru că întotdeauna pe plaiurile Mioriţei,. politicul a fost înţeles ca o postură a jafului. Ca o oglindă care măreşte pe cei mici, atât cât să-i facă mai mari decât cei, puţini, merituoşi. Mi-am făcut datoria mea de scriitor şi de om. Vă doresc să fiţi fericiţi. Deşi... mă cam îndoiesc: peştii cei noi par cam fără vlagă, mai ales când trebuie să condamne Dezastrul în care am fost cantonaţi, şi, unii,  par chiar la fel de flămânzi, ca şi rechinii retraşi prin păpuriş!
   Şi totuşi eu vă doresc... dacă nu se poate să fiţi fericiţi, măcar să aveţi tihna de a trăi demni şi cu puţină linişte. Ba: în multă Linişte! Atât cât ne permite Dumnezeu şi Soarta pe care ne-a pus-o fiecăruia în spate. De cocoaşa Existenţei nu poate scăpa nimeni. Nici chiar cocoşaţii de serviciu!

Bute şi nu doar atât

Pe români îi prinsese dragul de Bute, deşi Bute e doar un flăcău dintr-o prispă românească, unul dintre cei mulţi care şi-au găsit norocul dincolo de hotarele unei Românii anesteziate, mafiotizate şi căzute în ruină. Bute nu e un simbol al României: până şi aşa, căzut în repriza a cincea, România nu-l merită pentru simplul motiv că nu-i aparţine. În aceeaşi ordine de evenimente, până şi kitsch-ul Eurovision e semnificativ: deşi nu mai suntem o naţiune, avem sentimentul că lociim în chiar buricul Lumii, când de fapt am ajuns groapa ei de gunoi. Tot ce a fost şi e valoros în acest popor a căzut şi cade sub coasa netrebnică a unei mafii interne necruţătoare. În Sport, cu care ne-am mândrit multă vreme, fenomenul e cel mai vizibil. Handbalul feminin a căzut de curând, fotbalul e mort demult, rugbyul nici nu mai există.

În Cultură, lucrurile se petrec întocmai ca în Sport, ca peste tot ce mai mişcă în societatea românească. Literatura e plină de avortoni ce pozează în mari scriitori, Ultimul mare filozof român, Noica, e repudiat până şi de cei câţiva impostori pe care i-a cultivat el însuşi în tinereţe, crezând sincer în posibilităţile lor: dar murgii potenţiali s-au dovedit a fi nişte gloabe. Teatrul a devenit o agora unde se vinde pătrunjel pe post de mari spectacole, unde directori netrebnici şi regizori subţirei "supervizează" pe cei cinci spectatori nedumeriţi că veniseră să vadă o piesă de teatru şi au în faţă o însăilare penibilă. Cu largul concurs al tuturor celor (i) responsabili de Cultură, piesa de teatru românească, viguroasă şi mereu surprinzătoare, a fost înlocuită de  "text dramatic", adică sifon cu puţină ceară roşie, cât să-i dea culoarea roz a sângelui pe care Cristos l-a pierdut zadarnic pentru omenire şi de-a dreptul degeaba pentru români.

Personal nu trăiesc o dezamăgire, pentru motivul simplu că niciodată nu mi-am făcut iluzii cu privire la destinul acestui popor pe care, oricât ar fi de surprinzător şi desuet, declar că îl iubesc cu toată fiinţa mea. Şi când afirm că s-a jigodit într-o periculoasă măsură, o fac ca şi cum mi-aş smulge din carne. Dar adevărul trebuie spus, cu toate mârâielile ameninţătoare ale javrelor de serviciu. L-am înjurat ani de zile pe marinel, singur, în marginea unei pagini de ziar, pe bună dreptate, ca să constat acum, fără surprindere, că odată "eliberaţi", politicienii aflaţi până mai ieri în opoziţie, de la centru şi până în Lupeni, îşi strigă lozincile neroade îndemnând un popor înfometat să-i voteze. Dacă ar mărşălui în linişte, ar fi mai decent şi mai potrivit. Şi, oricum, mai puţin neruşinat!
*
Un splendid cîntec bucovinean se termină aşa: "Dacă piere straja voastră, va pieri şi ţara noastră!" Care strajă?! Cine mai veghează la bunul mers înainte al acestei ţări? Gărlopani de serviciu fac pe vigilenţii ca nu cumva cenuşa unui aşa-zis poet Nyiro să spurce sfântul pământ al patriei! Dar cine veghează ca milioane de stârvuri ambulante, unele îmbrăcate în simbolice cămăşi naţionale, multe plătite bine din bănişorii noştri, să nu împută aerul pur al brazilor carpatini?! 

Bine: tac!

   La o săptămână după premieră, merg să-mi văd încă o dată piesa  pentru copii, jucată pe scena Teatrului din Petroşani. Ca să înceapă spectacolul, mai trebuiau vândute două bilete. Le cumpăr eu. Nu e vorba de bani: e vorba de obraz. Cine e de vină? Eu. Aşa că, după alte evenimente profund mirositoare, mă retrag, neoficial dar definitiv, din perimetrul cultural al Văii Jiului... acolo unde, deşi am venit mereu cu inima deschisă, întotdeauna am fost tratat cu dispreţ. Pagubă-n ciuperci, vor spune unii. Aşa e. Era şi timpul. Aici e locul unde mari personalităţi literare, ca nea Fane, ca alţii, au locul lor de onoare. Îi las să se lăfăie! Nu mai vreau nimic din ce e legat cultural de Valea Jiului. Nu mai vreau să fiu jucat la Teatrul local. De fapt, nici n-am fost jucat: când să se întâmple, e jucată piesa  unui  autor mai talentat. Întotdeauna Valea a gemut de mari dramaturgi! Succes!  
     Cititorii  exigenţi ai ziarului Dvs., exasperaţi de prostiile pe care au trebuit să le citească timp de doi ani, vor fi mulţumiţi: în sfârşit... tac. 

   Mulţumesc consiliului local Uricani şi domnului primar Dănuţ Buhăescu pentru gestul de a mă declara cetăţean de onoare al oraşului Uricani. Pentrui mine e un eveniment singular. Am acceptat această nemeritată onoare pentru că oraşul Uricani e locul meu de suflet. Singurul care a consemnat acest lucru în presă e d-l Tiberiu Vinţan în Afaceri V.J. Îi mulţumesc şi lui, dar îl rog ca, la anul şi în veci, să nu mă mai nominalizeze de complezenţă în lista lungă la aşazisele premii Exclusiv, alături de mari-mari personalităţi ale Văii, cum ar fi nea Fane, de pildă,  şi alţi imenşi scriitori, profesori şi celeşti oameni de cultură ai Văii. E păcat de mucava!.

    Nori negri şi trebuie să ies: descopăr că toate umbrelele mi-s rupte! Singura "în boii ei" e una portocalie, cu misteriosul îndemn "Votaţi Băsescu", pe care am primit-o cu stoicism,  în răspăr,  şi pe care am păstrat-o ca să-mi amintesc de calvarul cotidian. Ies cu ea pe stradă... de-al dracului! Nu aruncă nimeni după mine cu ouă... deşi aş merita! Şi cum merg eu prin ploaie, mă gândesc că Dumnezeu e ironic: ce-ar fi ca eu să devin singurul susţinător al lui Băsescu... în vreme ce poporul îl caută la sediu şi-l aşteaptă pe treptele Palatului, cu furci şi topoare, ca la '907?! Viziune apocaliptică... Şi ce-ar fi ca, după ce tot PDL-ul  a trecut, până la unul, în tabăra "bunilor" ... eu să intru în Fostul partid portocaliu şi să rămân, singur, acolo?! Aş minţi dacă aş spune că mă trec frigurile... trec doar strada şi ajung la destinaţie. Ce-ţi e şi cu imaginaţia asta! Poate mi se trage şi de la marea adunare naţională de la Petrila, unde am asistat, ca un umil scriitor ce sunt, cum toată  inteligenţia partinică a judeţului, de la prefect la Moloţ, un sobor de preoţi şi amândoi Ridzi, l-a periat bine pe cetăţeanul Manolescu... spre marea satisfacţie a asistenţei, alcătuită preponderent din profe de limba şi literatura română (scuzaţi băsefonia!), ambii inspectori şcolari, un preot, mulţi primari înfăşuraţi în tricolor, cameramani... şi, era să uit, câţiva scriitori zgribuliţi: eu, "scriitoraşul", maestrul Butulescu şi încă vreo trei "de la judeţ"! Oricum... scriitorii mai mult sau mai puţin locali, mai mult sau mai puţin autentici, au fost îndemnaţi să scrie în continuare: sertarele sunt goale! Ca şi buzunarele lor!

    Mâncarea a fost bună. Dar mâncare aveam şi acasă. Mai am un singur dor: să nu mă mai chemaţi la aşa ceva. În timpul ăsta iremediabil pierdut, cu discursuri politicianisto-culturale sforăitoare, cu linguşeli bine orchestrate... puteam să scriu o piesă! Care să fie jucată undeva departe de V.J. Aici, de umilinţe sunt sătul!

    M-am pozat şi eu cu Manolescu. A fost mişto. Am vrut să mă pozez şi cu popa, dar nu s-a putut: plecase la alt picnic! Iar şeful Poliţiei judeţene era singurul  care lipsea... 

   În definitiv, orice începe are şi un sfârşit. Am luat, timp de doi ani şi mai bine, scuipaţi în cap de la toţi nespălaţii, pe motiv c-am atras atenţia, ceea ce era evident, că regimul Băsescu a maltratat poporul român. Acum, forţele bune, triumfătoare, nici măcar nu mă salută de pe caii mari pe care s-au urcat. Nici nu vreau salutul lor. Vreau ca poporul meu (adică poporul din care m-am născut!) să fie, în sfârşit, tratat ca un neam demn, nu, ca până acum, precum o turmă de cerşetori. 

   În rest, vă doresc o vară frumoasă! Un an frumos. O viaţă frumoasă. Unii chiar o meritaţi!

   

Un dramaturg pursânge

                                                       

                              

                                                           

   Gheorghe Calamanciuc s-a născut la 7 februarie 1947, în ţinutul Herţei, fostul judeţ Dorohoi, teritoriu românesc ocupat de armata sovietică în 1940, actualmente administrat de ucrainieni. Absolvent al Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, R. Moldova. Peste zece piese jucate la teatre din Bălţi, Chişinău , Petroşani sau Oradea. De mai multe ori piesele sale au fost premiate la Concursul Naţional de dramaturgie din Rep. Moldova, la alte festivaluri. De asemenea, mai multe volume publicate, majoritatea de teatru. Membru al Uniunilor Scriitorilor din R. Moldova, dar şi din România. Acesta este, pe scurt, bilanţul artistic al scriitorului român Gheorghe Calamanciuc.

   Deşi publică şi poezie, şi proză, e de observat că, fără a greşi prea mult, Gheorghe Calamanciuc este eminamente dramaturg. Acolo, în volumele sale de teatru, dar şi pe scândura Scenei e adevăratul scriitor Calamnaciuc. Spun „scriitor” pentru că e bine de punctat:  Calamnaciuc este printre puţinii practicanţi ai speciei literare „piesă de teatru” care au mai rămas în perimetrul cultural românesc. Începând chiar cu acest secol, puţin şi la sfârşitul secolului trecut, piesa de teatru ca specie literară, în buna tradiţie românească I.l Caragiale, Ionesco, Kiriţescu, Camil Petrescu, Sorescu etc. , dar şi Shakespeare, Molierre,  Cehov... e pe cale de dispariţie. Odată cu instalarea regizorului în rol de Dumnezeu al spectacolului teatral, în perimetrul teatral românesc fenomenul este cel mai vizibil (ca întotdeauna, la prostii suntem cei dintâi... ), piesa de teatru a fost mai întâi exclusă din Literatură şi postată la periferia periferiei Spectacolului. La toate bilanţurile literare, fosta secţie „dramaturgie românească de azi” lipseşte. Piesa românească de teatru, cu largul concurs UNITER şi Uniunea Scriitorilor din România, este un muribund care îşi trage ultima suflare. A fost înlocuită cu o peltea pusă la dispoziţia puţinilor regizori care se apleacă, cu suficient dispreţ asupra ei, ca „text dramaturgic”, „scenariu teatral”, adică un agregat de replici şi situaţii oarecum teatrale, tratate ca un pişu  într-o gară părăsită. Citiţi ce premiază, mai nou, câteva asemenea instituţii care ar trebui să susţină fenomenul teatral şi, implicit, piesa de teatru autentică, şi-mi veţi da dreptate. S-a ajuns până acolo încât o piesă premiată la Concursul Naţional de dramaturgie să nu-şi găsească niciun regizor care să vrea s-o pună în scenă, iar anul următor, juriul a căzut de cuviinţă că, pentru a evita exemplul anului precedent, nicio piesă românescă să nu mai fie premiată!

   Am făcut un excurs al situaţiei piesei româneşti de teatru de azi, din punctul meu de vedere, evident, pentru a sublinia că Gheorghe Calamancuc este printre puţinii români care mai scriu piese de teatru în adevăratul sens al cuvântului. Neluând în seamă cohortele de „tineri autori”, producători de „texte tatrale”, unele laureate, cum să nu!, dar a căror eventuală punere în scenă golesc puţinii spectatori dintr-o sală, şi aceea studio...

   Aşadar, avem o certitudine: Gheorghe Calamnaciuc scrie teatru. Autentic, de valoare. Modern... pentru că nimeni nu are pretenţia să se mai scrie piese de teatru cu pana lui Molierre sau chiar şi cu a veşnic-modernului Shakespeare.

   Am în faţă trei dintre volumele sale de teatru: „Ispita înecului” (2000), „Să mă iubeşti sinucigându-te, să te sinucizi iubindu-mă” (2005), „Ultimul armaş al lu Ştefan Vodă”. Toate trei purtând titlul unei piese de teatru din respectivul volum. De altfel, cele trei volume conţin vreo opt piese, câteva repetându-se... chiar de trei ori. De aceea, ne vom referi la opera teatrală a lui Calamanciuc în genere, trecând peste secţionarea din volume.

   Prima ipostază a lui Gheorghe Calamanciuc este aceea de autor de monodrame. E o „specie” predilectă a autorului bălţean: dramaturgul are o plăcere luxuriantă de a „încărca” un singur personaj cu crâmpeie de viaţă, cu sentimente, fantasme şi aspiraţii ale altor fiinţe. În „Să mă iubeşti sinucigându-te... „  pesonajul numit generic „Femeia” („Numele meu este Femeie”, debutează piesa, abrupt şi sentenţios) rememorează şi, în acelaşi timp, se „umple” de amintirea exhaustivă a fostului iubit, proaspăt sinucis din motive neclare (stratul de ambiguitate al pieselor lui Calamanciuc nu este totuşi extrem...) Unicul personaj aglutinează amintirea personajului lipsă, dar care, în cele din urmă, prin pânza de păianjen ţesută de cel trăitor, imaginea ultimului devine mai pregnantă! Filmul bate... viaţa, s-ar putea spune, şi în astfel de ipostaze literar-sentimentale autorul este imbatabil. Textul teatral devine text de nuvelă sau chiar de roman, amănuntele, tot mai mărunt-sofisticate, devin instrumente de portretizare. Uneori procedeul devine, prin repetiţie, atât de stufos încât mi-e greu să văd piesa transpusă într-un spectacol teatral, ea fiind foarte apetisantă la citit, dar destul de greu de urmărit, bănuiesc, de un spectator, oricât de răbdător. Aş fi curios să văd un spectacol după o asemenea monodramă şi, mai ales, reacţia unui regizor şi încăpăţănarea lui neverosimilă de a „păstra” în spectacol cea mai mare parte din text. În „Handicapatul pisicilor cuminţi”, o piesă foarte frumoasă, un tip mărunt, uşor... bine tarat fizic dar şi moral, numit semnificativ Micu, fost combatant în marele război de apărare a Patriei , cum se lasă, discret, să se înţeleagă, trăieşte spasmatic alături de pisicuţa Dinuţa şi de amintirile sale de arme  şi, deopotrivă, de iubirile sale diurne, o incapacitate de a iubi fizic şi metafizic. Singura sa ispravă amoroasă pare a fi masajul „de la servici”, efectuat aproape regulamentar unei colege care îl îmbie, zadarnic, la ea... sau la el acasă! Peisajul acesta domestic-excentric, cu pisicuţe şi papagali neapărat vorbitori, cu o ciorbă de fasole care fierbe pe tot parcursul piesei mai înainte citate... acesta e mediul predilect al personajelor lui Calamanciuc, fiinţe în general chinuite de amintiri, dar şi de tare mai mult sau mai puţin fizice, făpturi în acelaţi timp complexe şi banale, dar care îşi joacă banalitatea cu un soi de cochetărie dusă până în pânzele boieriei.

   Din contră,  în „Ispita înecului” „dramă neseriosă în două părţi”, dramaturgul parcă vrea să ne demonstreze că poate să scrie şi altfel, dincolo de lăstărişul semnificaţiilor dar şi de al frazei: replica e scurtă, zglobie: doar de cinci-şase cuvinte! Nu doar tăietura frazei, dar şi  situaţiile teatrale au luciri de bisturiu: „naraţiunea” scenică e vioaie. În fapt, Mama şi cei trei copii ai săi „sărbătoresc” proaspăta despărţire a părinţilor! Ne situăm, stilistic vorbind, în plin „teatru în teatru”, fiecare dintre protagonişti jucând rolul altcuiva, dintr-o secvenţă păstrată în amintire. În partea a doua: imaginea în oglindă, în locuinţa Tatălui! O schimbare nu doar de identităţi, dar şi de gânduri, de sentimente. În acest joc subtil de măşti, autorul îşi dă măsura ca dramaturg, ca fin mânuitor de instrumente teatrale: ca scriitor veritabil de piese de teatru!

   O latură istoric-ironică în piesele „Ultimul urmaş al lu Ştefan Vodă” şi „A treia domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu” întregeşte impresia de autor dramatic complex, plenar a lui Gheorghe Calamanciuc. Şi ca autor de piese teatru pentru copii, şi ele montate (una dintre ele chiar la Petroşani!), ne dau suficiente motive să afirmăm, fără tăgadă, că ne aflăm în faţa unui autor român, şi nu doar moldovean, autentic, ingenios şi talentat, cu pecetea teatrului veritabil pe tâmplă sau, cum spunea Mircea Ghiţulescu pe coperta unuia dintre volume, „Gheorghe Calamanciuc este unul dintre cei mai semnificativi dramaturgi din R. Moldova.” Am spune chiar mai mult: din perimetrul cultural românesc.  
P.S. 1 Nori negri şi trebuie să ies: descopăr că toate umbrelele mi-s rupte! Singura "în boii ei" e una portocalie, cu misteriosul îndemn "Votaţi Băsescu", pe care am primit-o cu stoicism,  în răspăr,  şi pe care am păstrat-o ca să-mi amintesc de calvarul cotidian. Ies cu ea pe stradă... de-al dracului! Nu aruncă nimeni după mine cu ouă... deşi aş merita! Şi cum merg eu prin ploaie, mă gândesc că Dumnezeu e ironic: ce-ar fi ca eu să devin singurul susţinător al lui Băsescu... în vreme ce poporul îl caută la sediu şi-l aşteaptă pe treptele Palatului, cu furci şi topoare, ca la '907?! Viziune apocaliptică... Şi ce-ar fi ca, după ce tot PDL-ul  a trecut, până la unul, în tabăra "bunilor" ... eu să intru în Fostul partid portocaliu şi să rămân, singur, acolo?! Aş minţi dacă aş spune că mă trec frigurile... trec doar strada şi ajung la destinaţie. Ce-ţi e şi cu imaginaţia asta! Poate mi se trage şi de la marea adunare naţională de la Petrila, unde am asistat, ca un umil scriitor ce sunt, cum toată  inteligenţia partinică a judeţului, de la prefect, la Moloţ, un sobor de preoţi  şi amândoi Ridzi, l-a periat bine pe cetăţeanul Manolescu... spre marea satisfacţie a asistenţei, alcătuită preponderent din profe de limba şi literatura română (scuzaţi băsefonia!), ambii inspectori şcolari, un preot, mulţi primari înfăşuraţi în tricolor, cameramani... şi, era să uit, câţiva scriitori zgribuliţi: eu, "scriitoraşul", maestrul Butulescu şi încă vreo trei "de la judeţ"! Oricum... scriitorii mai mult sau mai puţin locali, mai mult sau mai puţin autentici, au fost îndemnaţi să scrie în continuare: sertarele sunt goale! Ca şi buzunarele lor!
    Mâncarea a fost bună. Mai am un singur dor: să nu mă mai chemaţi la aşa ceva. În timpul ăsta iremediabil pierdut, cu discursuri politicianisto-culturale sforăitoare, cu linguşeli bine orchestrate... puteam să scriu o piesă! Şi de umilinţe sunt sătul!
P.S  2: M-am pozat şi eu cu Manolescu. A fost mişto. Am vrut să mă pozez şi cu popa, dar nu s-a putut: plecase la alt picnic! Iar şeful Poliţiei judeţene era singurul  care lipsea...   

