miercuri, 23 februarie 2011

RUGĂ sau SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU

     Doamne... pot să vorbesc cu Tine? Pot să-ţi spun ce simt... ca unui Tată ce-mi eşti? Dacă nu-ţi spun Ţie ... atunci la cine să mă plâng?!
     ... cum să mai cred, ce spun unii netrebnici, c-am fi poporul tău favorit... când Tu, de vreo douăzeci de veacuri, ne ţii cu fruntea sub zoaie... ne laşi doar cât să simţim aerul tare, binecuvântat, de deasupra, şi ne apeşi, la loc?! 
(Şoaptă: ...aud: Tu ai mai avut un popor aşa-zis favorit... şi l-ai supus la multe încercări... numai că nu l-ai lăsat să piară! Dar noi suntem gata să pierim, Doamne! Poate ăsta e modul Tău de a iubi... Atunci, Te rog, iubeşte-ne mai puţin! Nu ne mai iubi, măcar preţ de o clipă astrală... dă-ne o fărâmă de răgaz  cât  să trăim, puţin, ne-iubirea Ta!)
      Ştiu că ne merităm soarta, că am fost, din veacuri şi până acum, netrebnici... şi că trebuie să plătim pentru nevolnicia noastră... Dar fii îngăduitor cu noi şi nu ne trimite stoluri de dictatori, toţi mici la stat şi la sfat, urâţi, curvari, peltici sau saşii... Dacă tot e să fie, dă-ne, rogu-Te, măcar o dată, un dictator priceput şi de treabă, cum le cadoriseşti, din când în când, la alţii... şi nouă niciodată! Lasă, măcar un veac, poporul ăsta să iasă dintr-o copilărie prea lungă, să înveţe să trăiască înalt şi frumos... şi nu-l mai împăna cu atâtea lichele!
     Şi dacă cer prea mult... şi dacă nu se poate şi nu se poate, fă măcar primăvara asta să fie lungă, să crească iarba verde, fragedă, mustoasă, cât să poată să se înfigă în verdeaţă cariul bierului rumân... că-n ultima vreme tot ce Tu ai lăsat fraged şi bun are aici, la noi, mercurial de aur topit.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu