Plan teatral al Spiritului și al Sufletului românesc

                                           

                         PLAN TEATRAL

       al Spiritului și al Sufletului românesc

Fiecare nație își are o balanță între emanență și imanență, în virtutea căruia își produce, apără dar și își promovează propriile valori cultural-istorice, un Plan al sufletului propriu, de fapt o ”planificare” ușor involuntară, venită dintr-un subconștient  pâlpăitor, în care sălășuiește un univers simbolic ori diurn-semnificativ, în care se amestecă deopotrivă, fapte cultural-istorice, figurile pregnante ale Istoriei și Culturii naționale, dar și simboluri diurne ale propriului demers existențial, toate etichetate cu ”al nostru” și depozitate într-un cufăr cu capacul mereu deschis. În ”Universul poeziei”, George Călinescu observa că, până și un spațiu inefabil, precum Poezia, își are un univers material propriu, că dincolo de prozodie și figuri de stil stă o morfologie a poeziei. Esențe de Suflet Românesc se strecoară, ca un râu limpede sau tulburat de idologii impuse, până și în unda Poeziei, oricând mai aproape de o globalizare a sentimentului. Cu atât mai mult se poate decela SR în actul teatral, ca teritoriu complex, incluzând spațiul dramaturgic, regizoral, scenografic, Spectacolul în toată complexitatea sa. Repulsia, uneori agresivă, a tuturor celor implicați în domeniul teatral față de orice fir de SR, catalogat imediat drept patriotism ieftin, e de-a dreptul dramatică. Priviți și repertoriile teatrelor din România, de azi sau de acum zece-douăzeci de ani și veți număra pe degetele unei singure mâini piesele cu un subiect adiacent SR., chiar, sau mai ales!... ale teatrelor pe frontispiciul cărora scrie ”Național”. A fi purtător de morfologie a SR e pentru orice teatru din România un motiv sigur de refuz. Argumentul că ”istoricul” e prea aproape de ”politic”, chiar un apanaj al acestuia, cum se întâmpla în comunism, nu mai e valabil pentru permanentul genocid cultural al sufletului românesc ce se execută diurn și sistematic. În aceste condiții să ne mai mire că, destine exemplar-teatrale precum a unui Mihai Viteazul, Brâncoveanu sau Aurel Vlaicu, de un formidabil dramatism, care în orice altă cultură ar fi iscat capodopere teatrale doar prin valoarea lor intrisecă, la noi a fost întâmpinată, timp de secole, cu indiferență, iar azi chiar cu dispreț. De pildă în cazul lui Mihai Viteazul, aproape inexistent în literatura, plastica sau muzica românească, cu excepția lui Bălcescu cu al lui ”Românii subt Mihai Vodă Viteazul”, totuși o lucrare eseistic-științifică, Bălcescu însuși fiind o figură dramatic-tragică de prim plan, și el pe nedrept absent ca subiect dramatic.

                                                                       *

În structura sa adâncă și adevărată, SR îi e străină ideea de xenofobie, de protecționism cultural de orice fel. Cultura Neamului nostru s-a hrănit mereu din contactul permanent, uneori chiar mimetic, cu culturile adiacente. În parcul cultural românesc stau, alături de tradiționalul stejar, și bradul alsacian, și liana milaneză, și panseluțele Senei. Dar ce ne facem când asupra stejarului strămoșesc se reped cu topoarele un cârd de indivizi beți, despre care aflăm imediat cu stupoare că sunt chiar „de-ai noștri”? Trec pe lângă un stand de cărți și, pe cel mai înalt raft, văd tronând biografiile lui Hitler și Musolini. Asta în timp ce despre Eminescu vorbim tot mai rar, despre Cioran, Noica sau Eliade doar în șoaptă, iar un puști patriot ca Valeriu Gafencu, după doisprezece ani de închisori antonesciene și comuniste, e trecut la ”interzis”. Despre adevărați criminali ai omenirii citim cărți, vedem filme și pese de teatru, dar despre mari personalități ale culturii și istoriei noastre, care din naivitate ori pur și simplu pentru că s-au născut într-un timp cu rigori discutabile sau chiar dintr-o sinceră credință, oricum benignă, ne dovedim a fi peste măsură de scrupuloși. Nu e doar simptomul tatălui sever mai degrabă cu fiii săi decât cu alții, e  un reflex al slugărniciei și prostiei manifeste: ca să dăm bine în ochii altora, pentru o bursă sau o invitație în străinătate, ne arătăm față de valorile noaste mai catolici decât Papa! Iar dacă trebuie să aducem la judecată sufletele alor noștri, să fim lăsați să-i judecăm noi, și nu să fim mereu indemnați să intrăm în paradigme deja concepute, după tipare străine și după rigori ce ne sunt și mai străine. Fără să ne pese că, de fapt, ne vindem și ne împuținăm Sufletul.     

Ultimul exemplu de modul cum nația română, prin reprezentanții ei, în speță ministerul de resort și teatrele pe frontispiciul cărora scrie ”Național” au grijă de sufletul românesc, e comemorarea a trei sute de ani de la martiriul Brâncovenilor. Atunci, Ministerul Culturii, sub conducerea ”ungurului” Kelemen Hunor! , spre cinstea lui, dă o directivă... și spre cine, dacă nu către ”ramurile” sale în teritoriu, care sunt Teatrele Naționale, și le cere să marcheze într-un fel evenimentul. Teatrul Național București  și Teatrul Național Craiova marchează evenimentul în mod simetric: un spectacol-lectură cu piesa mea, ”Cină cu soarele sus” și cu o conferință pe teme brâncovenești a acad. Răzvan Teodorescu. Doar că ”după”... o parte din presa culturală autohtonă se trezește brusc dintr-un vis lung-globalizant și observă, nu heirupismul evident al instituțiilor menite să apere și să propage SR, ci se arată mai degrabă contrariată de faptul că manifestările au avut loc, acuzând Ministerul Culturii, care pentru prima oară făcuse un gest firesc, de ingerință în treburile Teatrelor Naționale care, fie vorba-ntre noi, n-ar fi trebuit să se ”miște” corespunzător chiar în lipsa directivei culturale?! E încă o mostră de dispreț a opiniei culturale românești, care induce și este indusă de instituțiile culturale întreținute, nu cu bani puțini!, tocmai să cultive și să apere SR , atât cât a mai rămas!

                                                                        *

De ce ”teatral”?

Pentru că, dintre toate artele, Teatrul e cel mai expresiv și, după lucrarea lui Dumnezeu, cel mai creator: el re-dă viața pierdută unor idei, simboluri și, mai ales, personalități care și-au pierdut Carnea, dar au rămas cu sufletul plutind într-o derivă controlată, e cel ce colectează respirații pierdute, le așază pe scândura scenei și le poruncește: ”Respiră!”

