Dialectica prostiei în zi de Sărbătoare

Cer din nou şi explicit, nu în coada unui articol, ca până acum, cititorilor mei normali, frumoşi la chip şi, mai ales, la Suflet, pentru care scriu mai departe în acest colţ de pagină, să nu se mai amestece printre nespălaţii care, profitând de lumina puţină, sar din tufişurile unde îşi mestecă neputinţa, prostia, şi îşi închipuie că mă prind de pulpană. Ei, oamenii adevăraţi să nu mai protesteze când sunt atacat: lăsaţi jigodiile să vină la mine! Ele sunt un fenomen tipic românesc. acela de a fi javră. Proştii sub clar de lună sau imbecilii de eclipsă, care au populat toată istoria noastră, jigodiile de serviciu... sunt cauza principală pentru care acest popor talentat şi la locul lui a rămas, de veacuri, în marginea istoriei. Pentru că extractul de javră răzbate cel mai uşor spre scaunele din faţă: ipostazierea acestei băltiri mioritice o vedeţi şi o simţiţi azi, stimaţi concetăţeni normali. Într-un singur loc au dreptate: eu sunt o miză mică, dar mizele mari au fost  spulberate de fiecare dată, de la Burebista încoace. Nu, jigodiile nu trebuie iertate nici măcar de Paşti! Sau Paşte (aceasta e maxima metafizică a javrelor: dacă spuneam "Paşte", ar fi spus că drept era "Paşti". Şi invers!) Proştii da, pot fi iertaţi, dar proştii care scot corniţe şi latră de la lumina chioară a anonimatului... niciodată! Ei sunt masa de unde elitele prostiei îşi aleg reprezentanţii şi îi aşază în fruntea bucatelor. Rezultatele se văd: şi pe masa de Paşti, şi pe băncile şcolilor, şi pe holurile spitalelor. Nu putem fi iertători cu cei care fac rău poporului român, nici de Paşti, nici de Crăciun. Dumnezeu a fost prea îngăduitor: prostia nu doare. Drept urmare, proştii s-au transformat în călăi. Într-o dialectică divină, fariseismul capătă îngăduinţă pentru că e nevoie de Simbol. dar la nivelul ţărânii trebuie să fim necruţători: de câte ori a fost iertată, prostia a reintrat pe geam, în casă. Nu toţi putem fi Iisus, nu putem ierta la nesfârşit. rezultatele prea îndelungatei îngăduinţe se vede cu ochiul liber în toată societatea românească de azi, chiar foarte aproape de noi. Aşadar, nu iertare perpetuă le trebuie jigodiilor de Paşti, ci o nuia de alun bine arcuită pe spate! Pentru ca, intrând în Primăvară să avem măcar speranţa că poporul acesta va reveni acolo unde, de drept, i-ar fi locul: în rândul neamurilor demne, frumoase, normale.

Stelele-n cer...

Mă obsedează versul eminescian "Stelele-n cer..." Atât: "Stelele-n cer...". O propoziţie eliptică de predicat. Numai un geniu putea "pune" atâta substanţă în nici trei cuvinte. Dar poetul acesta genial este şi un genial gazetar. Interzis pe timpurile comuniste, privit pieziş azi. "Vehemenţa nu e bună!" par a spune ciracii paradisului jigodistic. Care sunt , evident, nemuritori. Da, dar când Realitatea o cere?

Realitatea românească "cere" vehemenţă, intransigenţă şi chiar disperare încă de la începuturi. Pentru că România, sub diferitele ei forme şi titulaturi, e bolnavă chiar din leagăn. Eminescu, genial cum era, a fost printre puţinii intelectuali veritabili care a sesizat fenomenul, dar şi printre puţinii care aveau tăria morală, stilistică, filozofică... în sfârşit, avea geniul necesar ca să dea un diagnostic plenar şi definitiv. Noica a observat că Eminescu era omul plenar al Culturii române. Şi Noica a fost pedepsit, şi e încă, pentru "observaţia" sa...

Nu e bine să observi că România e bolnavă. Nu e bine să observi că alţii, evident geniali, au observat acest lucru. Eşti imediat taxat! Reacţia proştilor e imediată şi plină de o imbecilitate... plenară: "Ce, te compari tu cu ei?!" Dar eu, scriitoraşul, profesoraşul şi tot ce vreţi voi... o spun acum, de Paşti, după Paşti şi cât voi mai putea: România e bolnavă! Tocmai pentru că iubesc poporul meu, spun, cu mânie îndurerată, că e bolnav: ca grâul frumos năpădit de buruieni. Nu poţi iubi şi în acelaşi timp să fii şi ticălos: or, aş fi o canalie dacă aş vedea, aş simţi şi n-aş spune. Chiar dacă voi fi înjurat mereu de jigodii, cum sunt acum, n-am să tac!

"Stelele-n cer..." Nu mai trebuie să inventez, am scris în romanul "Îngere, vii?". "Îţi închipui cum se trezeşte o stea? Buimacă, nedumerită, singură...  În jur, drum de mii de ani lumină, nimeni..."

Fiecare dintre noi, chiar şi jigodiile, avem un înger pe umăr. Şi fiecăruia, acolo, în Cer, ni s-a "arondat" o stea. Îmi închipui steaua personajului crepuscular din România de azi... cum se plimbă, stingheră, printre stelele noastre, ale românilor naivi. Exact cum se plimba insul, singur, cu mâinile la spate, la un dineu cu alţi şefi de stat.

Mi-e milă de el. N-ar trebui, dar îmi este. N-ar merita, dar mie îmi pare rău de victime. Chiar dacă victimele de azi au fost călăii de ieri. Vai de steaua lui!

Şi vai de steaua noastră!

Stelele-n cer...

Paşte fericit!

Bine: tac. Dar nu acum!

Oricât a fost de insolit, după unii neavenit, după alţii periculos, după javre chiar nesuferit, gestul tânărului locotenent Gheorghe Alexandru, parcă se numea- vedeţi, începem să-i uităm şi numele- era semnul unui Suflet curat şi idealist. Omul şi-a pus cariera şi viaţa în săgeata unei singure idei. Noi, protestatarii de fotoliu, am jurat că o să-l apărăm, măcar cu amintirea. N-a fost aşa. Jigodiile l-au încolţit, i-au înfipt dinţii lor murdari în chiar mijlocul Sufletului său imaculat. A foat degradat, a fost zvârlit, cât colo, în ţărână... În scurt timp nu ne vom mai aminti nici numele lui... Suntem un neam emoţional, dar fără convingeri ferme şi, mai ales, perene. Lăsăm jigodiile să se aşeze în imediata noastă apropiere, ba le mai şi mângâiem pe creştet, pe motiv că sunt şi ei oameni. Nu: jigodiile nu sunt oameni, nu sunt nici măcar câini. Faptul că au siluit tulpina adevărat-puternică a poporului român, nu e de iertat. Dar nici noi nu putem fi iertaţi pentru că ne părăsim simbolurile, că le privim prin gaura cheii, ca să vedem cum se chinuie şi, mai ales, ca să ne satisfacem curiozitatea neroadă: oare reuşesc să desfacă nodul frânghiei cu care au fost priponite? Tânărul locotenent n-a reuşit. Şi niciun român adevărat şi curajos nu va reuşi. Pe motiv că fiecare dintre noi, cei încă necuprinşi de mana jigodiei, dacă nu avem în raniţă bastonul de mareşal, avem în plasa de plastic, în care ne ascundem merindele tot mai scumpe, şi cârja de jigodie. Acum jigodismul a ajuns la 20%. Câţi vor fi peste un an? Sau... câţi vom fi ? Pentru că, atenţie, jigodia e ca râia : "se ia"!

PS: Tot pe "comentarii", cineva se arată îngrijorat de soarta elevilor mei, câtă vreme, citez, "tu te plimbi pe la Bălţi, bei şnapsuri cu ambasadorul teuton... dar elevii tăi ce fac?!" Fac bine... Merg la concursuri de matematică şi câştigă premii... Pari să mă cunoşti , aşa că nu spui, în locul meu, câţi elevi a trimis în ultimii ani "profesoraşul" la Olimpiada de Matematică, faza Naţională? Sau câte premii au obţinut, chiar anul acesta, la "Traian Lalescu", cum mă somează să spun, tot pe comentarii, o coafeză... Dacă eu zic, par că mă laud. Spune-o tu! Dacă vrei, te iniţiez şi pe tine, şi pe coafeză, la "armetică", aşa cum, prost, reciţi. Numai dacă  vă  înscrieţii anul ăsta pe lista mea, la anu' pot să vă "iau": uneori, eu pregătesc şi proşti...

