Despre Nimic

   Nu ştiu cât o să mai "duc" acest blog. Ceea ce am scris în ultimul an, cred eu, piese importante, nu pot să le postez aici pentru că, astfel, le ucid din faşă. Aş vrea să le puteţi citi. Poate o veţi face, după ce eu, cel din Carne, nu voi mai fi. Dar va fi târziu. Orice om mort e definitiv pierdut. Până atunci asistăm la un joc secund, cum se întâmplă chiar într-o piesă de-a mea cu acelaşi titlu, în care jocul are o înălţime minoră. Nu mă interesează un asemenea joc. Am vrut să  joc la cel mai înalt nivel, pot s-o fac, dar nu în peisajul insalubru din România de azi, din Lumea de azi, în care şi voi, cică, "trăiţi".
   Voi, chiar şi cei din Malaezia sau Singapore, care mă citiţi... n-o mai faceţi. Lumea nu merită. Lumea vrea să pară normală, dar nici nu are temei să afirme că "este". E tot o replică din ultima mea piesă!
  Nu mai citiţi nimic, nu mai credeţi nimic, indiferent de orator.  Trăiţi, atât cât se poate!
   Şi cât vi se permite!

Şi cuvintele put

   Îmi pare rău să constat că, din nou, am dreptate atunci când spun, de vreo trei ani încoace, şi cred că doar senatorul Ghişe (Şi el tot profesor de matematici!) a mai afirmat-o obsesiv: ţara asta nu se va face bine atâta vreme cât acest tip scabros, marinelul, va exista. Ultima întâmplare cu Schengen e doar un ultim amănunt în dispreţul total al individului care continuă cursa contra intereselor României. Doar dacă eşti tâmpit sau băsist feroce nu poţi observa că omul face orice ca România, condusă acum de infantilul Ponta, să nu izbândească în nimic. Dacă va trebui să pună trotil undeva: va pune. E ceea ce face şi acum, cu salariu şi stipendii, din banii noştri.

   Ţineţi-l pe cai mari: e bine! Coborârea în rahat e sigură! 

Rahat cu apă rece

   Văd la televizor cum un oarecare Vinţan se bălăngănea pe catalige, de la înălţimea de un metru şi-un pic, să "decerneze" (?) nişte premii, cică, elitei cultural-politico-adminstrative din Valea Jiului. Pe mine nu mă mai interesează această fostă provincie română, şi regret că mi-am petrecut ani buni crezând cu naivitate că ea poate fi salvată. Dar prostia a invadat-o iremediabil... Privesc cu maximă atenţie lista premianţilor şi nici nu-mi vine să râd: nişte rahaţi premiază, cum e şi firesc, alţi rahaţi. Cu câteva excepţii, vreo-cinci-şase, oameni care, sunt sigur, s-au regăsit cu jenă pe listele insalubre: un Ion Barbu, de pildă. Câţiva, precum Primarul Buhăescu, cel care şi merită... Transmit multe felicitări "scriitorului" laureat , d-l veterinar Jieţ, om respectabil, de altfel... Şi veşnicului premiat, omul de cultură de inestimabilă valoare, pedelistul V.B.
   Cine crede că scriu din refulare... n-are decât să creadă. Îmi pare rău de Valea Jiului, unde trăiesc mulţi oameni simpli, cu mult bun simţ. Dar, prin parcurile Retezatului a început să miroase, iremediabil, a rahat.
   Fane Nemecec (laureat anul trecut!): te rog să mă ierţi!
   Mai trist e că prin toată România continuă să miroase a canal.

Într-un lac părăsit

Tot ce se întâmplă azi în România seamănă cu o pastramă de cal mort. Nici oamenii care păreau lucizi şi cu tigva pe umeri nu par a mai susţine un adevăr evident: tot ce se întâmplă rău în Carpaţi, de un deceniu încoace, poartă pecetea marinelului. Soluţia ieşirii din impas e simplă: marinarul de ape tulburi trebuie să dispară. Justiţia trebuie să revină la nivel normal, să-l judece pe troglodit, să-l condamne şi să fie executat pe stadionul Dinamo. Apoi, întreg edificiu trebuie aruncat în aer, într-un gest sublim şi necesar. E un act nu de dreptate, ci de justeţe. Apoi, România poate avea o şansă să-şi revină. Apoi vor putea fi evaluaţi şi judecaţi colaboratorii şi favorizanţiii băsescului, inclusiv numitul Ponta. Care e un sincigaş: astfel nu se explică faptul că l-a ajutat pe marinar exact în momentele de cumpănă, deşi nu era nici logic, nici folositor. Ajutorul lui Ponta  pentru băsesc e o mare necunoscută, pe care numai serviciile secrete, care conduc de un secol această nenorocită ţară, o pot justifica. 