                                                                          *

Există un fenomen cultural, manifestat mai ales în ultimele două secole, ce s-ar putea numi ”efectul floarea soarelui”, în care unele culturi se întorc spre un ”soare” cultural mai radios. Astfel, până și una din marile culturi ale Lumii, precum cea rusă, a stat priponită multă vreme de soarele cultural al Senei. Care, la rându-i, laolaltă cu mai toate culturile  s-au întors, și unele încă stau agățate și în zilele noastre, spre spațiul cultural anglo-american. Așadar, nimic nou sub soare, atâta doar că noi, cultural vorbind, stăm agățați, de cel puțin două secole de orice soare cultural care propagă o minimă ”lumină”. Dacă pentru alte culturi efectul ”floarea soarelui” a fost doar o boală de tinerețe, pentru cultura română devine o stare perpetuă, o undă în care se scaldă, cu mândria vasalului. Fenomenul fanariot, dispărut din istorie, are pentru noi reverberații perene și azi. Orice trimitere spre alte zări, unele apropiate geografic și cu un orizont cultural deloc comparabil cu cel românesc, nu e relevantă. E adevărat, și un scriitor imens precum Tolstoi propagă în opera lui, de pildă, figura unui Napoleon, dar, ca și Dostoievski, Cehov sau Gogol, nu e decât un cronicar al sufletului rus. În alte zări, nici Balzac nu e cronicarul unui spațiu exotic. În concluzie, planta perenă a spiritului unei nații se poate întoarce spre orice alte zări, uneori spre spații exotice, dar tangajul nu e niciodată nimicitor, în așa fel încât să-și piardă propriul suflet. Sufletul e monada, ultima redută în care o nație se cantonează, își apără ființa proprie și, după rătăciri vremelnice, se poate regenera. A pierde sufletul e echivalentul pierderii esenței revelatoare care este Ființa. În aceste condiții e evident că nici măcar în culturile mici exotismul și deschiderea tematică spre ”afară” nu excede în defavoarea propriului spirit național, deși în culturile mici tangajul dintre ”ai noștri” și ”ai lor” e mai pregnant. În toate perimetrele culturale, mari sau mici, se manifestă, mai mult sau mai puțin pregnant, un protecționism manifest atât pentru autorii proprii, dar și pentru spațiul tematic autohton. Spațiul cultural rus, de care aminteam, a fost timp de secole ”întors” spre spiritul francez, dar și-a construit constant, într-un reflex al subconștientului, propriul suflet și propria trăire. Tangajul spre exteriorul propriei ființe culturale e vizibil în mai toate culturile, chiar și dintre cele mari, dar ni se pare că niciuna nu ”cade” dincolo de siajul propriei Ființe naționale. Cu alte cuvinte, nimeni nu și-a părăsit propriul suflet!

Nimeni în afară de noi, care, în spiritul unei deschideri exagerate spre alte zări presupus mai luminoase spiritual, dar și dintr-o manipulare grosieră manifestată de mai multe secole încoace, am căzut într-un globalism, devenit instituțional, mai exagerat decât chiar propăvăduitorii lor. Ne-am aruncat din  barcă nu doar codrii, apele și pământurile, dar, în cele din urmă, ne-am ucis și sufletul. Prin anii 40, străbunicul meu, învățătorul satului Călui, unde frații Buzești au ctitorit mănastirea în pridvorul căreia se află și mormintele a doi dintre ei și a soațelor lor, și care are în pronaos singurul tablou mural al voievodului Mihai Viteazul, reprodus în mai toate enciclopediile, trimite scrisori disperate către autoritățile statului, în care înfățișează situația deplorabilă a locașului de cultură și istorie românească, ajuns în custodia unei femei sărmane și fără adpăost, care mai alunga vacile satului de pe mormintele Buzeștilor. Evident că, în buna tradiție românească, niciun demnitar nu s-a sinchisit să se intereseze măcar de „subiect”... În disperare, străbunicul meu trimite o epistolă la Academie. Și, într-o zi de vară, spre extazul copiilor care nu mai văzuseră niciodată un automobil, dar spre neliniștea cârdurilor de gâște ale satului, într-un nor de praf se oprește un vehicul. Din el coboară un bărbat înalt, cu o barbă de nobil țap... și întreabă de învățătorul satului. Omul sare din șură în otomobil și, pe un drum care nu mai e, prin tufișuri și hârtoape ajung în curtea mănăstirii, unde marele Nicolae Iorga constată dezastrul: zidurile ruinate, chiliile dărâmate, aproape părăsită, cu mormintele Fraților Buzești vraiște, pe care alergau găinile bietei femei. Marele om și român, vlăguit, sfâșiat de griji și deznădejdi, s-a așezat pe o buturugă din cerdac...  Dar Iorga îl oprește.”Iartă-mă, Excelență, că am făcut ca un Om ca Domnia ta să meargă o ziulică întreagă prin zăduf, cu otomobilul, ca să vadă niște ziduri frânte!” ”Merita să mergi prin zăduf și zloată o sută de ani pentru o întâlnire cu sufletul  voievodului Mihai Viteazul!” S-a ridicat, gata să plece. ”Nu se poate ca Domnia Ta să pleci ostenit și flămând din ograda Căluiului!”, a zis strămoșul meu și a început să zburătorească găinile, încercând să prindă una. ”Bine, a zis marele savant, dar să fie simplu, românește: cu mămăligă și usturoi!” Peste câteva luni avea să fie asasinat, nu înainte însă ca în ograda Căluiului să apară primii călugări și zidurile să fie întremate. Dar abia peste mulți ani, ca un semn că Dumnezeu însuși  e ironic, Căluiul și-a recăpătat umbrele pierdute, s-au refăcut zidurile și, spre mirarea disperată a multora care văd Istoria doar în alb și negru, s-a restabilit chiar ordinea religioasă... prin străduința obsesivă a cui credeți?! A Elenei Bărbulescu, sora Cărmaciului...  Iar azi, când poporul român și-a recăpătat demnitatea și credința, Căluiul nu e mai mult, dar nici mai puțin, decât a lăsat în urma-i sora unui dictator... Semn că spectrul blând a lui ”al nostru” dăinuie prin ani, regimuri și ideologii, se întremează în vremi tulburi și se tulbură în vremi aparent limpezi...