Îmbătrânesc şi-mi pare rău

La "revoluţie" aveam treizeci şi doi de ani. Eram tânăr. Acum am aproape cincizeci şi patru. Sunt bătrân. E doar o constatare de ordin individual. Dar nu numai. Scriu "revoluţie" cu ghilimele pentru că o revoluţie autentică înseamnă, pentru o naţie, un salt calitativ. În decembrie '89, România a părut că s-a ridicat din mocirlă. Dar a fost doar o iluzie. După câteva încercări, aparent reuşite, de a se alinia în rândul civilizaţiilor europene, ţara noastră a căzut în bezna deja legendară. După douăzeci şi doi de ani de spasme de tot felul, România se aşază, cuminte, în banca democraţiilor fără democraţie. Într-o dictatură neroadă, obtuză şi rea. Nici măcar cu o dictatură oarecum luminată, cum au unii vecini, nu ne putem "mândri"! Aceeaşi minciună adusă la rang de politică naţională, foamete pentru trei sferturi din locuitorii patriei, sfidare instituţională şi diurnă, aceeaşi lipsă de aşezare a Valorilor. Proştii cu ceva talent au prosperat, proştii fără pic de talent au ajuns şefii lor. Naţiune blândă, ce blestem ciclic te încearcă?!

   Mai trist e că, în această bălmăjeală de aproape un sfert de veac şi noi am îmbătrânit. Cel puţin eu. Şi am îmbătrânit rău: fără sens, fără viitor. Copiii noştri se zbat, încercând să respecte perceptele unei lumi normale, într-o societate fără perspective. Copiii lor par a avea aceeaşi soartă. Nici "viziunea" de căpşunari ambulanţi nu mai e de actualitate.
   Şi mai trist e să observi, tot mai des în ultima vreme, că oameni de valoare, oamenii cumsecade şi cu suflet, se îndreaptă spre Cer mult prea devreme. Nu mai cred că e o simplă metaforă: într-adevăr Dumnezeu îi ia la el, mai repede, pe cei mai buni şi mai frumoşi. În schimb, o jigodie piere greu! Probabil că e şi o logică divină aici: jigodiile sunt lăsate mai multă vreme pe Pământ ca să sufere într-o lume pe care ele au "ajutat-o" să crească strâmb.

   Nu ne mai rămâne decât să murim. Atunci jigodiile, care se înmulţesc precum bacteriile în closet, se vor simţi mai în largul lor. Deja se simt bine! Faptul că mă atacă săptămânal de la umbra anonimatului e singurul lor act de curaj. Într-o Vale şi într-o Ţară în care doar câţiva oameni mai îndrăznesc să strige cum că împăratul care behăie e gol, marele lor curaj e acela de a afirma că Truţă e un ţicnit.

   Oare există o eternitate a Prostiei?

   Nici Moartea nu ne mai poate salva de jigodismul biruitor!

   Îmbătrânesc şi-mi pare rău.

   E trist să fii lucid şi să vezi cum jigodiile,  înconjurate de o mulţime de oameni simpli, cinstiţi dar naivi, plutesc în mările calde ale Prostiei. Cârmaciul a obţinut atâtea mandate, şi va mai obţine, pentru că e efigia jigodismului românesc efervescent! Iar se vor umfla jigodiile de serviciu, iar vor face spume la gură, însă adevărul e adevăr şi-l voi rosti până la capăt. Fără orgoliu şi fără speranţă. Pentru că e dovedit: prostia e o mulţime densă. Proştii au fost mereu mai mulţi şi au izbândit, între Carpaţi şi Dunăre, de fiecare dată! Vor izbândi şi acum. Le doresc succes! Un popor care se lasă maculat de pălămidă merită ce e mai rău: dacă se poate, încă un mandat pentru cine ştim noi! Sub orice formă! În urmă cu un sfert de veac era o vorbă: "Hai, Dinamo, hai pe noi, să ne dai şi golu' doi!"  "Hai, Băse... peste noi, cu al treilea mandat!" (Măcar ca prim-ministru!) Îl meriţi şi îl merităm!

Cocktail şi proteste

Dacă securiştii mei nu mai îmi dau voie să mă exprim asupra actualităţii româneşti, eu îi ascult, că ei e oameni deştepţi şi cu capetele doldora de lecturi, başca experienţă de viaţă! Aşa că nu mi-a rămas decât, atâta vreme cât mai scriu în acest colţ de pagină, să consemnez, ca un scriitoraş ce sunt, ce mi se întâmplă diurn. Dacă mă înţep într-o pioneză... scriu aici. Dacă îmi place cum îşi pune băse părul pe moaţe... nu-mi mai permit să consemnez! E tabu! Dar despre aventura într-un lighean cu apă stătută a Fiinţei mele mărunte şi meschine pot să povestesc, nu-i aşa?!Astfel, în articolul trecut mă pune dracu', că numai domnu' dracu mă putea pune,  să spun că am fost invitat la o ambasadă străină. Imediat...o identitate nătângă a securistului meu de serviciu mă mustră părinteşte  într-un comentariu în care mă îndeamnă "dacă sunt democrat cum mă pretind" să-l inserez pe blogul meu şi să mai termin cu minciunile  "cum că ai fi fost invitat la o ambasadă străină... De ce ar invita un scriitoraş"? Nu cunosc răspunsul, dar ştiu că am fost invitat în calitate de dramaturg, şi că am acceptat invitaţia.  Inserez această invitaţie doar pentru  gura troglodiţilor, ca să vadă că nu obişnuiesc să mint. Altă dată n-am să mai fac! Orice mi s-ar întâmpla literar-semnificativ voi păstra pentru mine!

Ambasadorul Austriei

şi Doamna Rosemaria Schwarzinger

au plăcerea de a invita pe

domnul Gheorghe Truta

la un cocktail

luni, 12 martie 2012, orele 18.00

la resedinta Ambasadei Austriei

                                              

Dumbrava Rosie 7                                       R.S.V.P.

    Bucureşti                                     Tel..............................

. Luni seară, când m-am întors de la cocktail, am trecut şi prin Piaţa Universităţii, am strigat şi eu, simbolic, "jos Băsescu", împreună cu vreo şaizeci de români. Nu ştiu câţi dintre ei erau securişti, probabil că mulţi: senzaţia mea era că mă aflu în faţa a unui soi de funcţionărime a pancartelor. Indivizi cu ecusoane în piept, pe care scria "Lider"... mişunau într-un soi de sarabandă a protestului profesionist. Cred că puterea asta şi intenţionează: să distrugă Protestul românesc prin ierarhizare, prin obişnuinţă şi, în sfârşit, prin banalizare. E aproape să reuşească... Pe tot drumul, spre şi dinspre Bălţi, spre şi dinspre Bucureşti am întâlnit români umili, abrutizaţi de nevoi şi nelinişti, în care licărul de revoltă mocnea spre stins. Sub jugul băsist, România nu mai are nicio şansă: de nicăieri nu se zăreşte nicio lumină. Portocaliul nefast a distrus tot. În taxiul cu care mă întorceam de la ambasadă, şoferul, tată a cinci copii, îmi explica furios ce greu o duce, mai ales în ultimii ani. "Dar, zice omul, toţi care vin sunt la fel. Îi urăsc pe toţi!" Cu o asemenea perspectivă nu mai e nimic de făcut. Şi, poate pentru că mă întorceam de la o sindrofie teutonă... mi-au venit în minte cuvintele comandantului trupelor germane din România, din Primul Război Mondial: "V-am adus nemţi şi voi i-aţi făcut porci!" Oare... maculăm totul?! Chiar şi propria Fiinţă?!

Cu pluta pe conductă

Cînd mă întorc de la Bălţi, văd că zicala cu pisica e valabilă: în lipsa mea, în coada articolului din ZVJ, boschetarii de serviciu iar s-au dat în vileag. Cică... de ce îl critic pe băse şi pe şleahta lui... că n-am voie să scot o vorbuliţă despre coana lenţi, despre partidul ei minunat... şi că, în general, n-aş avea permisiunea să mă pronunţ asupra a nimic din ce se întâmplă în Carpaţi. Să spun ce mi se întâmplă, diurn şi cultural... am voie? Nu! strigă în cor cascadorii râsului. N-am voie să spun că am fost la Bălţi şi mi-am văzut piesa într-un spectacol splendid, cu o sală de fix 585 locuri, plină, cu doar patruzeci de invitaţi şi restul plătitori (doar în România cultura e pe gratis şi batjocorită), că a fost cea mai "caldă" dintre premierele pieselor mele care, spre nefericirea troglodiţilor, au fost destule şi vor mai fi, că moldovenii de peste Prut m-au jucat a doua oară pentru că ei mă consideră, explicit, un dramaturg de seamă al acestei ţări... deşi eu am protestat, cu modestie, dar şi cu vădită plăcere!... că luni, 12 martie a.c., eu, "scriitoraşul" din Valea Jiului voi fi la Bucureşti, în calitate de dramaturg, invitat de Ambasadorul unei importante ţări europene, la un cocktail, cu un fericit prilej pe care, deocamdată, nu vreau să-l audă gârlopanii de serviciu... poate fi considerat că mă laud singur, dar adevărul e că am şi cu ce, în plus, dacă nu mi se mai "permite" să-mi dau cu părerea despre ce se petrece în ţărişoară, pot măcar spune ce mi se întâmplă mie? Sau nu e voie nici asta? Atunci... ce aţi dori să auziţi de la mine? Osanale marinarului? Niciodată! Uite, fac un sondaj: despre ce aţi vrea să scrie Truţă? Oricum nu ţin cont de părerea voastră! Cine vrea să mă citească, de preferinţă cei de pe aceeaşi lungime de undă cu mine, s-o facă. Resturile... să schimbe canalul! Sau să facă o binemeritată baie în Canal. Plutire uşoară!
*
Ticăloşia cârmaciului iese în evidenţă în toată splendoarea ei. Ceea ce era de aşteptat s-a întâmplat: se promit salarii şi pensii mărite chiar în săptămâna alegerilor! (Totuşi, nu înţeleg de ce chiar începând cu 1 iunie, Ziua Copilului... dar şi a mea! E o ironie?!) Calculul e simplu: dacă vom câştiga noi... e bine, vedem  cum ne descurcăm mai apoi (inflaţia e primul pas...)  Dacă nu le câştigăm, vor plăti ceilalţi... În toată istoria României nu a existat un tip mai perfid şi mai diabolic, plantat în fruntea Statului... Ceauşescu era un copil naiv şi, oricum, mai patriot. Sunt chiar curios cum vor reacţiona românii. Dacă aceşti ticăloşi iau la alegeri mai mult de 15%, înseamnă că poporul român e ros până la măduvă de jigodism. E greu să trăieşti în România de azi fără să ai stări de greaţă  în fiecare zi!

Articol scurt... că pleacă trenu'!

Isteria din coada articolelor mele de pe blog şi din ZVJ a atins paroxismul: zeci de cetăţeni indignaţi protestează în faţa realităţii, inadmisibile, că pramatia de truţă, acel scriitoraş şi profesoraş obscur, nu doar că l-a atacat pe infailibilul nea Fane, dar , ţaţo!, a îndrăznit să-l abrutizeze şi pe mirificul Băse! Până şi la coana Lenţi s-a dat, dobitocul, cea care, cu lacrimi în ochi s-a despărţit de ministerul pe care, ca o mamă bună şi un manager iscusit, l-a păstorit. Şi a investit, ţaţo, banii poporului în patinoare, parcuri la ţară şi telegondole... să se poată bucura şi amărâtul de român de beneficiile civilizaţiei! Lasă-le dracu' de spitale... oricum, când ajungi pe mâna doctorilor eşti cam mort... leagăne de plastic ne lipsesc! Şi prostu' ăsta de Truţă, care se tot laudă că i se joacă piesele peste tot... parcă e mare lucru!... dacă zice că mâine are premieră la Teatrul Naţional din Bălţi... şi invită acolo pe toţi care îl citesc şi sunt pe aproape... să rămână dracului acolo!

Omul meu, fost cu ochi albaştri, acum căcănii, de pe Net, a primit ordin să fie mai vehement: şi-a ascuţit limba după fiecare postare şi-a schimbat identitatea în Badea Costan, Prostan sau Ţugurlan... ca să dea senzaţia fraierilor de români că populaţia îl iubeşte pe cârmaci şi ia atitudine. Chestiune pe care o observ şi pe alte site-uri, unde cei câţiva combatanţi pentru cauza poporului român, şi implicit antidictatură, în frunte cu CTP-ul, sunt făcuţi albie de porci. Mai lipseşte trimiterea către agenturili străine! Protestele din Piaţa Universităţii, comandate de Antene, vedeţi că au încetat, poporul român e un înţelept... şi o duce al dracului de bine! 

Cer celor câţiva români vajnici şi curaţi care au îndrăznit să intre pe comentarii şi să protesteze contra celor câţiva insalubri, şi implicit, să-l "apere" pe nesimţitul de Truţă... să n-o mai facă. Să lase pe cei câţiva naivi susţinători ai marinelului, vai de mama lor, şi nenumăratele ipostaze ale "omului" meu de supraveghere să combată, singuri. Să vedeţi cum se vor desface, ca nişte paraşute de hărtie, "identităţile" românaşilor indignaţi. Lăsaţi-i să fiarbă în suc propriu, şi să se sfâşie între ei, ca dulăii nemâncaţi... Avem alte prorităţi. Ţara asta e pe buza prăpastiei, spiritul românesc e în paragină şi omul-român, sărac şi părăsit, nici nu mai e în stare să iasă în stradă şi să protesteze. Asta... în timp ce corul pupincuriştilor strigă că e bine, că avem un cârmaci destoinic şi un prim ministru minunat, care a înlocuit alt ministru minunat...

Acum plec la Bălţi, să-mi văd piesa. Păcat că nu veţi fi în splendida sală a Teatrului Naţional, voi, prietenii mei... şi nu tagma cârtitorilor: e piesa mea de catifea. Melancolică, parfumată, chiar tristă... Cum e şi Viaţa!

Înapoi la Literatură!

Observ că articolele de pe blogul meu şi din ZVJ nu doar enervează, la culme, băsiştii şi pe securistul meu (El, săracu, e cel mai cuminte...), dar sunt citite şi pe alte meridiane, din Argentina, Japonia, până la ţara-soră, Republica Moldova. Acolo voi şi fi, în curând. Pe 29 februarie 2012, orele 18, piesa mea "Patru surori", din volumul "TEATRU, piese jucate, premiate sau interzise", ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2000, va avea premiera la Teatrul Naţional  "Vasile Alecsandri" din Bălţi, Republica Moldova. Dacă dintre cititorii blogului meu, observ câţiva chiar din Bălţi, dar şi din Moldova noastră, Ucraina sau Rusia, sunt pe aproape şi doresc să vadă premiera, îi aştept, ca pe invitaţi ai mei, la sediul Teatrului din Bălţi. Poate vede şi dobitocul care se tot agaţă de haina mea, ca o scamă, că  "scriitoraşul" Truţă mai "produce". N-aş fi spus aceste lucruri, dar nesimţirea e deja cât casa şi, într-un fel , explică şi situaţia de băltire în care se află România în acest moment. Doar cu cârtitori, cu tipi care vorbesc şi improaşcă salivă, însă n-au scris în viaţa lor un rând... sau nu sunt în stare să rezolve o banală ecuaţie, dar îşi dau cu părerea, la umbra anonimatului, pe site-uri, nu e de mirare. Dar jigodiile au "statutul" şi "standardul" lor, nu mai sus de piciorul broaştei...
*
În comentariile articolelor mele din ziar mă atacă toate jigodiile, toate scursurile băsiste, toţi profitorii acestui regim nefast pentru România. Unul, că... de ce-l numesc pe marele voievod Mihai Viteazul... "Mişu Viteazul". De drag, bă... Eu îl numesc aşa cu iubire, ca pe înaintaş şi ca pe un frate mai mare. Comuna mea natală nu e Băileşti, deşi nu mi-ar fi ruşine cu asta, ci Călui, unde e celebra mănăstire ctitorită de Fraţii Buzeşti, cei mai credincioşi căpitani ai marelui oltean şi, deopotrivă, român. Spun că sunt urmaşul spititual al lui Eminescu şi al lui Ion Barbu, nu pentru că am un merit, ci pentru că aşa simt, ca o nevoie vitală de a aparţine unei clase de echivalenţă curate şi înalte spiritual. Te deranjează că tu eşti un gunoi ascuns sub preş... care, în umbra anonimatului, verşi salivă de şarpe? Nu ceti... Dacă eşti aşa viteaz, nu mă înjura pe mine pentru că îmi declar identitatea şi exprim la vedere ce simt şi ce gândesc. De ce n-o faci şi tu? Nu tot poporul român e jigodit, dar o bună parte din el e, şi asta se vede prin tufişurile comentariilor din ziar şi, din păcate, la vot. Priviţi-vă în oglindă, iar dacă vă place ce vedeţi... şi dacă vi se pare că tot ce se întâmplă acum în România e cinstit şi drept... atunci aveţi curajul s-o spuneţi. Mă duc în Moldova nu doar să asist la premiera unei piese a "scriitoraşului" Gheorghe Truţă, dar vreau să văd cum arată şi spiritul românesc înstrăinat. Şi dacă voi descoperi acelaşi jigodism, voi spune că asta e, că ne merităm soarta, şi nu voi mai scrie niciodată articole civice, aşa cum încă o fac acum!
P.S. Nu sunt comunist, n-am fost membru PCR (deşi nu e un păcat să fi fost...) şi că, deşi nu sunt chiar tîmpit... cum e el, am ocolit toată viaţa funcţiile de orice fel ( mai puţin pe cele matematice!) şi că nu sunt membrul niciunui partid. Iar pe Ponta l-am numit cum l-am numit, nu pentru că aş avea ceva cu PSD-ul, din contră, consider că USL e singura posibilitate de a scăpa de cancerul băsist, dar nu mi se pare normal să-l înlocuieşti pe Geoană cu Blaga şi să-ţi laşi în ofsaid partenerul, gudurându-te pe lângă o sculă a lui Băsescu, proaspăt numită să continuie nenorocirea României. În rest...  numai bine. Cerul de la Bălţi pare senin pentru piesele mele literare. Dar... Literatura e de ajuns ca să ne simţim oameni liberi, şi nu supuşi ai unor omuleţi de stat şi ai scundelor lor lichele?!

Vorbe...