   În rest, peroraţii de gen Pleşu, "filozof" fără operă, şi a tuturor "scriitorilor" şi a analiştilor politici, care n-au scris măcar un rând semnificativ, dar care îşi pun în frunte etichete de mari intelectuali, sunt apă de ploaie într-un lac părăsit.

Adio, doctore!

   S-a dus spre plus Infinit doctorul Iosif Csontos. Era să zic din Lupeni, dar m-am oprit la timp. Îmi amintesc că şi eu am o mică strângere de inimă când, pe unde mă duc, sunt prezentat drept "dramaturgul din Lupeni". Pe lângă faptul că simt o uşoară jenă cănd co-mesenii mei vin din Bucureşti, Belgrad sau măcar Cluj, îmi amintesc, instantaneu şi axiomatic, că răzmeriţii şi acoliţii lor fac orice în afară de a pune la locul ei Cultura., în general Spiritul. Deci, implicit, nu merită o publicitate gratuită.

   E motivul pentru care am ezitat în a adăuga la biografia merituosului medic şi om, care a fost Iosif Csontos, epitetul locaţional "din Lupeni".

   Iosif Csontos a fost mulţi ani directorul spitalului din oraşul afiliat Strajei, practic autorul acestui spital. Cadru didactic la Arad, autor de studii şi manuale, era un român şi un om adevărat. Alături de profesorul şi fotbalistul Crăiniceanu, de marele scriitor Corneliu Rădulescu, doctorul Csontos este o personalitate de prim rang, pe care Lupeniul, prin reprezentanţii săi vremeinici la cârmă, nu-i merită, şi care, la fel cu ceilalţi mai sus citaţi, au fost trataţi "de sus". La ultimele două alegeri, unde a concurat pentru un modest loc de consilier local, am fost printre cei câţiva care l-am votat, zadarnic: gorilele şi-au luat tainul. El, care a făcut atât de mult pentru oraşul ăsta şi era dispus să facă. 

   Aş mai avea multe de spus dar, dintr-o jenantă jenă, mă opresc.

   S-a dus spre Infinit un om adevărat. Cu toţii murim, dar unii mai lasă şi un semn. 

   Doctorul Csontos a lăsat o urmă.

Eminescu

   Un prieten observă că n-am scos nicio vorbă, de 15 ianuarie, despre Eminescu. Nici nu era nevoie. Eu,despre cel mai mare român din toate timpurile nu vorbesc la aniversări: vorba cuiva, "îl port mereu în suflet", după modelul altui mare român, obsedat de Eminescu, Noica. Eminescu este un mod de a respira, un temei de existenţă, ci nu un prilej de a mai face un simpozion.

     Eminescu este un prilej diurn de a observa că mici am fost, mici am rămas. Şi mai mici vom fi.

Tangoul maimuţelor

   Ascult "Cântec despre Bucovina" cântat de Grigore Leşe (orice altă interpretare e mediocră!) de zece, de douăzeci de ori. Aş asculta-o, neclintit, de o mie de ori. E imnul românilor de pretutindeni şi dintotdeauna. În vocea demn-tragică a lui Leşe stau cel puţin două veacuri de molcomă suferinţă. În pauze, ascult "Of, ce dor, ce chin, ce jale" cântat de Tudor Gheorghe. În aceşti doi geniali cântăreţi poporul român, pe cale de dispariţie între ţigănie şi prostie, şi-a pus tot of-ul.

   În rest, aştept ca maimuţoiul de serviciu, pe care l-am votat, şi trupa lui de mediocri, după ce i-au tras, meritat, scaunul de sub picioare unui dictator insalubru şi i-au pus, oarecum, la colţ pe saltimbacii din preajma lor, să anunţe că dezastrul a fost atât de mare, cum a şi fost, că mondiala Criză a fost atât de mare, cum şi este, încât nu prea mai e ceva de făcut.

   După hăhăitul dispreţuitor urmează tangoul maimuţelor.

