PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

LIDERII

Democraţia apostolică e bună, e chiar foarte bună, doar că de la o vreme seamănă cu un prelung căscat. Şi nu neapărat pentru Apostoli, care ar prefera să vegeteze într-o dulce încremenire, în oţiu, la temperaturi constante. Conservatorismul lor e firesc, orice schimbare de ambient, darămite de conţinut, le poate tulbura tihna. Ce motive ar avea ei să fie revoluţionari? Mai bine plictisul, chiar vecin cu greaţa, cu uşoara ameţeală de scrobut literar, decât mişcări prea bruşte. Şi apoi, într-o stare de acalmie ai avantajul unei priviri evaluatoare, peste creştetul tuturor fraţilor-apostoli, care fraţi,fraţi, dar brânza…, ca să te asiguri că unii n-au ridicat frunţile cu mult peste nivelul unanim stabilit. Însă, privită din afară, Literatura e totuşi un spectacol, ei, Apostolii, sunt nişte cineva, oareşce vedete, or, pentru publicul larg, servit din toate părţile cu platouri de can-can, această plutire lină pe apele terne ale Egalităţii produce un profund sentiment de plictiseală. Pe piaţă concurenţa e mare, numai domeniile care pun în prim-plan performanţa în sine, spectacolul luptei care naşte idoli şi victime, stârnesc interesul „maselor”. E clar, imaginea scriitorului închis în demodatul turn de fildeş, cândva ea însăşi un tablou care „dă bine” la public, dar vechile tablouri crapă, nu-i aşa?, scriitorul cufundat în travaliul său uşor anonim nu mai interesează pe nimeni. Trebuie spartă, ca o oglindă prea veche, nenorocita asta de egalizare, ca să iasă la rampă, chiar şi cu forcepsul, Vedeta. Chestiune nu tocmai simplă! Nu e plăcut să ştii pe altul, până mai ieri lângă umărul tău, urcat brusc pe piedestalul de Vedetă.

Simplu şi firesc ar fi ca Maestrul să sară în fotoliul de Lider. Ceea ce se întâmplă foarte rar. Somnul la înălţimi dă un spleen rudă cu senilitatea, despre Maestru se spune că e băşinos şi că deja confundă furculiţa cu peria de dinţi, aşa că, la unison, Apostolii sunt de acord că e nevoie de un lider tânăr, care să dea publicului certe dovezi de virilitate intelectuală şi creatoare. Poate fi fonf, şchiop, chiar mediocru: cu puţin fond de ten şi o pensulă, se rezolvă!

Clanurile care se respectă îşi aleg Liderul încă din scutece, uneori chiar Maestrul îi pune mâna pe umărul încă fragil şi declamă: Ăsta e! Apostolii fac cerc în juru-i, nimeni nu crâcneşte, e hotărârea Maestrului şi dumnealui e încă verde, timpurile când i se va da fin cu piciorul în fund sunt departe, deci toţi se prefac încântaţi. Ce frumos e, cât seamănă cu Tăticul! se aud exclamaţii. E legănat lin şi atent hrănit cu biberonul de către fiecare Apostol, pe rând, în speranţa tâmpită că, peste ani, când junele va fi în şa, îşi va aminti mâna care i-a ţinut duda. Când îi dau tuleiele, i se pune plaivazul în mână, iar la majorat i se comandă un ponei nou-nouţ, pe care îl încalecă în mijlocul aplauzelor generale. Cetele de pinguini primesc poruncă să trâmbiţeze la fiecare colţ de stradă că s-a născut Mesia, ba mai mult, că la doar câţiva anişori e deja în şa! Mass-media, ca de obicei flămândă de senzaţional, pune focalizatorul pe prâslea şi se interesează brusc dacă noua minune va fi mai mare decât Eminescu (Obsesie seculară a românului!). Dar elita apostolicească o ia de bună şi, ca să fie sigură că Eminescu va fi măcar „ajuns”, posteritatea lui primeşte câteva bobârnace, bine şi atent aplicate, doar-doar s-o mai cocoşa cât să ajungă la înălţimea Liderului. În orice caz, genialitatea Liderului e garantată, fiecare Apostol se declară în scris şi în gura mare mândru că a avut privilegiul să respire odată cu el, şi încă din faşă! E trecut imediat în manualele alternative, nici nu i-a mijit bine musteaţa că elevii bine îndrumaţi de câţiva dascăli-pinguini din provincie vor întocmi referate despre Opera sa, un număr de puturoşi vor pica Bac-ul din pricina indolenţei lor funciare de a pricepe abisul intelectual al marelui Autor. În sfârşit, i se cântă imnuri, i se dedică poezii. Dacă e la bază poet, va scrie imediat şi roman, unde va fi declarat pe loc şi unanim la fel de genial, va aborda cu acelaşi aplomb eseul, apoi teatrul; după o poezie de-a sa un regizor iscusit va face o piesă, apoi un film de lung metraj.

Totul pare mai aproape de S.F. şi ar fi grotesc dacă nu ar fi adevărat. Păstrez publicaţia unde, parcă prin 95, am citit cum un Apostol declara despre un volum al unui Lider cum că ar fi „cea mai bună carte a Literaturii române din acest secol”.Într-un

veac în care au trăit şi au scris Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Blaga şi atâţia alţii…Şi hârtia nu s-a crăpat, zidurile n-au căzut, Parchetul nu s-a sesizat din oficiu, nici la Ospiciu nu s-a eliberat un binemeritat salon! Nici măcar dintr-un clan concurent nu s-a auzit un cât de mic mărâit de protest…

Când anii vor trece, când umerii Maestrului se vor gârbovi sub povara laurilor, laudelor sau flegmelor adverse, Liderul îi va lua, firesc, locul. Între timp alt Lider va înşfăca biberonul mânuit gingaş de Apostolul de serviciu, până când şi icoana lui va crăpa…Totul se va derula într-o linişte de catedrală, în cicluri largi şi cuminţi către Veşnicie, spre prosperitatea Clanului şi a Literaturii române.

PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

PINGUINII

Pinguinii sunt băieţi veseli, voluntari şi uneori chiar mai instruiţi şi mai talentaţi decât unii apostoli. Provincialismul lor funciar e doar o chestiune de Destin sau de voinţă.

O bună parte s-au resemnat cu soarta de pinguin ca o recunoaştere a propriilor limite de talent, conjugată cu o dorinţă acerbă şi de neînţeles pentru laici de a fi cu orice preţ scriitor. Or, ambiţia fără puterinţă veleitarism se numeşte şi, din păcate, nu se pedepseşte în nici un Cod penal. Dar când ai mai curând chemare către meserii nobile precum cele de chelner, tapiţer ori pompier, însă te cheamă trâmbiţa spre Agora, nu poţi ateriza decât într-o colonie de pinguini literari. E un caz trist, totuşi scuzabil.

Alţii au îmbrăţişat pinguinismul dintr-o autentică vocaţie de lichele. Lichelismul abstract a avut în Literatura română, ca şi aiurea, demni reprezentanţi încă din paleolitic. Fără scrupule şi inhibiţii, pinguinii de vocaţie îşi fac treaba cu profesionalism patetic, ori dimpotrivă, cu o răceală dusă până la pedanterie. Totul însă cu pricepere parcă înnăscută, cu o determinare care îi lasă paf chiar şi pe Apostolii beneficiari.

O altă categorie a ajuns la starea de pinguin dintr-o pornire lăuntrică ineluctabilă, dintr-o poftă existenţială de autoflagelare, de micşorare a propriei personalităţi şi valori, atâta cât este, până la stadiul de batistă. Ei trăiesc cu o păcere mistică ipostaza de victimă, de om mic şi neajutorat, a cărui unică soartă pe lume e să stea preş.

Unii o fac din prostie, ceea ce nici nu mai merită comentat.