                                                                     *

Străbunicul meu, învățătorul, s-a stins când eram foarte mic, ecoul vorbelor lui s-a mutat în poveștile bunicilor, ale mamei. care le repetau cu sfințenie, cuvânt cu cuvânt, ca pe o nestemată. Acum știu, de pildă, că Brâncoveanu este un punct viu în planul sufletului românesc, însă el rămâne râmâne în structura planului, îl modelează și-i lărgește marginile spre un infinit incert, dar niciodată nu trece într-un ”deasupra” sau în ”dedesubt”. El e o esență osmotică, pe când Mihai Viteazul este spiritul transcendental: el se ridică, brusc, deasupra planului generat de trei puncte, provinciile românești, și produce prima minune benefică în istoria neamului său: generează Spațiul în care va respira pentru prima oară Sufletul românesc. Fără ființa sa simbolică, spiritul și sufletul românesc ar fi rămas aplatizat, prizonier într-un plan mărunt. Ipostazierea simbolică a lui Mihai Viteazul este o piramidă cu baza triunghiulare și capul său, generând Spațiu și dând a treia dimensiune Nației sale. Mica Unire din 1600, despre care vorbesc istoricii, e, de fapt, Marea Unire: evenimentul din 1918, fără să-i diminuăm importanța, e doar un efect întregitor, o bornă necesară înfiptă în solul unei Istorii mereu incerte. Găsiți undeva, în Cultura Română, o recunoaștere artistică a marelor simboluri ale SR care sunt Constantin Brâncoveanu și Mihai Viteazul?.

 

                                                                          * 

Iată cuprinsului secțiunii centrale a ”Planului Teatral al Spiritului și al Sufletului Românesc, ”13 piese despre Români”:                                                                   

: 1.  CONSTANTIN BRÂNCOVEANU:

   ”Cină cu soarele sus”       

2.   ALICE VOINESCU:  ”Alice nu știe să moară”

3-7  CENTENAR: 

         ”Ai noștri”

         ”Tablou cu vodă, valoni, aeroplan și iapă”

         ”Mihai Viteazul”

         ”Tablou cu vodă, valoni și iapă”

         ”A nins cu inimi”

8. CONSTANTIN ARGETOIANU: ”DENUNȚ-Șapte scene oarecum imaginare din viața adevărată a lui Constantin Argetoianu-

9-10  VALERIU GAFENCU:

      ”Sfântul închisorilor”

      ”A nins”

11. ID SÎRBU: ”O zi din viața unui jurnalist fără jurnal”

12. MARIA TĂNASE:

     ”Maria: o poveste cu Maria Tănase” 

13. REGINA MARIA A ROMÂNIEI: ”Inima Reginei Maria se întoarce acasă”

                                                                     *  

Trec deseori pe lângă clădirea impozabilă a unui teatru Național dintr-un vechi burg românesc, înconjurat ca o cazemată de pancarte dreptunghiuare pe care e expusă producția artistică a instituției culturale românești de cel mai înalt rang. Astfel, aflu că într-o seară aș putea urmări avatarurile sufletului rus în viziunea marelui Cehov, în altă seară o problemă de o acuitate inexprimabilă, cum ar fi hărțuiala teribil-dramatică dintre gărzile albe și roșii în viziunea marelui Bulgakov, ba chiar și spasmodicele tresăriri ale sufletului unei guvernante de pe vremea prohibiției în amintirea lui Tennessee Williams, două piese ale unui autor român stabilit la Paris, care ne povestesc despre avatarurile unui suflet vag european pe frontul din Bosnia povestite de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt, încă o piesă în care, desigur, vom urmări avatarurile sufletului unui soldat american în războiul din Vietnam și, în sfârșit, o parafrază după ”Mein Kampf”. Mă ciup instantaneu crezînd că ori am murit, ori visez că am ajuns dintr-o dată pe niște maluri dintr-o capitală culturală exotică, pentru că nicio referire la o cută a sufletului romănesc, cu toate avatarurile lui contemporane, și sunt destule, diurne sau îndepărtate, nici un cuvințel despre mineriadele, de pildă, cărora nici nu le mai știm numărul, despre refugiații care ne bat la ușă, despre tomberoanele estice ce suntem... despre tot ce ne înconjoară în fiecare zi, despre istoria de lăngă noi. Drept pentru care  propunem o altă secțiune a Planului, intitulată: ”12 piese despre români și nesfârșitele lor dileme”, ce grupează piese care prezintă avatarurile SR în luptă cu sine însuși, cu idiosincrasiile și lașitățile sale, cu complexele și coborâșurile sale, căci teatrul, literatura și orice creație spirituală nu trebuie să fie o apă laxă de trandafiri roz, ci o oglindă întoarsă spre sine a SR, în ipostaze contemporane:

BUNĂ SEARA, DOMNULE WILSON

FOCUL

AMERICA! AMERICA...

DUPLEX  L’EMIGRATION sau NU-MI LUA  SUFLETUL, TE ROG!

MALPRAXIS

MÂINE  E  APOCALIPSA sau ȘAPTE  TREPTE  ALE  INOCENȚEI

O  NOAPTE  FURIOASĂ

REST  sau  TO  BE  OR  NOT  TO  KNOW

DUPĂ  MELCI- teatru de stradă

JOC  SECUND

OBICEIURI  DE NUNTĂ  LA DULĂII  PITICI  ȘI  LA GREIERII  MICI

CATEDRALA sau TICĂLOSUL DE PRIMAR- piesă nominalizată de UNITER pentru ”Cea mai bună piesă românească a anului 1999

                                                                     *  

Credem că SR trebuie să fie prezent în orice fibră a unui autor, în bornele primorduiale ale existenței noastre omenești, în Naștere, Suferință, Moarte, dar și în stagiile existențiale tranziționale, cum ar fi Copilăria. Pentru aceasta, propunem ca palier al Planului teatral al SR  proiectul apărut în volumul:

Teatru pentru copii și bunici (piese grupate în volumul cu același titlu, apărut în anul 2016 la Editura Karina, ce a obținut Premiul de excelență al Uniunii Scriitorilor, fil. Craiova, pe anul 2016, pentru Teatru), zece piese pentru copii și tineret, cu toate scrise și pătrunse de sevele SR, cele mai multe având ca fundal și atmosferă  basmul popular românesc, integrat spiritului copilăriei în sens general, toate marile paradigme universale, de la Șeherezada la ursul Balooo-semn că ne sunt străine accentele xenofobe- fiind prezente alături de personaje specifice basmului românesc.