Crăciun

   E timpul urărilor şi a colindelor. O fac: şi ticăloşii, şi oamenii oameni. E păcat că Dumnezeu dă tuturor dreptul la cuvânt. Nu există timp al iertării. Un tip insalubru şi nociv ca marinelul nu poate fi iertat. Nu poate fi iertat nici numitul Ponta pentru că vrea să-l ierte pe delincvent. Poporul român nu trebuie să uite că a fost scuipat în faţă: nici chiar în timp ce mestecă din cozonacul sărbătorilor.

   După ticăloşi, par a urma mediocrii. Reptilele. Şerpii vor fi înlocuiţi cu guşterii.
   Şi cu asta ce-am făcut?!
   Cică... La mulţi ani!
   Dar... încotro?!
   Totuşi, şi Iisus ar trebui să vorbească...

Sindromul Câmpia Turzii

   Nu ştiu de ce toată lumea spune că numitul Ponta ar fi un trădător: nu e deloc! Ponta e cel mai important băsist. Am spus-o de multă vreme, puteţi verifica: Ponta e apărătorul cel mai preţios al marinelului, pus în acest important post de către serviciile secrete, cu nobilul scop de a interveni când e mai mare nevoie. De fiecare dată când marele cârmaci a fost în pericol, mongolul a scos spada şi a rezolvat, rapid, "cazul". Astă vară a semnat cu ochii închişi protocolul cu susţinătorii lui Băsescu, prin care se pecetluia, practic, insuccesul referedumului. Acum câteva zile, când poporul român, într-un reflex disperat, a votat aproape şaptezeci la sută, nu pentru Ponta sau USL, ci pentru suprimarea băsescului, Ponta a intrat în alertă: s-a grăbit să ridice pe catalige UDMR-ul, garda pretoriană a dictatorului. Ba mai mult: a semnat alt protocol cu "învinsul"! Toate gesturile pontistului sunt specifice unui băsist ascuns, dar care, în disperare de cauză, a trebuit să-şi dea arama pe faţă. Ce blestem pe poporul român: vrând să scape de kilerul său, să fie nevoit să voteze cu sluga acestuia!

   Istoria românilor este şirul unor trădări succesive.

Pa!

   M-am dus la vot şi... surpriză: am fost lăsat să votez. Deşi mă retrăsesem din Naţiunea Română, vezi-bine, buletinul meu de identitate a rămas valabil! Aşa că i-am tras un vot USL, cu sete: în momentul când am aplicat ştampila am întors capul, ca să nu văd numele deputatului pe care îl votam, de fapt. 

   Ca mine a făcut mai tot poporul român. A votat cu scârbă, dar a votat. Între nişte criminali, circari şi sctivişti mediocri, i-a ales, firesc, pe ultimii. Curvele aşa-zis intelectuale. cot la cot cu ardelenii cică înţelepţi, au votat tot cu marele cârmaci. E clar: ori sunt tâmpiţi, ori sunt tâmpiţi. Cert e că ponderea de aproape douăzeci la sută de lichele din poporul român se menţine. E certitudinea că România nu se va face bine niciodată. Semnul cel mai clar e declaraţia pripită a numitului Ponta, referitoare la o alianţă, inutilă, cu UDMR. N-am nimic cu ungurii, cei mai buni prieteni ai mei sunt unguri, bulgari etc., dar UDMR ul mai putea sta şi el pe bară, după ce l-a lins ani de zile pe marinel.

   Am mari îndoieli în privinţa zilelor ce vor urma. În rândurile USListe sunt pitiţi mulţi, mulţi şerpi cu sau fără clopoţei. Dar ce s-a întâmplat ieri e un lucru just şi necesar. Singurul care dă o şansă, mică, acestui popor care, cu fibra lui eminesciană, s-a adunat din cenuşă şi, cu silă, a pus ştampila aşa cum trebuie. 

   În ceea ce mă priveşte, în zilele următoare am să tac. Am liniştea că, timp de trei ani de când mitraliez din toate poziţiile blindatul băsist, am contribuit şi eu la coborârea în bernă a drapelului pirateresc. Acum vreau să continui să scriu literatură. Unora, uneori şi mie, li se pare o întreprindere inutilă. Poate că aşa şi e. Dar, privind "dintr-un loc înalt şi sfânt", adică de pe un loc geometric unde literatura coabitează cu matematica, aşa cum îl descria genial marele Ion Barbu, e singurul lucru care contează.