Şi restul, nu puţini, sunt ipostaze ale inexplicabilului. E categora cea mai dotată intelectual şi creator, de multe ori cu calităţi net superioare oricărui apostol, ba chiar şi Maestrului. Şi cu toate acestea execută un pinguinism necruţător, care sfidează orice aşteptare logică. Cunosc un autor a câtorva excelente cărţi scrise la o vârstă la care îi dădea dreptul de a fi o adevărată speranţă literară. Şi când toată lumea se aştepta să-i vadă talentul explodând plenar, omul virează brusc, trage pe dreapta şi începe un demers monografic sinucigaş, dar profesionist şi aplicat, de mare clasă, la doi Apostoli deodată, ambii de o mediocritate verificată. Părea mistuit de un elan mistic, şi a continuat neabătut cu un şir de monografii, articole şi comunicări trecând de la ciudat spre grotesc.

Însă, în cele mai multe cazuri, pinguinismul e o activitate cât se poate de rentabilă, un mod sigur şi eficace de a fi acceptat în viaţa literară, nu la masa principală, dar prin preajmă, unde mai cade o fărâmă de franzelă, ba un apostol mai cherchelit îţi întinde un sfert de pahar cu vin. Un articol în marginea unei pagini de revistă, o bătaie pe umăr al unui alt apostol sub forma unei cronici drăguţe, înţelegătoare, pe un ton cald, părintesc, la o carte cu greu apărută, un loc la un simpozion de la Focşani sau în coada unui juriu de periferie, un premiu la o Asociaţie, un paragraf cât o unghie într-un dicţionar sau antologie scoase de „ai noştri”- iată o mulţime de mize care înfioară inima orcărui pinguin literar şi-i dă iluzia de cetăţean al Parnasului.

Însă aceste daruri trebuie răsplătite, şi păsăretul nostru o face în avans şi cu binecuvântată sudoare. Temenelele sunt plăcute ochiului şi flatante, dar cu timpul Apostolul începe să obosească. Linguşeala devine un exerciţiu insuficient pentru un tip care s-a obişnuit cu senzaţii mai tari. Pinguinii trebuie să devină utili, casnici, cu o certă valoare de întrebuinţare. Care li se găseşte: ei sunt amplificatorii. Un gând, o dorinţă, o simplă idee a unui Apostol, rostite cu oricâtă pregnanţă, nu va fi suficient de bine auzită dacă nu are ecou în „teritoriu”. Dar „antenele” clanului, vajnicii pinguini, ce păzesc?! Ca la un semn, reviste provinciale, gazete de perete, posturi de radio locale ori televiziuni sau ziare de cartier, freamătă mărunt „pe tema dată”. Undă seismică, „mesajul” se propagă voios, ecoul lui stăruie în „opinia publică” naţională atât cât e necesar să fie auzit şi înţeles. O carte „a noastră” e linsă din copertă în cotor la Botoşani sau Giurgiu; dacă naţiunea trebuie să afle că un tip dintr-un clan concurent e nemernic şi total lipsit de talent, va afla, mai întâi în felii mărunte, insinuante, apoi de-a dreptul, plenar. Cine să facă acest travaliu anonim dar esenţial dacă nu ele, „furnicuţele-pinguin” ?

Suflete bun la toate!

Deşi mărunt, umil, cum îi stă bine unei slugi, pinguinul este piesa de bază pe marele puzzle al Literaturii române de azi. Fără el, mulţimea Apostolilor ar fi doar o biată sectă sau cel mult o lojă masonică. Colonia pinguină dă dimensiunea naţională şi de masă a fenomenului mafiot. E motivul pentru care istoria Mafiei în Literatura română e de fapt istoria coloniei de pinguini. Ca o răsplată a faptei sale mărunte dar pline de esenţă, un monument al micului mare Pinguin ar trebui ridicat grabnic chiar pe locul statuii lui Lenin din faţa fostei Case a Scânteii, iar pe frontispiciu merită adăugat: „Pinguini din toate zonele uniţi-vă!”

PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

APOSTOLII

De regulă, Apostolii provin din rândurile studenţilor sau a apropiaţilor Maestrului, a prietenilor prietenilor, până la un moment dat când densitatea coroanei circulare devine atât de mare încât respectivii remarcă fără plăcere că se cam calcă pe bombeuri, moment în care o voce baritonală e autorizată să strige: Stop! Se trage linie împrejur, se aşază rânduri succesive de sârmă ghimpată şi de aici înainte cu greu va mai pătrunde cineva străin în interior. Tentaţia e mare, mulţi jinduiesc după Starea-de-graţie-de –Apostol. Agăţaţi de garduri, o samă de pupincurişti privesc printre ochiurile de sârmă gata să aterizeze înăuntru, însă A. îşi ştiu interesul, sunt vigilenţi şi, la nevoie, necruţători, scot la repezeală biciul şi chiar sabia.

Odată stabilite graniţele, A. se aşază în jurul Maestrului în straturi succesive. Ca atomii în jurul nucleului. Ca albuşul în preajma bănuţului galben.

A fi A. e totuna cu a-ţi pune Dumnezeu mâna în cap: paginile celor mai influente reviste ţi se deschid, editurile îţi fac cu ochiul, pentru orice cărţulie Maestrul te gratulează chiar pe prima pagină cu calificative da la excelent în sus; la un semn, ca un ecou pornit din peniţele celorlalţi fraţi-apostoli, se duce veste scrisă în teritoriu cum că ai scos un tom cel puţin crucial pentru Literatura română, dacă nu mai mult. Cert e că ai devenit un nume pe piaţa literară. Ai loc în orice Antologie alcătuită de „ai noştri”, îţi capeţi paragraf generos în orice dicţionar îngrijit tot de „ai noştri”. În curând, chiar dacă eşti cam indolent, te trezeşti a fi posesorul unei Opere, eşti citat în orice înşiruire de nume importante, eşti solicitat să răspunzi la anchete şi interviuri. Nu contează cât talent ai sau nu ai, chiar şi Nimicul odată circumscris se borţoşază treptat şi pare a da formă a ”ceva”. Aşa au apărut scriitorii „importanţi”, câţiva chiar meritându-şi numele, dar şi multe viduri frumos ambalate pe care s-au lipit etichete aurii. Că rahatul chiar frumos împachetat tot rahat rămâne o ştiu şi ei înşişi, dar în România dintotdeauna contează în primul rând funcţia, forma deci ambalajul, şi abia apoi esenţa, aşa încât, în locul unei fireşti repulsii, statutul de A. creează mai degrabă invidii.

În interiorul clanului totul ar părea de la liniştit la serafic, dar e numai o impresie: curând, între A. aşezaţi pe diferite orbite sau chiar între vecini, se nasc invidii şi angoase, cele mai multe mocnite ori, maxim, mormăite în barbă, foarte rar explicite, căci legile grupului sunt dure cu cârtitorii proprii şi spectrul excluderii e teribil. Însă, după un timp, traiul bun dă saţiu, Maestrul se cam moleşeşte şi se înmoaie ca o lumânare. În general, în clan se instalează o stare vecină cu căscatul. E timpul ca rolul Maestrului să devină pur decorativ, doar ca o plachetă aurie atârnată pe poarta principală. Asta se întâmplă îndeobşte după ce Maestrul se înconvoaie de ani, de lauri, de senilitate şi devine academician. Sau când i se şopteşte că literatura e o miză mult prea mică pentru un Destin aşa de mare şi ar fi mai potrivit să sară în barca Politicii. Deja de la o vreme, câţiva cărcotaşi şopteau că bătrânul ar face pipi în şosete, că ar confunda ligheanul cu Marea Neagră şi că, în general, după o vârstă e mai util să devii nume de stradă. Oricum în clan excluderea, chiar şi cu mănuşi de catifea, a Maestrului e implacabilă, şi într-o zi, printr-o festivitate scurtă dar emoţionantă, omul este trecut de la executiv la onorific, cu loviturile de tun aferente şi cu jurăminte că nu-l vor uita în vecii vecilor. Unii chiar se ţin de cuvânt! Se creează astfel un necesar vid de conducere pe care A. îl umplu acut cu un soi de guvern propriu, intrinsec. Cei mai destoinici dintre ei apucă frâiele şi, în numele şi, spre binele tuturor…”alor noştri”, instalează o stranie democraţie cu dungi dictatoriale. Clanul începe să funcţioneze după reguli precise, draconice, cuprinse într-un Condice oral cu iz de Constituţie, cu legi esenţializate în circa zece porunci, după cum urmează:

