Azi am în „portofoliu” optsprezece
piese „mari” şi opt piese „mici”. În mod
normal nici nu s-ar face o deosebire între „mari” şi „mici”... dar pentru că,
în mod curent, ea se face, şi pentru că nimic din ce ni se întâmplă azi nu mai
e normal... realizez şi eu această disjuncţie. Cu obiecţia că o piesă pentru
copii se scrie cel puţin la fel de greu ca şi una pentru „adulţi”. Mai fac precizarea
că nu dramatizez basme sau romane: când mă apropii de una din ele (cum am făcut
cu „Alice nu ştie să moară”, după Jurnalul Alicei Voinescu, piesă pusă în scenă
de maestrul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova) o fac într-un
mod foarte liber, ca o piesă autonomă, ci nu ca o adaptare. Am publicat două
cărţi de teatru, am câştigat sau am fost nominalizat la câteva zeci de
concursuri de dramaturgie naţionale (inclusiv UNITER), ale Uniunii
Scriitorilor, mi s-au jucat opt piese şi încă două sunt pe „buza” scenei. Mai
precizez că din cele douăzeci şi şase, jumătate sunt foarte recente, cu ele
particip la concursuri, unde condiţia de nepublicat, nejucat e esenţială. Spun
toate acestea ca să respect rigorile anchetei dumneavoastră. Mai adaug că pot
să mă consider un autor oarecum „fericit”: am fost jucat cu trei piese la
Teatre Naţionale, unde se „pătrunde” foarte greu. Celelalte au fost „puse” la
teatre de stat, de prestigiu Ştiu autori dramatici foarte buni care nici măcar
nu au debutat cu o piesă pe scândura Scenei...
Am urmărit „faza” precedentă a
anchetei dumneavoastră. Am citit părerea maestrului Cornişteanu, pe care îl
respect foarte mult, a Alinei Rece, dintre regizorii tineri admirabili, şi cred
că părerile lor, care coincid cu ale altor membri marcanţi ai „clubului” select
al regizorilor, sintetizează impresia obsedantă al acestei tagme: dramaturgia
română contemporană nu există! Nu ştiu ce conţine muntele de texte din biroul
domnului Cornişteanu, dar el ar trebui privit ca o metaforă a precarităţii
relaţiei regizor-autor contemporan. Argumente
de felul „literaturizare excesivă” de ce nu i se aplică, de pildă, şi lui
Shakespeare însuşi, pentru că într-un excurs critic cinstit nimeni nu trebuie
cruţat. Ar trebui să se recunoască, într-un mod onest, că de fapt suntem într-o
hegemonie nemiloasă a Regizorului, în jurul căruia se învârt, ca nişte titirezi
descumpăniţi, directori de teatre, scenografi, actori. Iar când directorul de
teatru e şi regizor, convieţuirea devine uneori imposibilă. În această ecuaţie
autorul dramatic nici nu mai contează: el a ajuns a şaptea roată de la căruţa
Teatrului. Totul porneşte de la trufia acceptată a regizorului , dublată de
comoditatea sa malignă: de ce să mai „despic” un text contemporan necunoscut:
prefer să mestec, la infinit, marile piese, să le mai adaug două trei nuanţe,
atât cât să dovedesc cât sunt eu de „mare”! Dispreţul regizorului pentru Text e
depăşit doar de scărba acestuia faţă de autorul Textului. Iar dacă autorul mai
şi trăieşte, „vina” e maximă şi e pedepsită exemplar!
Desfid orice argumentaţie
simplistă după care dramaturgia contemporană nu există. Pot oricând, şi chiar
aş „sacrifica” una dintre piesele mele recente publicând-o aici sau aiurea, să
exemplific pe propria „carne” că piesa de teatru românească există şi are un
anume standard. E trist că la această tăvălire în noroiul Nimicului nu
reacţionează nimeni, nici Uniunea Scriitorilor care, pentru a se alinia mai
bine la trendul desfiinţării de facto al speciei „piesă de teatru”, face şi ea
ce poate: aproape a anulat premiile pentru cărţi de teatru, naţionale şi pe
filiale, pecetluind astfel decesul piesei de teatru, ajunsă astfel, „text
dramatic”, „scenariu teatral” şi orice altceva. Şi mai trist e faptul că
autorii de piese de teatru, câţi au mai rămas, se complac într-o expectativă
aproape frauduloasă, mulţumindu-se cu firimiturile pe care, generoasă, lumea
din preajma Teatrului le aruncă: un concurs dramaturgic, terminat măcar cu o
nominalizare şi, rar, câte o punere în scenă. Şi asta doar pentru unii, nu întotdeauna
cei mai merituoşi. V-o spune unul care, aşa cum am precizat la început, are un
număr de concursuri naţionale dramaturgice câştigate, şi alt număr de piese
jucate. Dar despre concursuri, singurul mod contemporan de a respira al
dramaturgului, se cuvine a discuta muuult!