Călătorie în Ţara Basmelor

     A fost dat ca a şasea premieră a unei piese pe care am scris-o, jucată pe o scenă profesionistă (alte patru au fost montate de trupe de amatori) să fie una pentru copii. Trei au fost "puse" pe scenele unor Teatre Naţionale. Dar nici ele nu mi-au stârnit emoţia pe care o resimt acum. Întotdeauna mezinul e cel mai iubit... "Călătorie în Ţara Basmelor" e piesa premiată anul trecut, la Teatrul Vasilache din Botoşani, şi care va fi reprezentată acolo, anul viitor. A câştigat detaşat întrecerea cu alte piese, doi dintre "juraţi" acordându-i punctajul maxim, cum am citit şi eu în ziare! Premise pentru un bun spectacol sunt: chiar şi alegerea piesei de către d-ra directoare Nicoleta Bolcă şi de regizorul Boris Melinti, pentru a fi reprezentată, pare a fi de bun augur... Dar cel mai important e ca Spectacolul  să placă celor cărora le este adresat: copiilor. 

     Legăturile mele cu teatrul pentru copii sunt relativ recente. Multă vreme am avut şi eu complexele de superioritate ale unui dramaturg "pentru cei mari". " Să scrii bine pentru copii e suprema performanţă a unui scriitor!" mi-a zis într-o zi o prietenă, directoare a unui Teatru de păpuşi. Sincer... la început n-am crezut-o. Dar am cedat insistenţelor ei de a scrie o asemenea piesă. De atunci... am recidivat! E greu să scrii pentru cei mici. Trebuie să fii, în opinia mea, pe frontiera subţire dintre Basm şi Lume. Or... să stai pe marginea de stilet a Poveştii e ca şi cum te-ai afle pe o buză de Niagara!

    Vă invit duminică 22 aprilie a.c., ora 12,  la Teatrul Dramatic "Ion D. Sîrbu" din Petroşani, la spectacolul cu piesa mea "Călătorie în Ţara Basmelor". Vom avea cei mai buni examinatori: copiii. 

   Oare... vom trece examenul?! 

Dialectica prostiei în zi de Sărbătoare

Cer din nou şi explicit, nu în coada unui articol, ca până acum, cititorilor mei normali, frumoşi la chip şi, mai ales, la Suflet, pentru care scriu mai departe în acest colţ de pagină, să nu se mai amestece printre nespălaţii care, profitând de lumina puţină, sar din tufişurile unde îşi mestecă neputinţa, prostia, şi îşi închipuie că mă prind de pulpană. Ei, oamenii adevăraţi să nu mai protesteze când sunt atacat: lăsaţi jigodiile să vină la mine! Ele sunt un fenomen tipic românesc. acela de a fi javră. Proştii sub clar de lună sau imbecilii de eclipsă, care au populat toată istoria noastră, jigodiile de serviciu... sunt cauza principală pentru care acest popor talentat şi la locul lui a rămas, de veacuri, în marginea istoriei. Pentru că extractul de javră răzbate cel mai uşor spre scaunele din faţă: ipostazierea acestei băltiri mioritice o vedeţi şi o simţiţi azi, stimaţi concetăţeni normali. Într-un singur loc au dreptate: eu sunt o miză mică, dar mizele mari au fost  spulberate de fiecare dată, de la Burebista încoace. Nu, jigodiile nu trebuie iertate nici măcar de Paşti! Sau Paşte (aceasta e maxima metafizică a javrelor: dacă spuneam "Paşte", ar fi spus că drept era "Paşti". Şi invers!) Proştii da, pot fi iertaţi, dar proştii care scot corniţe şi latră de la lumina chioară a anonimatului... niciodată! Ei sunt masa de unde elitele prostiei îşi aleg reprezentanţii şi îi aşază în fruntea bucatelor. Rezultatele se văd: şi pe masa de Paşti, şi pe băncile şcolilor, şi pe holurile spitalelor. Nu putem fi iertători cu cei care fac rău poporului român, nici de Paşti, nici de Crăciun. Dumnezeu a fost prea îngăduitor: prostia nu doare. Drept urmare, proştii s-au transformat în călăi. Într-o dialectică divină, fariseismul capătă îngăduinţă pentru că e nevoie de Simbol. dar la nivelul ţărânii trebuie să fim necruţători: de câte ori a fost iertată, prostia a reintrat pe geam, în casă. Nu toţi putem fi Iisus, nu putem ierta la nesfârşit. rezultatele prea îndelungatei îngăduinţe se vede cu ochiul liber în toată societatea românească de azi, chiar foarte aproape de noi. Aşadar, nu iertare perpetuă le trebuie jigodiilor de Paşti, ci o nuia de alun bine arcuită pe spate! Pentru ca, intrând în Primăvară să avem măcar speranţa că poporul acesta va reveni acolo unde, de drept, i-ar fi locul: în rândul neamurilor demne, frumoase, normale.

Stelele-n cer...

Mă obsedează versul eminescian "Stelele-n cer..." Atât: "Stelele-n cer...". O propoziţie eliptică de predicat. Numai un geniu putea "pune" atâta substanţă în nici trei cuvinte. Dar poetul acesta genial este şi un genial gazetar. Interzis pe timpurile comuniste, privit pieziş azi. "Vehemenţa nu e bună!" par a spune ciracii paradisului jigodistic. Care sunt , evident, nemuritori. Da, dar când Realitatea o cere?

Realitatea românească "cere" vehemenţă, intransigenţă şi chiar disperare încă de la începuturi. Pentru că România, sub diferitele ei forme şi titulaturi, e bolnavă chiar din leagăn. Eminescu, genial cum era, a fost printre puţinii intelectuali veritabili care a sesizat fenomenul, dar şi printre puţinii care aveau tăria morală, stilistică, filozofică... în sfârşit, avea geniul necesar ca să dea un diagnostic plenar şi definitiv. Noica a observat că Eminescu era omul plenar al Culturii române. Şi Noica a fost pedepsit, şi e încă, pentru "observaţia" sa...

Nu e bine să observi că România e bolnavă. Nu e bine să observi că alţii, evident geniali, au observat acest lucru. Eşti imediat taxat! Reacţia proştilor e imediată şi plină de o imbecilitate... plenară: "Ce, te compari tu cu ei?!" Dar eu, scriitoraşul, profesoraşul şi tot ce vreţi voi... o spun acum, de Paşti, după Paşti şi cât voi mai putea: România e bolnavă! Tocmai pentru că iubesc poporul meu, spun, cu mânie îndurerată, că e bolnav: ca grâul frumos năpădit de buruieni. Nu poţi iubi şi în acelaşi timp să fii şi ticălos: or, aş fi o canalie dacă aş vedea, aş simţi şi n-aş spune. Chiar dacă voi fi înjurat mereu de jigodii, cum sunt acum, n-am să tac!