1. Mai întâi noi.
2. Apoi ai noştri.
3. Şi prietenii noştri.
4. Şi (eventual) prietenii prietenilor noştri.
5. Cine nu e cu noi nu există.
6. Cine contra vorbeşte de Tăcere va pieri.
7. Taci deci exişti.
8. E mai bine să fii cu noi, dar poţi să fii şi de-al lor, numai să ştii regula 9.
9. Mai întâi noi, şi abia apoi voi.
10. Iar ceilalţi nu contează.

A, şi încă ceva: Ia mai terminaţi cu Poşta Redacţiei de la fiecare gazetă literară, n-are rost să învăţaţi toţi gârlopanii cum se ţine condeiul în mână, oricum în Literatură nu intră decât ai noştri, care ştiu taina scrisului încă din faşă!

După anii 80, respectivele rubrici ţinute îndeobşte de oameni sufletişti şi uneori mari scriitori, devin chestiuni desuete şi, încet, dispar. E adevărat, mai rămân câteva rubricuţe care amintesc de gen, dar ele par să circule doar cu timbrul „nostru”, şi poartă în subsidiar mesaje cifrate de soiul: „Spune-i lu’ fi-tu că-i răspundem săptămâna viitoare, când o să-i şi publicăm o pagină de poeme în interiorul revistei, eşti bun de cinste, dom’le!”.

Va urma...

PROLEGOMENE la „O Istorie a pupincurismului în Literatura Română de la origini până în viitor”

PERSONAJELE MAFIEI LITERARE

MAESTRUL

Cariera Maestrului, cel puţin după mărturisirile lui, începe oarecum anodin şi stă sub semnul hazardului. În cele mai multe cazuri, viitorul Maestru e fiu de mici intelectuali dintr-un oraş de provincie, şi adastă pe malurile Dâmboviţei dintr-un soi de nehotărâre ontologică între Filozofie, Litere şi Belle-Arte. Destinul îi dă un brânci hotărât spre Litere şi tot el i-l scoate în cale pe bătrânul Magister ca să-l remarce la un seminar. Şi fiindcă tocmai primise direcţia unei reviste literare importante, îi pune în mână tânărului plaivazul şi câteva cărţi, după care îi porunceşte să-şi dea cu părerea în scris despre ele. Tânărul scrie fără entuziasm şi euforii gratuite, timpul zboară şi nici nu-şi dă seama când au trecut câţiva ani buni şi a devenit un critic literar de temut, recunoscut pentru combativitate, fler şi, zic unii, oareşce fineţe. Dar şi peste Magister au trecut anii, puterile fizice şi intelectuale i-au cam slăbit, şi vine ziua când trebuie să arunce povara direcţiei pe umerii, acum deja viguroşi, ai fostului tânăr student, laolaltă cu promisiunea tacită că în curând îi va urma şi la catedră. Pentru că între timp tânărul nostru îşi sfârşise studiile şi începuse să urce încet dar temeinic, treptele universitare.

Dacă bătrânul Magister are o fiică, tânărul nostru o va lua, cel puţin pentru o vreme, de soţie. Iar dacă n-are, n-are!

Acum fostul tânăr student e deja om în toată firea, s-a împlinit din toate punctele de vedere, chiar şi fizic, din tânărul slăbuţ şi cam anxios n-a mai rămas decât amintirea, a devenit vioi, sigur pe sine, uşor ironic (nu doar în cronici!) , scrie tot atât de bine pe cât mănâncă şi călătoreşte, în plin „îngheţ” cultural „iese” până la Paris unde, fără să exagereze, dă bineţe diasporei. Dar acestea sunt totuşi amănunte, într-o epocă în care unii îşi pierd din nimic slujbele sau chiar capetele, omul e deja Maestru.

În varianta a doua, viitorul Maestru e un prunc deşirat, uşor pistruiat şi cam sărac. Paşte gâştele sau porcii pe malul unei bucolice gârle şi, la soroc, ăl bătrân, în schimbul a ceva mălai, îl urcă sub coviltir şi, sus, la oraş să-l facă popă ori măcar învăţător. Deh, tot mâna Destinului face ca omul nostru să ajungă totuşi la Litere, pune temeinic mâna pe carte, îl încremeneşte Dumnezeu în bibliotecă, unde vine cel dintâi şi pleacă ultimul, citeşte organizat, cu fişe şi subsoluri, de la Dosoftei până la Ţvetan Todorov. Cu banii stă bineînţeles prost, îşi vinde cartela pentru o haină şi-un pantof, abia muşcă dintr-un covrig, burta i s-a lipit de spate, dar strânge din dinţi, timpul trece firesc şi…iaca limanul! Foamea l-a făcut acru dar dârz, cu diploma-n braţe stă o vreme pe bulevard, foştii colegi îi fac semne din uşa cârciumii, însă el îi refuză politicos, boema nu-l atrage, aşteaptă, aşteaptă! Ştie că Destinul îi răsplăteşte doar pe cei care ştiu să rabde…Şi, în sfîrşit, apare prima breşă: un post de asistent chiar la catedra unui fost profesor, de pilă nici nu poate fi vorba, ca student omul nu l-a remarcat, şi în definitiv nici nu e cazul, tânărul nostru e bine pregătit. Se prezintă la un soi de concurs, însă postul îl ia unul, cam dobitoc şi fustangiu, nepot de-al cuiva, o mică dezamăgire, dar nu-i nimic, corabia merge înainte, până la un nou impact al Destinului tânărul nostru e nevoit să dea meditaţii la nişte copii de ştabi, bineînţeles obraznici şi indolenţi. Din nou apare un post şi din nou i-l suflă o lichea, ca şi pe următorul, e uşor descumpănit, pentru prima oară priveşte pieziş spre steaua călăuzitoare, îl bate gândul să se întoarcă în satul natal şi să se îngroape ca dascăl de ţară, însă nu, nu! îi ţipă Daimonul său personal, mai ai puţintică răbdare!, fie, acceptă cam fără chef, dar nu pentru mult timp…şi când nu mai spera nimic, într-o împrejurare ce va fi povestită pe larg în Memorii, vagonul Destinului îi şterge trenciul cam obosit, tânărul sare pe trepte, se agaţă şi, odată prins, îşi încleştează mâinile şi dinţii de bara din faţă. Martorii spun că dacă prin absurd cineva ar fi vrut să-l descaţe, ar fi trebuit să-i reteze buricele cu sabia, şi nici chiar atunci n-ar fi fost sigur coborât…E cel mai sârguincios asistent, când Profesorul e la un simpozion la Suceava ori la Dresda sau are gripă, îi ţine cursul fără să crâcnească, e în stare să lucreze fără pauză 20, 24 ori 28 de ore pe zi. Între timp scrie o monografie despre un poet proletar minor dar săltat major, pe care o semnează cu numele Profesorului care, drept răsplată, îl mai ridică o treaptă pe scara universitară. Câteva mici articole îi apar sporadic într-o revistă importantă unde, după un timp, are o cronică lunară, apoi săptămânală. Mai urcă o treaptă la catedră, şi cu banii stă mai bine, nu-şi mai întoarce în fiecare an paltonul, are o redingotă nouă…măi frunzuliţă! Urcă încet dar sigur în conducerea Revistei, dar şi în patul neveste-si căreia, pe negândite, îi face trei-patru-cinci prunci. Prima dată „iese” până la Varna, apoi o lună la Paris (Nu sunt documente dacă atunci sau mai târziu l-a întâlnit pe celălalt Maestru, aflat şi el pe malurile Senei, în orice caz s-au salutat distant şi atât.)

Ar părea o ciudăţenie că toţi Maeştrii sunt critici ori (şi) istorici literari. E însă aproape firesc, un critic literar are o prestanţă, chiar dacă invers proporţională cu talentul, şi o autoritate pe care un creator propriu zis o capătă greu şi o pierde uşor.

Însă pentru cei care iubesc varietatea există şi o variantă de Maestru poet sau prozator. În acest caz, omul e un intelectual de intelectual, tatăl se”trage” din Bibeşti, mama din Madgearu ori Marghiloman, băiatul se apucă de scris aproape întâmplător, dintr-un pariu cu colegul de bancă, prilej cu care suge plaivazul, e dulce-acrişor, îi place gustul şi nu-l mai lasă din mână. În general, e un „creator” nu dintre cei mari în valoare absolută, dar măcar onorabil, deşi în cercul lui are aură de scriitor proteic, puternic, „fundamental”, fără de care Literatura autohtonă dar şi cea universală ar fi iremediabil mai săracă (sanchi!”). E un caz mai special în care apostolii şi trupele de pupincurişti afiliate clanului său lucrează din greu, zi şi noapte, la modelarea şi întreţinerea diurnă a aurei Maestrului. Ciudat, dar în loc să fie pe lista neagră a „duşmanului de clasă”, conform originii sale limpede nesănătoasă, dimpotrivă, Maestrul e mereu nu doar în prezidiul Uniunii, dar şi într-una din lojile Partidului, la congrese sau conferinţe, în orice caz nu lipseşte din nici o delegaţie care duce jalbe amicale Tovarăşului, din partea breslei. Apostolii şoptesc cu neascunsă admiraţie cum că, privite de aproape, pupilele Maestrului au culoarea limpede a cerului de vară. Însă nici duşmanii nu pot jura că i-au văzut epoleţii.

Dacă e romancier scrie tomuri în care sugerează că miliţienii ar fi proşti, ceea ce umple de admiraţie elita breslei dar şi pe simplul cititor, pentru curajul său bezmetic. Într-o epocă de austeritate face un fel de navetă între Dâmboviţa şi Sena însă, altă trăsătură de caracter îndelung admirată, nu rămâne definitiv „dincolo”, aşa cum ar proceda marea majoritate a populaţiei cu un simţ patriotic redus.

În orice variantă, Maestrul a dus-o greu pe „vremea comuniştilor”, n-a putut să publice ce şi cât i-ar fi cerut talentul său imens, cenzura l-a tăiat, nemiloasă, securitatea îl urmărea şi-n plapumă, în orice caz n-a putut să-şi exprime la adevărata intesitate tumultul interior. Unii mai arţăgoşi spun c-ar fi făcut dizidenţa în genunchi, dar parcă e comod să stai în genunchi?! Oricum are marele merit de a fi ajutat decisiv Literatura autohtonă să supravieţuiască în vremuri total neprielnice spiritului creator, când totuşi şi pe plaiurile mioritice „s-a trăit, s-a iubit, (nu prea s-a mâncat) dar s-a scris.”

N-avem nici un dinte împotriva ideii de Maestru. Maeştrii au fost şi vor fi în toate Artele şi pe toate meridianele, şi de ce n-ar prăsi în Literatura română unde ipostaza de Mecena spiritual, de guru, a fost mereu motiv de salivare. Un Macedonski care îşi confecţionează pe bune un tron de rege sau un Călinescu declamându-şi cu voce de primadonă talentul şi inteligenţele în faţa auditoriului spumegând de adoleccente în călduri, pe alte meleaguri cazuri clare de ospiciu, la noi sunt cel mult picanterii. Apoi, obsesia ancestrală a românului pentru Funcţie, idolatria lui pentru piedestal se transferă inevitabil şi Scriitorului, sub forma unei bulimii de glorie antumă sau postumă, cu accente comico-dramatice, cum ar fi atribuirea numelui unui anume Maestru încă în viaţă unei biblioteci sau măcar unei străzi. Şi Maiorescu, Lovinescu, Călinescu au fost Maeştri veritabili, însă numai la nivelul serafic şi benign al risipei generoase şi gratuite de talent şi graţie. Faptul că ei n-au devenit şi Maeştri în cadrul unui clan e doar o nepotrivire de timpuri, epocile lor nefiind infestate decisiv cu germenii favorizanţi ai vreunei Mafii. În definitiv, un Maestru personaj de Mafie e o existenţă determinată probabilistic, dacă el nu ar fi fost Acolo, cu siguranţă că ar fi fost altcineva. E şi motivul pentru care numele proprii n-au nici o importanţă.