Putem vorbi orice. Românii au talentul rar de a vorbi, uneori frumos, despre Nimic... Putem spune că Geoană a fost un fraier. Deşi... eu cred că ar fi fost un bun preşedinte, chiar dacă a gafat nepermis, după părerea unora, nesemnificativ, după părerea mea... că el trebuia ales, şi nu dromaderul... în absenţa lui Crin care a fost şi este cea mai bună variantă de preşedinte... Putem spune că Ponta a trădat încă o dată, dar nu din prostie, ci din străvechiul jigodism, putem spune că un ungurean ne lipsea din fruntea guvernului românesc... nu asta e problema: decât un român moale, mai bine un străin cu vână, vezi cazul Arafat... putem spune orice! Un lucru însă e clar: marinelul nu mai are ce căuta în fruntea statului român. Atâta timp cât el e acolo, vorbim... vorbe. Nu că ar fi puternic: el e păpuşa americană: când dumnealor dau ordin, bibicul iese la televizor şi spune că Roşia Montană trebuie revitalizată... c-aşa e interesul unora de dincolo de Ocean, că trebuie să luăm avioane expirate la un preţ de top... c-aşa e trendu'. El e păpuşa din mâinile serviciilor secrete, care şi ele sunt în mâinile cuiva... Restul sunt poveşti, pe unele le dezvolt în piesele mele, dar, din păcate, nu vi le pot prezenta aici, şi nici în altă parte, din motive pecuniare... Se scrie greu, uneori cu sânge, şi nu mai îmi permit să mă risipesc oriunde şi oricum. Dar e de datoria mea, ca urmaş, în linia spirituală Eminescu, Ion Barbu... să vă semnalizez, cu ceva vreme înainte, cum am şi făcut-o, dar nu m-aţi crezut... unii, puţini, m-au şi înjurat, că sunteţi înşelaţi şi târâţi la gropile de gunoi ale Istoriei. Cineva, adică mai mulţi, vă cred fraieri şi, oricum, incapabili să înţelegeţi ce vi se întâmplă. Eu n-am niciun interes, în afară de faptul că sunt, ca şi voi, român. Vă pot spune doar atât, ceea ce, cel puţin cei din Piaţa Universităţii, majoritatea care nu e totuşi securistă, a înţeles: că n-aveţi nicio şansă dacă nu vă mişcaţi! Oricum şansele de a reuşi să vă recăpătaţi demnitatea şi destinul de oameni liberi sunt reduse. Naţiunile evoluate sunt în criză şi ultima lor grijă e ca voi să scăpaţi din lanţuri. Însă nu uitaţi: prima condiţie e ca marinelul să plece. Apoi, cu o minune, ne mai putem reveni! Deşi... gândul meu sceptic şi precar îmi spune că vom fi ce-am fost, însă niciodată ceea ce trebuie şi în trenul în care trebuie. Noi suntem români... dar asta nu e de-ajuns!
*
Senzaţia noastră, ca români, e aceea că noi suntem "în rândul Lumii" şi, drept urmare, trebuie să fim trataţi ca atare. Suntem în ipostaza unui cerşetor (Şi am fost aduşi aici, treptat, timp de mai multe decenii... însă coliva ne-a "servit-o" marinelul şi regimul lui) care iese din tomberon, vede, pe stradă, în faţa Ateneului... să zicem, un grup de inelectuali, bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi, se apropie şi se bagă în vorbă... pe motiv că şi el e om! Cum să fii partener de discuţii şi de interese cu o naţiune, cum e cea americană, care are PIB de 14400 miliarde, iar tu ai PIB de 170 miliarde, adică 0, 02% din ce au ei?  E evident că te tratează de sus, mai ales că ai şi veleităţi şi comportament de slugă... nu te ia în seamă decât la "şi alţii". A, da... în treacăt, îţi impun conducătorii politici şi pe cei ai Serviciilor Secrete, nu pentru că ai fi foarte important pentru ei, dar, pe post de "picătură", e bine să te ştie sub tutela lor. Apropierea de Marele Licurici a fost inevitabilă, dar nu la dimensiunile de slugă. În UE, pe care marinelul o pune pe planul doi, am fi avut şansa să stăm de vorbă cu naţiuni mai apropiate de standardele şi mărimea noastră, fizică şi "intelectuală"... Feştila băsistă ne-a aruncat peste ocean... pentru mulţi ani de acum încolo, unde suntem puşi mereu în antreu, cu nicio vizibilitate spre sufragerie, unde se mai şi mănâncă. Iată încă un motiv, din cele o mie, pentru care marinelul şi regimul lui de rahat trebuie să plece... şi oricât aş căuta nu aflu nici măcar unul pentru care ar putea să rămână!
*