"Stelele-n cer..." Nu mai trebuie să inventez, am scris în romanul "Îngere, vii?". "Îţi închipui cum se trezeşte o stea? Buimacă, nedumerită, singură...  În jur, drum de mii de ani lumină, nimeni..."

Fiecare dintre noi, chiar şi jigodiile, avem un înger pe umăr. Şi fiecăruia, acolo, în Cer, ni s-a "arondat" o stea. Îmi închipui steaua personajului crepuscular din România de azi... cum se plimbă, stingheră, printre stelele noastre, ale românilor naivi. Exact cum se plimba insul, singur, cu mâinile la spate, la un dineu cu alţi şefi de stat.

Mi-e milă de el. N-ar trebui, dar îmi este. N-ar merita, dar mie îmi pare rău de victime. Chiar dacă victimele de azi au fost călăii de ieri. Vai de steaua lui!

Şi vai de steaua noastră!

Stelele-n cer...

Paşte fericit!

Bine: tac. Dar nu acum!

Oricât a fost de insolit, după unii neavenit, după alţii periculos, după javre chiar nesuferit, gestul tânărului locotenent Gheorghe Alexandru, parcă se numea- vedeţi, începem să-i uităm şi numele- era semnul unui Suflet curat şi idealist. Omul şi-a pus cariera şi viaţa în săgeata unei singure idei. Noi, protestatarii de fotoliu, am jurat că o să-l apărăm, măcar cu amintirea. N-a fost aşa. Jigodiile l-au încolţit, i-au înfipt dinţii lor murdari în chiar mijlocul Sufletului său imaculat. A foat degradat, a fost zvârlit, cât colo, în ţărână... În scurt timp nu ne vom mai aminti nici numele lui... Suntem un neam emoţional, dar fără convingeri ferme şi, mai ales, perene. Lăsăm jigodiile să se aşeze în imediata noastă apropiere, ba le mai şi mângâiem pe creştet, pe motiv că sunt şi ei oameni. Nu: jigodiile nu sunt oameni, nu sunt nici măcar câini. Faptul că au siluit tulpina adevărat-puternică a poporului român, nu e de iertat. Dar nici noi nu putem fi iertaţi pentru că ne părăsim simbolurile, că le privim prin gaura cheii, ca să vedem cum se chinuie şi, mai ales, ca să ne satisfacem curiozitatea neroadă: oare reuşesc să desfacă nodul frânghiei cu care au fost priponite? Tânărul locotenent n-a reuşit. Şi niciun român adevărat şi curajos nu va reuşi. Pe motiv că fiecare dintre noi, cei încă necuprinşi de mana jigodiei, dacă nu avem în raniţă bastonul de mareşal, avem în plasa de plastic, în care ne ascundem merindele tot mai scumpe, şi cârja de jigodie. Acum jigodismul a ajuns la 20%. Câţi vor fi peste un an? Sau... câţi vom fi ? Pentru că, atenţie, jigodia e ca râia : "se ia"!

PS: Tot pe "comentarii", cineva se arată îngrijorat de soarta elevilor mei, câtă vreme, citez, "tu te plimbi pe la Bălţi, bei şnapsuri cu ambasadorul teuton... dar elevii tăi ce fac?!" Fac bine... Merg la concursuri de matematică şi câştigă premii... Pari să mă cunoşti , aşa că nu spui, în locul meu, câţi elevi a trimis în ultimii ani "profesoraşul" la Olimpiada de Matematică, faza Naţională? Sau câte premii au obţinut, chiar anul acesta, la "Traian Lalescu", cum mă somează să spun, tot pe comentarii, o coafeză... Dacă eu zic, par că mă laud. Spune-o tu! Dacă vrei, te iniţiez şi pe tine, şi pe coafeză, la "armetică", aşa cum, prost, reciţi. Numai dacă  vă  înscrieţii anul ăsta pe lista mea, la anu' pot să vă "iau": uneori, eu pregătesc şi proşti...