Ne permitem şi observaţia că scriitorul român între martir şi histrion e mai degrabă cel de-al doilea, nu pare a fi zguduit de friguri existenţiale majore, precum cel rus de pildă, de sfâşieri lăuntrice insuportabile, el scrie parcă dintr-un orgoliu viril sau bahic, ori dintr-un pariu cu sine sau cu colegul de bancă (vezi Ion Barbu), transferat apoi în obişnuinţa de a mânui diurn şi uneori din interes, condeiul. În aceste condiţii, Operele, chiar şi cele majore, sunt mai mult joc, ironie, vervă imagistică sau, cel mult, plâns clovnesc pe strune minore decât tunete existenţiale. Iată de ce credem că tentaţia Mafiei e mai curând o predispoziţie a scriitorului român pentru meta sau paraliteratură, decât pentru abisurile de suferinţă şi sfâşiere, instituţia Maestrului potrivindu-se ca o mănuşă acestui gen de fatalitate.

Dar să nu uităm o instituţie legată indisolubil de esenţa Maestrului: Cenaclul.

Cenaclul e o obsesie veche cât însăşi Literatura română. Ni-i închipuim pe Văcăreşti sau pe conul Conachi citindu-şi producţiunile adânc petrarchizante în faţa unei alese adunături de curteni şi jupâniţe suspinânde. În clasele de jos, claca este arhetipul Cenaclului de luni, marţi sau duminică. Am risca afirmaţia că, fără Cenaclu, Literatura română ar arăta cu totul diferit de chipul actual sau, după o tocită butadă, n-ar arăta deloc. Ceea ce nu se întâmplă, după ştirea noastră, cu nici o altă Literatură a Lumii…

Cenaclul e spectrul vital al Maestrului, locul unde, împreună cu apostolii şi cu o samă de pupincurişti atenţi şi entuziaşti, se pune la cale însăşi Literatura. A fi întru Literatură, ca să parafrazăm de data asta fericit, înseamnă a fi întru Cenaclu. Pentru simplul motiv după care a fi „alături” înseamnă a nu fi deloc. Şi iată cum, după un scurt demers ciclic, am ajuns pe teritoriul predilect a Mafiei! Ne exprimăm mirarea dar nu şi regretul că, brusc şi aparent inexplicabil, după 90 instituţia Cenaclului se balansează până la sucomb. Este, după umila noastră părere, unul dintre puţinele beneficii postrevoluţionare! Însă în anii săi de glorie, Cenaclul e o Agora, un perfect loc de întâlnire a intereselor intro şi extra literare, un batalion de asalt asupra revistelor şi editurilor, o amplă şi profundă respirare a veleitarismului agresiv de pe poziţiile întărite ale triadei Pupincurist-Apostol-Maestru. De cel puţin două sute de ani, fiecare agramat visează să treacă prin cenaclul unde „activează” de la posturile de pupincurist la demnităţile de apostol spre bastonul de Maestru!

Cenaclul este un loc îngrădit, un teritoriu privilegiat unde, decenii la rând până în fatidicul an 90, a dospit sămânţa mafiotă, unde s-a pritocit şi decantat în esenţe fine duhoarea dihotomică de „al nostru” şi „ceilalţi”: o crisalidă a Clanului.

Cenaclul a fost „in nuce” celula adormită în proiect a Mafiei din Literatura română. Orice Maestru a avut sau nu talent, tupeu, coşuri pe faţă sau bani la CEC, dar cu siguranţă a fost mentorul unui Cenaclu.

Va urma...