Bă, voi fiţi atenţi la subsemnatu'... că eu tot completez pe parcurs... De pildă, ungureanu' cel cu tichie albastră, fostul şef UTC, cum sunt toţi PDL-iştii, îşi dă măsura capacităţilor sale indubitabile: reglementează, în sfârşit, că nasolii de bugetari să stea la servici între opt şi patru. Ei, aşa mai merge, dom'le... Nici chiar Ceau n-a îndrăznit o aşa ispravă... Să stea, neică, să taie frunze la câini... aşa se măreşte Pib-ul... şi acuşi îi ajungem pe fraierii de americani! Când am spus că şi eu sunt un fraier, eram un vizionar: Boc era "parfum"! Depozitele de tâmpenie ale activiştilor din fruntea poporului român sunt inepuizabile! Sunt mândru de tine, naţiune a lui Decebal, Ştefan cel Mare, nea Mişu Viteazu' ... şi cine mai vrei tu: pe zi ce trece "creşti", prin reprezentanţii tăi: America, teme-te... cu viteză... venim! 

Vremea Lupului

Se întâmplă azi ceea ce bănuiam de mult: Cârmaciul încearcă să-şi astupe urmele. Să-i amăgească pe naivi cu demisii comandate, cu vorbe meşteşugite. Asta face întotdeauna un lup (întâmplător şi de mare!) inteligent dar crud. E o axiomă faptul că Boc n-a existat. Nici chiar Cârmaciul nu există: el e interfaţa serviciilor secrete româneşti şi străine, a organismelor financiare cu nume de fe-mei şi a altor interese. Dar oricum ar fi, el e stindardul... şi primul care ia foc după înfrângere e steagul. Sub mandatul lui de preşedinte, prim ministru, ministru cu toate portofoliile, judecător, procuror şi naş Florea, ţara asta a lunecat dincolo de orice geamandură. O dictatură face un rău infinit unui popor. Cine nu e de acord cu asta e un dobitoc. Însă alta e tragedia: de mai bine de douăzeci de ani, dar cu precădere în ultimii şapte ani, tot uitându-ne după dictatori şi politicieni ticăloşi sau proşti... ne-a cam trecut viaţa. Ne-am umplut de disperare, ură şi scârbă. Unii au luat calea altor meleaguri. Alţii s-au sinucis. Cei mai mulţi ne-am retras, precum melcul celui mai mare poet român, după Eminescu, Ion Barbu, într-o cochilie precară. Cine ne plăteşte nouă vieţile, de drept şi de facto, irosite? Răspuns: Nimeni. Nimeni e numele unui Nimic plenar. Unii dintre noi au dispărut de-a binelea, cu zile, în spitalele în care s-a instalat, din prostie dar şi din simbrie, haosul. Ca şi în Educaţie, în Justiţie, în Agricultură... Şi toate în numele unei "reforme" care e goală-goluţă... şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Nu pot uita că marele scriitor Corneliu Rădulescu a murit nu din frig, dar în frig. Nu pot uita că mama mea a murit nu din cauza reformelor băsesciene, dar în contextul lor. Eu nu vorbesc doar din cărţi, dar şi din sentimentul hăului insurmontabil pe care l-am simţit la doi paşi de mine, în aceşti ultimi ani. Nu pot uita că mama, pe patul de suferinţă, a fost gratulată cu o mai de Doamne-ajută perfuzie, ca premiu pentru banii pe care dom' doctor îi primise pentru operaţia inutilă şi, evident, neexecutată... Mai marele spitalului din oraşul în care am crescut şi pe care îl iubesc cel mai mult, trecând pe-acolo a văzut "blasfemia". "Cum ţi-ai permis?!" a strigat. O să ajungeţi să n-aveţi bani de salarii!" Cine e de vină pentru genocidul din spitalele româneşti, pentru marea harababură din societatea românească actuală? Eu ştiu cine, şi voi ştiţi... Şi, cu toate astea, stăm în casă! România nu se va face bine curând. Poate, niciodată... Dar vieţile noastre trec, au şi trecut, inutile şi stinghere, ca şi ale copiilor noştri, ale urmaşilor... urmaşilor noştri, sfârtecate de nişte lupi metafizici. Uitaţi-vă la figurile femeilor din rândul întâi: toate sunt frumoase, dar au profil de lupoaice! Destinul românesc pare a fi ieşit din Zodia Porcului şi a fi intrat, cu voioşie, în Vremea Lupului! Cine mai are puşcă în casă... s-o pună lângă căpătâi!

P.S. Şi noi locuim chiar în Lup-eni...