Se întâmplă azi ceea ce bănuiam de mult: Cârmaciul încearcă să-şi astupe urmele. Să-i amăgească pe naivi cu demisii comandate, cu vorbe meşteşugite. Asta face întotdeauna un lup (întâmplător şi de mare!) inteligent dar crud. E o axiomă faptul că Boc n-a existat. Nici chiar Cârmaciul nu există: el e interfaţa serviciilor secrete româneşti şi străine, a organismelor financiare cu nume de fe-mei şi a altor interese. Dar oricum ar fi, el e stindardul... şi primul care ia foc după înfrângere e steagul. Sub mandatul lui de preşedinte, prim ministru, ministru cu toate portofoliile, judecător, procuror şi naş Florea, ţara asta a lunecat dincolo de orice geamandură. O dictatură face un rău infinit unui popor. Cine nu e de acord cu asta e un dobitoc. Însă alta e tragedia: de mai bine de douăzeci de ani, dar cu precădere în ultimii şapte ani, tot uitându-ne după dictatori şi politicieni ticăloşi sau proşti... ne-a cam trecut viaţa. Ne-am umplut de disperare, ură şi scârbă. Unii au luat calea altor meleaguri. Alţii s-au sinucis. Cei mai mulţi ne-am retras, precum melcul celui mai mare poet român, după Eminescu, Ion Barbu, într-o cochilie precară. Cine ne plăteşte nouă vieţile, de drept şi de facto, irosite? Răspuns: Nimeni. Nimeni e numele unui Nimic plenar. Unii dintre noi au dispărut de-a binelea, cu zile, în spitalele în care s-a instalat, din prostie dar şi din simbrie, haosul. Ca şi în Educaţie, în Justiţie, în Agricultură... Şi toate în numele unei "reforme" care e goală-goluţă... şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Nu pot uita că marele scriitor Corneliu Rădulescu a murit nu din frig, dar în frig. Nu pot uita că mama mea a murit nu din cauza reformelor băsesciene, dar în contextul lor. Eu nu vorbesc doar din cărţi, dar şi din sentimentul hăului insurmontabil pe care l-am simţit la doi paşi de mine, în aceşti ultimi ani. Nu pot uita că mama, pe patul de suferinţă, a fost gratulată cu o mai de Doamne-ajută perfuzie, ca premiu pentru banii pe care dom' doctor îi primise pentru operaţia inutilă şi, evident, neexecutată... Mai marele spitalului din oraşul în care am crescut şi pe care îl iubesc cel mai mult, trecând pe-acolo a văzut "blasfemia". "Cum ţi-ai permis?!" a strigat. O să ajungeţi să n-aveţi bani de salarii!" Cine e de vină pentru genocidul din spitalele româneşti, pentru marea harababură din societatea românească actuală? Eu ştiu cine, şi voi ştiţi... Şi, cu toate astea, stăm în casă! România nu se va face bine curând. Poate, niciodată... Dar vieţile noastre trec, au şi trecut, inutile şi stinghere, ca şi ale copiilor noştri, ale urmaşilor... urmaşilor noştri, sfârtecate de nişte lupi metafizici. Uitaţi-vă la figurile femeilor din rândul întâi: toate sunt frumoase, dar au profil de lupoaice! Destinul românesc pare a fi ieşit din Zodia Porcului şi a fi intrat, cu voioşie, în Vremea Lupului! Cine mai are puşcă în casă... s-o pună lângă căpătâi!
P.S. Şi noi locuim chiar în Lup-eni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu