Dialectica prostiei în zi de Sărbătoare

Cer din nou şi explicit, nu în coada unui articol, ca până acum, cititorilor mei normali, frumoşi la chip şi, mai ales, la Suflet, pentru care scriu mai departe în acest colţ de pagină, să nu se mai amestece printre nespălaţii care, profitând de lumina puţină, sar din tufişurile unde îşi mestecă neputinţa, prostia, şi îşi închipuie că mă prind de pulpană. Ei, oamenii adevăraţi să nu mai protesteze când sunt atacat: lăsaţi jigodiile să vină la mine! Ele sunt un fenomen tipic românesc. acela de a fi javră. Proştii sub clar de lună sau imbecilii de eclipsă, care au populat toată istoria noastră, jigodiile de serviciu... sunt cauza principală pentru care acest popor talentat şi la locul lui a rămas, de veacuri, în marginea istoriei. Pentru că extractul de javră răzbate cel mai uşor spre scaunele din faţă: ipostazierea acestei băltiri mioritice o vedeţi şi o simţiţi azi, stimaţi concetăţeni normali. Într-un singur loc au dreptate: eu sunt o miză mică, dar mizele mari au fost  spulberate de fiecare dată, de la Burebista încoace. Nu, jigodiile nu trebuie iertate nici măcar de Paşti! Sau Paşte (aceasta e maxima metafizică a javrelor: dacă spuneam "Paşte", ar fi spus că drept era "Paşti". Şi invers!) Proştii da, pot fi iertaţi, dar proştii care scot corniţe şi latră de la lumina chioară a anonimatului... niciodată! Ei sunt masa de unde elitele prostiei îşi aleg reprezentanţii şi îi aşază în fruntea bucatelor. Rezultatele se văd: şi pe masa de Paşti, şi pe băncile şcolilor, şi pe holurile spitalelor. Nu putem fi iertători cu cei care fac rău poporului român, nici de Paşti, nici de Crăciun. Dumnezeu a fost prea îngăduitor: prostia nu doare. Drept urmare, proştii s-au transformat în călăi. Într-o dialectică divină, fariseismul capătă îngăduinţă pentru că e nevoie de Simbol. dar la nivelul ţărânii trebuie să fim necruţători: de câte ori a fost iertată, prostia a reintrat pe geam, în casă. Nu toţi putem fi Iisus, nu putem ierta la nesfârşit. rezultatele prea îndelungatei îngăduinţe se vede cu ochiul liber în toată societatea românească de azi, chiar foarte aproape de noi. Aşadar, nu iertare perpetuă le trebuie jigodiilor de Paşti, ci o nuia de alun bine arcuită pe spate! Pentru ca, intrând în Primăvară să avem măcar speranţa că poporul acesta va reveni acolo unde, de drept, i-ar fi locul: în rândul neamurilor demne, frumoase, normale.