Îmbătrânesc şi-mi pare rău

La "revoluţie" aveam treizeci şi doi de ani. Eram tânăr. Acum am aproape cincizeci şi patru. Sunt bătrân. E doar o constatare de ordin individual. Dar nu numai. Scriu "revoluţie" cu ghilimele pentru că o revoluţie autentică înseamnă, pentru o naţie, un salt calitativ. În decembrie '89, România a părut că s-a ridicat din mocirlă. Dar a fost doar o iluzie. După câteva încercări, aparent reuşite, de a se alinia în rândul civilizaţiilor europene, ţara noastră a căzut în bezna deja legendară. După douăzeci şi doi de ani de spasme de tot felul, România se aşază, cuminte, în banca democraţiilor fără democraţie. Într-o dictatură neroadă, obtuză şi rea. Nici măcar cu o dictatură oarecum luminată, cum au unii vecini, nu ne putem "mândri"! Aceeaşi minciună adusă la rang de politică naţională, foamete pentru trei sferturi din locuitorii patriei, sfidare instituţională şi diurnă, aceeaşi lipsă de aşezare a Valorilor. Proştii cu ceva talent au prosperat, proştii fără pic de talent au ajuns şefii lor. Naţiune blândă, ce blestem ciclic te încearcă?!

   Mai trist e că, în această bălmăjeală de aproape un sfert de veac şi noi am îmbătrânit. Cel puţin eu. Şi am îmbătrânit rău: fără sens, fără viitor. Copiii noştri se zbat, încercând să respecte perceptele unei lumi normale, într-o societate fără perspective. Copiii lor par a avea aceeaşi soartă. Nici "viziunea" de căpşunari ambulanţi nu mai e de actualitate.
   Şi mai trist e să observi, tot mai des în ultima vreme, că oameni de valoare, oamenii cumsecade şi cu suflet, se îndreaptă spre Cer mult prea devreme. Nu mai cred că e o simplă metaforă: într-adevăr Dumnezeu îi ia la el, mai repede, pe cei mai buni şi mai frumoşi. În schimb, o jigodie piere greu! Probabil că e şi o logică divină aici: jigodiile sunt lăsate mai multă vreme pe Pământ ca să sufere într-o lume pe care ele au "ajutat-o" să crească strâmb.

   Nu ne mai rămâne decât să murim. Atunci jigodiile, care se înmulţesc precum bacteriile în closet, se vor simţi mai în largul lor. Deja se simt bine! Faptul că mă atacă săptămânal de la umbra anonimatului e singurul lor act de curaj. Într-o Vale şi într-o Ţară în care doar câţiva oameni mai îndrăznesc să strige cum că împăratul care behăie e gol, marele lor curaj e acela de a afirma că Truţă e un ţicnit.

   Oare există o eternitate a Prostiei?

   Nici Moartea nu ne mai poate salva de jigodismul biruitor!

   Îmbătrânesc şi-mi pare rău.

   E trist să fii lucid şi să vezi cum jigodiile,  înconjurate de o mulţime de oameni simpli, cinstiţi dar naivi, plutesc în mările calde ale Prostiei. Cârmaciul a obţinut atâtea mandate, şi va mai obţine, pentru că e efigia jigodismului românesc efervescent! Iar se vor umfla jigodiile de serviciu, iar vor face spume la gură, însă adevărul e adevăr şi-l voi rosti până la capăt. Fără orgoliu şi fără speranţă. Pentru că e dovedit: prostia e o mulţime densă. Proştii au fost mereu mai mulţi şi au izbândit, între Carpaţi şi Dunăre, de fiecare dată! Vor izbândi şi acum. Le doresc succes! Un popor care se lasă maculat de pălămidă merită ce e mai rău: dacă se poate, încă un mandat pentru cine ştim noi! Sub orice formă! În urmă cu un sfert de veac era o vorbă: "Hai, Dinamo, hai pe noi, să ne dai şi golu' doi!"  "Hai, Băse... peste noi, cu al treilea mandat!" (Măcar ca prim-ministru!) Îl meriţi şi îl merităm!