INIMA

              REGINEI  MARIA  SE  ÎNTOARCE  ACASĂ

Personajele

MARIA

Custodele-FERDINAND

Șoferul-PAVEL

O mașină-dric, pe care atârnă doi îngeri senzuali. Interiorul e ocupat pe trei sferturi de o cutie cu capac negru, pe care scrie cu vopsea albă: ”Inima Reginei Maria. Ambalat azi, 30 noiembrie 2015.” Lângă raclă, în picioare, cu mâna stângă-ventuză înfiptă în tavanul furgonetei, Custodele, în ținută de gală: costum negru, papion. În cabina despărțită de corpul furgonetei de o perdea transparentă, pe care e desenată o scenă biblică, Șoferul. Pe cortina a doua se derulează imagini cu peisaj montan: semn că mașina e în mișcare.

ȘOFERUL (în spate, spre Custode): Jos... că ne ia miliția!

CUSTODELE (nu se mișcă): Să stau... peste Regină?!

ȘOFERUL: Atunci... pe podea, că e curat: după fiece mort dau cu aspiratoru’!

CUSTODELE: Lângă inima Reginei, toată Nația ar trebui să stea drepți o mie de ani!

Frână bruscă: cutia saltă de pe dușumea și se așază, la loc, cu zgomot. Custodele se prăbușește peste raclă.

ȘOFERUL: Mersu-n picioare face varice!

Custodele se ridică, speriat: pipăie cutia.

ȘOFERUL: N-ai grijă: nu să-ntoarsă regina cu fața-n jos!

CUSTODELE: Regina nu e acolo: înăuntru e o casetă de argint cu inima Reginei. Majestatea Sa a poruncit: ” Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele, dar inima mea să fie  aşezată la Stella Maris, sub lespezile bisericii ce am clădit-o în Balcic, la marginea mării... Vreau să odihnesc în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, lângă  florile ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea, nu vreau să fie un loc de jale, ci de pace şi de farmec, cum a fost când eram în viață”.

Frână bruscă: pasagerul se prăbușește, iar, peste cutie. Se ridică, repede.

ȘOFERUL: Hopa… sus! E mașină de cărat morți... nu Ferrari! (Privire, în spate.) Te-ai îmbrăcat la patru ace! Ai întâlnire cu Lolobrigida?!  

CUSTODELE: Lângă inima Reginei nu poți  sta decât în ținută de gală!

ȘOFERUL (pornește): Aia cu Balcicu’… e caterincă?

CUUSTODELE: Nu-mi permit glume lângă inima Reginei!

ȘOFERUL: Da’ noi nu luarăm coletu’ de la Palatu’ Regal din mândra noastră capitală?!

CUSTODELE: După pierderea Cadrilaterului, caseta cu inima Reginei a fost pusă într-o criptă în stânca Branului. În ‘68, caseta a fost mutată la muzeul Bran, iar în martie ‘71 a fost adusă la Muzeul Naţional de Istorie a României… unde o păzesc cu mândrie și emoție de treizeci de ani, până în dimineața asta tristă de 3 noiembrie 2015… Jelesc plecarea ei, dar sunt și liniștit: în sfârșit, inima Reginei mele se întoarce acasă…

ȘOFERUL (spre raclă): O cutie atât de mare… pentr-o inimioară…

CUSTODELE (se ridică): Inima Reginei e mare cât Țara!

ȘOFERUL: Miroși a Vadim... Poate... obiectul... nici n-o mai fi-n cutiuță!   

CUSTODELE: Am predat-o… și-am preluat-o cu proces verbal!

ȘOFERUL: La câți morți plimbai io timp de douăjdoi dă ani... văzui chestii de-ți stă mintea-n loc... Acu’ vreo cinci ani fu un accident la Costanța... luară foc în port vro zece inși... Și io-i dusei... tomnai în fundu’ Moldovii... Și... când deschiseră lăzile... văzui...  nimic! Adică... făcui trei sute dă kilometri pă timp dă noapte... ca să duc la destinație... nimic?!  Așa și cu (Spre raclă.) bucata de carne stafidită...

CUSTODELE (se ridică. Tunet!): Nu e... ”o bucată de carne”... e inima Reginei mele: rotundă... doar ușor uscată pe margini... ce bate și strigă: Sunt aici, vie ca Patria mea, pe care v-am lăsat-o, întreagă, s-o păziți ca pe inima voastră din piept! A fost ființa cea mai frumoasă de pe fața Pământului!  Și nimeni n-a iubit acest Neam cum l-a iubit Ea! Dacă, după o sută de ani, mai respirăm... e și lucrarea acestei minunate Ființe!

ȘOFERUL: Stau cu nevasta și trei copii tot într-o cutiuță... nu mai mare decât asta, unde zici că-și ține regina inima... ș-aia făcută d-ăl de la Scornicești... de-l înjură tot poporu’... acu’ când poate!... Ăla, dacă nu ne dădu papa, măcar ne făcu acoperiș deasupra capului... (Spre raclă.) ”Regina noastră”... ce ne dete?!

CUSTODELE (se ridică): Regina noastră ne-a unit  cugetele, ne-a învățat să ne tăvălim și vrăjmașii prin ceara iubirii, ca abinele un muscoi nepoftit, până își dau duhul și ne lasă în pace! Iubirea ei a fost toiagul în care Poporul nostru s-a sprijinit...    

Altă frână bruscă: Custodele se prăbușește, din nou, peste raclă.

ȘOFERUL: Vezi ce-nseamnă să n-ai de ce te ține?! De-a lungul veacurilor furăm mereu fără baston... Bate vântu’... întinzi mâna să te sprijini... de-un arac, de o frunză... Da’ omu’ nostru... când întindea mâna... da cu palma-n mușuroi! (Spre raclă.) Scrie și la gazată: unchiu-său... Carol ăl bătrân, veni cu-o valiză și-o juma de franzelă să să puie rege la noi! De vătafi avea țara asta nevoie?!

CUSTODELE: ”Vătaful”... a făcut România modernă!

Frână bruscă: Custodele se prăbușește, în genunchi, peste raclă.

CUSTODELE (se ridică, se scutură): Conduci mai voios decât Allan Prost...

ȘOFERUL: Ca să vezi din genunchi... România ”modernă”, cu ”drum național”... zis și ”forestier”! De o juma de veac nu suntem în stare să facem o curea d-autostradă... ca să lege capitala dă Sinaia! (Oprește, de data asta, lin.) Odihnim oleacă: să-ncălzi motoru’... (Palma-n parbriz.) Și asta-i adusă din străinătăți... Străinii ne dau numa’ rable... și regi! Când aflai că trebuie să duc racla reginii... mă documentai. (Scoate un ziar.) Mă-sa... Maria Alexandrovna a Rusiei... și tac-su... Alfred, duce de...

CUSTODELE: ... Saxa-Cobury și Gotha, ofiţer în marina britanică, al doilea fiu al Reginei Victoria a Marii Britanii. Ceilalţi copii ai familiei erau Alfred, fratele cel mare al Mariei, şi cele trei surori mai mici: Victoria Melita, Alexandra Victoria şi Beatrice, cu nume de alint: Ducky, Sandra și Baby Bee… 

ȘOFERUL (îl măsoară): Pari băiat de la oraș... Nu găsiși tu o slujbă... decât să păzești morți?! Și io car morți... da-s copil de țară... crescut cu urzici și fasole. Tata și mama muncea pân’ le sărea ochii la ceapeu... muncă multă, bani... ioc!... cu chiu cu vai făcui un liceu industrial la Caracăl... n-avusăi timp dă... regi și regine. Da’… ce e drept... e drept: scrie la ziar că regina fu... călare pă situație! (Pornește.)

CUSTODELE: În august ‘916, am intrat în război cu Austro-Ungaria, iar Germania, Turcia şi Bulgaria ne-au atacat din nord și pe flancul Du­nării:  Bucureş­tiul era în pericol să cadă. Înainte să plece din capitală, Regina mai vrea să-și vadă o dată răniții, ”copiii” ei… ”Stăteam pe scăunel, între paturile a doi dintre cei mai bolnavi, ţinându-i de mână, şi plângeam cu toţii, de parcă am fi fost cei mai vechi prieteni… Groaza de greutăţile drumului şi de teama de a fi luaţi prizonieri înlătura toate barierele, fiecare îşi lăsa să se vadă senti­mentele. Iar eu stăteam printre ei şi nu găseam nici o vorbă de consolare sinceră, fiindcă, dintre toţi, poate eu eram cea mai crâncen lovită. În cele din urmă,    mi-am ascuns capul în palme şi am plâns. Atunci au redevenit cu toţii bărbaţi, simţind că trebuie să o aline pe femeia aceasta nefericită - pe regina lor, care însă era fericită: străina venită de peste țări nu mai era străină: era a lor!"

ȘOFERUL (deschide ziarul): ”Regina Maria a fost mamă a șase copii…”

CUSTODELE: Carol, Elisabeta, Maria, Nicolae, Ileana și Mircea.

ȘOFERUL: Să pune o întrebare legitimă!

CUSTODELE: Care?!

ȘOFERUL: Soțul reginii… câți copii avu?!

CUSTODELE (se ridică): Oprește!

ȘOFERUL: Fă-n pungă: ne cam grăbim!

CUSTODELE: Coboară!

ȘOFERUL: Și... cine mai conduce utilaju’?!

CUSTODELE: Nu mă privește: oameni ca tine ar trebui interziși prin lege! Cum... să stai lângă inima unei sfinte... și să vorbești ca un birjar?!

ȘOFERUL: E democrație: fiecare vorbește și gândește după pofta inimii!

CUSTODELE: Ca să vorbești tu ”după pofta inimii”... acum o sută de ani, femeia ”cu inima în casetă”... cum zici, a pus primele cărămizi la piedestalul pe care Neamul său a urcat, timid!

ȘOFERUL: Da’... timid de tot! (Ziarul.) De-o sută dă ani... tot urcăm... tot urcăm... ca ursu’ pă brad... numai că vârful bradului e retezat!

CUSTODELE (țipăt): Oprește!

ȘOFERUL: Iar... te trece?!  

CUSTODELE: Să retez o creangă de brad din margine de drum... să cioplesc o  spadă... cu care să apăr onoarea Reginei mele... și a Neamului meu... de un troglodit!

Frână bruscă: Custodele se prăbușește, din nou, peste raclă.

ȘOFERUL: Dacă luai ciumag... nu-ți intra-n boașe?! (Pornește.) Merită să-ți verși mațele pentru o muiere?! Vorba cuiva: toate femeile sunt... în afară de mama... care și ea e muiere!

CUSTODELE (țipăt): Regina mea nu e ”o muiere”: e o Sfântă!

ȘOFERUL: La gazetă scrie... (Desface ziarul, pe parbriz.) Cică... ”sfânt”… n-ar avea feminin!

Frână bruscă: Custodele se prăbușește, din nou, peste raclă!

ȘOFERUL (spre... căzut): Acu’ fu fără voie: o sfântă dă pă trotuar făcu cu mâna la tramvai!

CUSTODELE: Nu e tramvai: e mașina mortuară a Reginei!

ȘOFERUL: Nu ziceai că regina spăla rănile la toții sărmanii?! Uită-te la asta: e rebegită! Să fie dă pomană! (Spre ”jos”.) Unde mergi, prințesă?

MARIA (de jos): La Pelișor!

ȘOFERUL: Și noi tot într-acolo! Ești cu-o delegație dă la Paris și te rătăciși de limuzină?

MARIA: Sunt muzeografă. De trei ceasuri stau în șosea... tocmai când sunt mai grăbită: trebuie să sosească la castel mașina cu inima Reginei Maria!

ȘOFERUL (pe geam): Noi suntem ăi cu regina! Urcă!

Femeia urcă. Caută cu privirea un loc unde să se așeze.

ȘOFERUL (pornește. Spre Custode.): Poți s-o ții pe sfântă-n poală! Ți-nchipui că-i regina... La gazetă scrie că și dumneaei... cam ținu ouă-n poală...

CUSTODELE (strigăt): Oprește!

ȘOFERUL (doar întoarce capul): Mâncași fasole?! Sau... șarpele cu clopoței te mușcă dă ficăței?!

CUSTODELE: Sari... ca țapul pe povârniș... din blasfemie în blasfemie! (Deget-țintă spre raclă.) Uite!

ȘOFERUL: De mă tot uit... sărim cu tot cu reginuță-n peisaj!

CUSTODELE: S-a ridicat... capacul!

ȘOFERUL (o clipă, în spate): Cărai mii dă morți... și niciunul nu să ridică din raclă!

CUSTODELE: După o sută de ani... cât a simțit în jurul ei spectrul nefast de   grobianism, prostie și ură... inima Reginei nu mai rezistă: se revoltă! (Strigă, spre cabină.) Dispari... piază rea!

Frână lină. Șoferul coboară: rămâne, în picioare, în marginea drumului.

ȘOFERUL (de jos): Cum vrea mortu’… așa face șoferu’ dă dric! (Spre Custode.)  Acu’… dă din pedale... tu sau regina!

Cu mișcări line, Custodele trece pe locul șoferului. Smucește în zig-zag, volanul.

ȘOFERUL: Probleme, Dorele?! (Liniște.) N-ai condus niciodată o limuzină, așa-i?!

MARIA: Haideți, vă rog... și-așa suntem în întârziere: așteaptă-n față, la castel... și dom ministru, și dom primar, înfășat în tricolor...

Șoferul urcă, din nou, îl împinge pe Custode dincolo de perdeluță. Se așază la volan.

ȘOFERUL (pornește): Greu la deal cu dricu’ patriei! Așa-i și cu țărișoara noastră... aia dă zici că ne-o lăsă regina... la cheie: mulți să urcară la volanu-i... da’ niciunu’ nu să pricepu să conducă! (Spre femeia care, în picioare, se ține cu palma de tavanul dricului.) Nu lăsa pă azi... ce poți face mâine: îți face loc nenea șoferu’! 

Frână bruscă: femeia se prăbușește... tot peste raclă.  

CUSTODELE (țipăt): Te-ai pus... peste Regină!

ȘOFERUL: O regină e tot femeie... (Deschide ziarul. Privește, când la ziar... când la femeie!) Să mor călcat de elicopteru’ dă Caracăl: e fix... regina ta din poză! (Spre femeie.) Să nu spui că te cheamă Maria!

MARIA: Maria... Popescu! (Se așază mai bine. Semeață.) Știu că semăn cu Majestatea Sa Regina! Vizitatorii... când mă văd lângă tabloul Reginei, din hol... își fac cruce: cred că sunt... chiar Regina! Unii mă salută cu reverențe...  M-am uitat în oglindă: suntem...

ȘOFERUL: ... amândouă... femei!

MARIA: Stau opt ore pe zi lângă tabloul Reginei... Când sunt lângă tabloul Ei... respir prin respirarea Ei... (Adulmecă. Spre cutia neagră.) Aici trebuie să fie caseta de argint în care e inima Reginei noastre!

ȘOFERUL: Ai fost campioană la orientare turistică?!

MARIA (candidă): Nu: la înot! Însă... când sunt aproape de ”ceva” al Reginei... încep a vorbi cu vorbele Ei... gândesc cu gândurile Ei! (Deget-țintă spre raclă.) Deja... simt cum îmi urcă... din  picioare, prin inimă... Sufletul Ei...

CUSTODELE (o privește cu alți ochi): Eu, de treizeci de ani... simt (Spre raclă.) cum ies raze din spectrul ființei sale sublime, ca dintr-o bucată de radon... trec prin pereții casetei... și mi se înfig drept în inimă!

ȘOFERUL: Să vă dea nenea șoferu’ câte-un piramidon?! (Spre Custode.) Dacă și pe tine te cheamă... ca pe bărbatu’ reginii... înghit volanu’!

CUSTODELE: Mă numesc Ferdinand Ionescu!

ȘOFERUL (încetinește): Să mori tu?! Ai buletin?

Custodele scoate buletinul: i-l întinde.

ȘOFERUL (citește: aruncă buletinul, în spate): După cursa asta mă internez două săptămâni la Bălăceanca! (Amândouă mâinile... sus de pe volan!) Cum mama dracului... să duc în ditai magaoaia... o cutiuță cu inima unei reginuțe... și, colac peste pupăză... lângă o tipă pe care-o cheamă... ca p-aia din cutiuță... și lângă unu’ pe care-l strigă... Ferdinand?!

CUSTODELE:  Tata-mare a zis că dac-o să fiu fată o să-mi pună numele Reginei... și dac-o să fiu băiat... o să port numele Regelui. El făcuse toate războaiele, ca soldat neinstruit, și ne povestea: ”Taicule, mai amărâți decât acuși și de când ne știm n-am fost niciodată... Ne-au mâncat păduchii pe toate fronturile... de la Turtucaia... la Cotu’ Donului... La Turtucaia a dat Dumnezeu de-am fost rănit... și cu ocazia asta am văzut-o și io pe Regina Maria, mama noastră, a răniților”. ”Cum era, bâtule?” ”Frumoasă, taicule, de pica frunza dudului din Rai: când ridicai privirea... chit că-mi erau ochii plini de durere... văzui o lumină... și lumina, taicule, ca o feștilă: leită fecioara Maria! ”Da’ mata ai văzu-o în carne și os și pe fecioara Maria?!” ” Cum am văzut pensia de veteran, după trei decorații cu Virtutea Militară... Da’ pe Regină am văzut-o: cu mâinile ei mi-a șters rana... și mă-mbărbăta: Lasă, fecior, că te faci bine și-o să te întorci pe front, că țara are nevoie de noi s-o ridicăm din tranșeu și s-o punem cu fața spre lumină!” Numai de lumină nu-mi ardea mie: eram sfârtecat de șrapnele și de păduchi... da’ când Regina s-a aplecă peste mine, pe guleru’ alb îi văzui rosătura de ploșnițe... leat cu a mea! Strașnică femeie, numa’ muc și zvâc: în loc să stea în pene și puf, ca o regină ce era... toată ziulica spăla răni și-o sugeau păduchii, cot la cot cu noi, soldații!”

ȘOFERUL: Culmea ar fi ca pă mine să mă cheme... Carol! Da’… mă cheamă Pavel.  Ăl bătrân  să dusă să mă declare la sfat... și cum era cam cherchelit... când îl întrebară dă numele ălui mic... cânta: ”Pavele bătu-te-ar boala, Pavele-Pavele!” N-a fost chip să scoată de la tataie altceva... și Pavel mi-a rămas pronumele...

MARIA: Nume de sfânt...

ȘOFERUL-PAVEL: Sfânt și sunt... toată ziulica pă drumu’…

MARIA ... Damascului!

ȘOFERUL-PAVEL: ... car morți: am contract cu Dumnezeu... să-i umplu Raiu’! (Frână bruscă: cei doi se îmbrățișează, peste raclă.) Era gata să trimit în Raiu’ șobolanilor... chiar un șobolan! Și-l călcam, dă-l dracu’: un guzgan mai puțin în Rai! (În spate.) Da’…  mi-e că răstorn cutiuța... cu reginuța! (Pornește.) Nemereala dracului: să am în dric... și pe rege... și pe regină!

CUSTODELE-FERDINAND: Nu e nimereală: e Destin. Ființa e o asimptotă.

ȘOFERUL: Ce-i aia ”asimptoată”?!

FERDINAND: Ceva ce te apropii oricât de mult, dar nu o vei atinge niciodată!

Frână bruscă: cei doi, din nou, carambol pe raclă.

ȘOFERUL: Alt guzgan... și-l ratai... ”la asimptoată”! (Pornește.)

FERDINAND: Numele fiecărui om e o asimptotă a Destinului. Toată viața nu facem decât să ne apropiem de realitatea prinsă în spectrul numelui pe care l-am primit... desigur nu întâmplător!

ȘOFERUL: De nu să-mbăta ăl bătrân... mă numeam Ion... sau Vasile...

MARIA (spre Șofer): ... dar vă numiți ”Pavel”!

ȘOFERUL: Și cu ce m-ajută?!

MARIA: Odată... o să porniți pe drumul Damascului!

ȘOFERUL (ceasul!): Io nu pot ajunge la Sinaia… din motiv dă guzgani pă traseu… și-n troșcoletă!... și mă arde la tălpi… Damascu’?! În armată aveam p-unu’ de-l chema chiar ”Ceapă”. Și când îl întrebam… cum să simte, zâcea: ”Ca ceapa!”

CUSTODELE-FERDINAND (se ridică): Eu am fost născut doar ca să păzesc inima Reginei mele!

ȘOFERUL-PAVEL: Dă treij dă ani ai luat salar ca să păzăști o inimă sfoiegită...(Spre Maria.) iar tu... ca să stai lângă un tablou prăfuit... Cum și io... dă treij de ani car morțî pentru-n pumn dă parale. Nimeni în lumea asta nu face nimic pă gratis...

MARIA (murmur): Eu am fost trimisă pe Pământ doar ca să veghez tabloul Reginei mele… (Spre raclă.) și acum e o binecuvântare să fiu la o palmă de inima Ei… să fiu în Sufletul Ei! (Moale, se întinde peste raclă: ochii în tavanul furgonetei.) Dormi, Nando?

FERDINAND (se întinde, alături: privirea tot în tavan): Dorm, Missy.

MARIA: Nu vii în patul meu? (Liniște.) Te cheamă Regina! (Se ridică în capul oaselor.) Ai uitat că de azi,11 octombrie... eu sunt Regina, iar tu, Nando, ești Regele meu!

FERDINAND: N-am uitat. Dar nu-mi dispare din fața ochilor imaginea cu  unchiul Carol în sicriu. Inima-mi plânge, Missy.

MARIA: Mă numea  demult... ”mica mea Regina”...  Însă...  cel mai mult mi-a plăcut când mi-a prins șnurul de ofițer al Regimentului de Roșiori. Până atunci mă simțeam româncă. Atunci m-am simțit o româncă ce l-a prins pe Dumnezeu de picior!

FERDINAND: A fost un mare om. Și un imens Rege!

MARIA: A fost tatăl meu. Al tău. Și al întregii Nații! Hai, vino la mine-n pat, Nando! (Liniște.) De un an... poate și mai bine... nu mai vii în iatacul meu, Nando! Sunt nu doar Regina ta... sunt și soția ta! Ți-am dăruit șase copii, Nando!

FERDINAND: Îți mulțumesc, Missy. Eu te-am iubit și te iubesc, Missy.

MARIA: Eu îmi iubesc soțul și pruncii. Dar, deasupra tuturor... iubesc această Nație... care m-a primit la sân și m-a făcut Regina ei!

FERDINAND: Și eu o iubesc, Missy... dar, uneori, mă întreb: Cum poți să iubești ceva... ce nu poți pipăi și strânge-n brațe?!

MARIA: Dar... eu iubesc în fiecare clipă Nația mea, Nando! Când mă duc la căpătâiul răniților mei... și-i strâng în brațe... simt că îmbrățișez întreg Poporul meu! Îmi plânge inima când îi văd cum trec dintr-o nefericire într-alta... aș vrea să-i mângâi deodată pe toți... ca pe unul!... și să-i fac fericiți! Fericirea Neamului meu e și fericirea mea! (Se ridică în capul oaselor.) Mâine... trebuie să strângi Consiliul de Coroană, Nando!

FERDINAND: De ce să strâng Consiliul de Coroană, Missy?!

MARIA: Ca să rupi nenorocita aia de neutralitate și să trecem de partea Antantei! (Se ridică: agitată. Nu-i mai ajunge spațiul mașinii: e gata să coboare.)

PAVEL: Stai pe curu-ți, cucoană: Vrei să te plătesc ca nouă?!

MARIA: Nu sunt cucoană: sunt Maria, regina Românilor!

PAVEL: Poate mă scoți din țâțâni... și te dau jos la prima!

FERDINAND (se ridică în capul oaselor): Cum vorbești cu Regina?!

PAVEL: Și ție ți se urcă la cap damfu’ de rege?!

FERDINAND (se ridică: marțial): Sunt Ferdinand, Regele tuturor Românilor!

Din nou, frână. Ferdinand și Maria se prăvălesc peste raclă. Maria se ”adună”:

MARIA: M-am coafat expre ca să-mi întâmpin Regina! Și... tot... buf-buf!... mi se pleoști   cocu’!

PAVEL: Te pomenești că trebe a-ți plăti și coaforu’?! Nu mai bine te lăsam să zaci ca curca-n creci în margine de drum... în loc să te fac regină-n dric? (Spre Custode.) Iar pe tine... să zaci încă treij de ani lângă cutiuța cu zgârciu-reginii?! Ați repetat mult la sceneta cu... regele și reginuța?

MARIA: Eu pe dânsul acum îl văd prima oară...

PAVEL: Credeți că nu mă duce mintea de țăran, să-mi dau sama că, în treij dă ani, amândoi paznici la oasele reginii... nu vă-ntâlnirăți voi la o ședință și zisărăți: Ia să jucăm noi piesa ”O inimioară pierdută” dă Petru Ispirescu, în fața prostului ce-o să care inimioara reginii... ca să râdem o săptămână?!

FERDINAND: Și eu o văd pe dânsa prima oară... Dacă e cineva de vină... atunci ”vinovată” e inima Reginei noastre, un pumn de uraniu, din care, și acum după un secol!... iradiază putere, căldură, speranță...

PAVEL: Iradiază... pă dracu’! Să vedem: pă mine mă mușcă... radonu’?! (Trece prin perdeluță și se așază lângă cei doi, pe raclă. După două clipe, țâșnește în picioare. Răcnet.) Majestate!

MARIA: Ce e, majordom?!

PAVEL (răcnet emoționat): Majestate, e patru dimineața trecute fix... și Majestatea Sa Regele trebe a înghiți picăturile de bicarbonat!

MARIA: Bine, majordom, mulțumesc de grijă: Regele nostru a luat picăturile!

PAVEL (trece iar prin perdeluță, în cabină. Murmur.): ”Iubirea îndelung rabdă, iubirea nu pizmuiește, nu se laudă, nu trufește... Dragostea nu cade niciodată!”

MARIA:  Apostolul Pavel, Epistola întâia către corienteni, capitolul 13-8.

PAVEL: Am zis eu asta?!

FERDINAND: Adineaori.

PAVEL: Poate... cineva vorbea în locul meu! (Apasă maneta.) Oi fi zis... Sunt obosit: toată ziua plimb morți: am amețit de la mirosul de tuberoze! (Mașina pornește.)

FERDINAND (se lungește, la loc, lângă raclă): Noapte bună, Missy!

MARIA: Trebuie să vorbim, Nando!

FERDINAND: E trecut de miezul nopții, Missy. Vorbim dimineață!

MARIA: Mâine dimineață convoci Consiliul de Coroană!

FERDINAND: De ce să convoc Consiliul de Coroană, Missy?!

MARIA: Ca să anunți că țara nostră iese din tratatul de neutralitate și intră în Antanta!

FERDINAND: Missy, nu e treaba ta...

MARIA: Dar eu sunt Regina acestei țări, Nando! Omul simplu, țăranul, târgovețul și negustorul... înainte de a-și face cruce și a se întinde în patul lui, își zice: azi am trudit, mi-am împlinit datoria pentru care am fost lăsat de Dumnezeu. În rest... de trebile Țării se ocupă Regele nostru, Regina și mai-marii țării!

FERDINAND: Parlamentul a zis... neutralitate...

MARIA: Nici cal, nici măgar... Cum stai pe marginea drumului și te uiți cum doi se bat...

FERDINAND: Însă nu iei scatoalce... Știi bine, Missy: suntem doar o țărișoară, nu ne putem lua la trântă cu cei mari...

MARIA: Dar și când se vor împărți darurile... vom lua... nimic!

FERDINAND: Și ce aștepți să primească o biată țară... nu mai întinsă decât o inimă?!

MARIA (se ridică în capul oaselor): Transilvania. E bucată din trupul Țării... Și cei de dincolo de munți... și noi, răgățănii... visăm să fim împreună, așa cum a fost dat de la  Dumnezeu!

FERDINAND: Vorbești ca o țărancă de la Beiuș, cu moși-strămoși daci...

MARIA: Și... ce altceva sunt?!

FERDINAND: O prințesă de pe Tamisa, altoită cu o litră de sânge rus... așa cum și eu sunt un teuton îmbrăcat în iie cu tricolor!

MARIA: Sufletul meu e dac și roman, Nando: e geamăn cu sufletul oricărui țăran de pe gogoloiul acestei țări! Cum și la tine e la fel... (Se ridică în picioare.) Intrăm în Antanta...

FERDINAND: Știi bine că și bătrânul Carol și-a călcat pe inimă să nu treacă de partea țărânii de unde se trage trupul său...

MARIA: Patria este sufletul, și nu carnea cea de lut, Nando! Nu vreau să trecem la Antanta pentru că sângele meu m-ar trage spre Anglia sau Rusia... ci pentru că o cere interesul singurei mele patrii!

FERDINAND: Missy, la patru dimineața vorbim despre patrie și patriotism?!

MARIA (se ridică în picioare): Patria e cea din sufletul, nostru și ne roagă s-o întregim cu Ardealul și cu toate provinciile ce i-au fost rupte din trupul sfânt! Mâine aduni Consiliu de Coroană și impui să ne lepădăm de neutralitate și să trecem în Antanta!

FERDINAND: Missy, lasă-mă să dorm...

MARIA: Nu dormi, Rege: când trâmbița Nației te cheamă... trebuie să te ridici și să  pornești pe drumul pe care Poporul tău va fi fericit...

FERDINAND: Mâine-n Consiliu... când se vor ridica germanofilii în frunte cu Carp... or să-mi toace ficații, Missy... Mai am un ceas de liniște până s-apar zorii...

MARIA: Nu pot să dorm, Nando... și n-o să pui nici tu geană pe geană... până când nu juri că mâine vom intra lângă Antanta... și ne vom căpăta Ardealul!

FERDINAND (spre Șofer): N-o ajuți puțin pe Regină... să doarmă?!

Frână bruscă: femeia se prăbușește peste custode, în partea de dincoace de raclă.

PAVEL (spre Maria): Scuze, Majestate! M-a rugat Regele... altfel nu mi-aș permite să inoportunez Regina!

MARIA (spre șofer): De când v-ați apropiat de raclă... ați devenit, brusc, amabil. Chiar... stilat! (Spre ladă.) Și pe mine m-a amețit... uraniul! (Caută cu privirea) Dar... unde să mă așez... mai departe de inima Reginei?! (Se așază, din nou, pe raclă. Mașina se oprește.)

FERDINAND: Trebuia să fim deja la Pelișor...

PAVEL. S-a încălzit motorul... E... de pe vremea lui Gheorghiu Dej! Mai luăm o pauză... Să fie adevărată povestea  cu razele care ies din casetă... trec prin pereții raclei... intră din inima Reginei... și ți se așază în inima personală?! Ia să mai încercăm o dată! (Trece iar prin perdeluță: se așază lângă Maria. După câteva clipe, sare în picioare.) Majestate, trebuie a vă lua două lucrușoare și pornim spre Ieși! Dacă nu ne grăbim... nemții vor găsi pe Rege și pe Regină în Palat!

MARIA: Să... plec?! Dar nu s-au uscat florile pe mormântul dragului meu prunc, Mircea!

PAVEL: Știu, Majestate, dar... Istoria e un joc de șah: pionii, turele și nebunii pot pieri cu toții, dar dacă piere Regina... jocul se termină!

MARIA: Jocul Neamului meu nu se va sfârși niciodată!

PAVEL (scutură capul): Se pare că... radonul... mușcă! Dar sunt obosit: toată ziua călare pe dric... și mirosul de tuberoze... (Apasă maneta. Peisaj mișcător cu munți...)

FERDINAND: Știu că ți-e greu, Missy: simt în inima mea de Rege inima ta de mamă. Însă... dincolo de toată ființa noastră, în care sunt deasupra... pruncii noștri, familia... e Poporul  și Destinul lui.

MARIA (murmur): Caracterul este Destin...

PAVEL-ȘOFERUL: ... zicea Nietzsche... (Spre sine.) De unde știu aceste vorbe?!

MARIA (lacrimi): Lacrimi... curgeți pe făgașul ochilor mei... suflete al meu... îngenunchează în fața proaspătului mormânt... (Îngenunchează.) Doamne, ai grijă de mormântul pruncului meu... și de toate mormintele noastre dragi. Trebuie să plec: fără Regina Lui, Poporul meu se poate risipi ca un stup fără... regină! (În sus.) Mircea al meu, te las singur sub pietrele reci ale bisericii… Mircea, micuțul meu, poate că zâmbești de undeva de sus, poate că înțelegi ce nu înțelege nimeni, noi cei de jos, ce înseamnă lacrimile părintești… Micuțul meu, poate că ești mai puțin singur decât biata ta mamă, dar lasă-mă să mai spun o dată toate numele dragi pe care ți le dădeam…acum că mă despart și de mormântul tău: Muki al meu, Mircea Vodă, Băiețelul inimii mele, Muguraș de viață, Speranță mică…  (Se ridică.) Să pornim! (Se dezmeticește. Murmur.) Trebuie să mă țin departe de... (Spre raclă.) acest drag pumn de uraniu... altfel nu mai ajungem la Pelișor... și îi fac rău Reginei mele! (Se îndepărtează de raclă: se lipește de perdeluța cabinei. Respiră adânc.) Odată, a venit o delegație de la București... cu niște musafiri  de la Moskova. Eram lângă Tablou... și am început să strig: V-am lăsat o țară cu un contur de inimă și voi ați tot ros din ea... până a ajuns o turtă dulce, fără gust! (Respiră și mai adânc.) Da: trebuie să mă îndepărtez de inima Reginei mele... ca Regina să ajungă la casa Ei! (Vrea să treacă în cabină.)

PAVEL (o respinge, politicos): Nu mi-aș permite să țin în brațe Regina...

Maria se întoarce în furgonetă: se așază, din nou, pe cutie. Custodele vine iar lângă ea.

FERDINAND (o cercetează de aproape) Chiar semeni cu Regina!

MARIA: Și tu semeni... cu un bărbat!

PAVEL: Scrie în gazetă... (Citește.) că... în perioada Unirii... toată lumea zicea:”Există un singur bărbat la Palat și acela e Regina”.  

FERDINAND: La 18 noiembrie, pe rit vechi, 1 decembrie 1918, pe rit nou, Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia proclama Unirea cu patria-mamă a provinciilor româneşti de peste Carpaţi.

PAVEL (în spate): Vă rog respectuos… să fie liniște! (Bărbia, spre Maria.) Vreau să ajungem în bune condiții la Pelișor și să așezăm inima Reginei la locul ce i se cuvine!

MARIA: Ce frumoooos!

PAVEL (pe geam): Valea Prahovei este o parte minunată a frumoasei noastre Patrii, așa cum ne-a lăsat-o Regina!

MARIA: Ooo… și mai frumos! (Întinde mâna dincolo de perdeluță: atinge cu două degete fruntea șoferului.) N-are febră! (Spre Șofer.) De când te-ai apropiat de raclă… vorbești îngrijit, gândești drept… ești alt om! ”Pă” e ”pe” și ”dă” e ”de”: curat, românește!

FERDINAND: Cine se apropie de inima Reginei își regăsește Dumnezeirea. Ființa, adormită dincolo de păienjenișul de vulg și nepăsare, se trezește, brusc, se privește pe sine și șoptește: ”Sunt… eu!” Așa a trezit Regina Maria, Nația noastră din ”somnul cel de moarte” în care ne-adâncirăm… ”prin noi înșine”!

ȘOFERUL-PAVEL (privește drept înainte): Nu m-am ”adâncit” în nimic… (Se întoarce.) Vorbesc cu ”pă” și ”dă” doar atunci când vreau! Și știți de ce? Am observat că pe teritoriul danubio-carpatin… dacă pari tâmpit ai mai multe șanse! Și eu m-am mirat că,  adineauri, mi se plimba prin creier pildele apostolului al cărui nume îl port…

FERDINAND: Din motiv de asimptotă!

PAVEL: Nu e nicio asimptotă: demult, și eu l-am căutat pe Dumnezeu, prin târg, pe munți și prin fânețe, pe drumuri fără pulbere… ”Vreau să Te pipăi și să urlu: Este!”

MARIA (spre raclă): Inima Reginei ne-a transformat pe toți… ne-a făcut mai curați, mai drepți… mai buni!

PAVEL: Și la ce-ți folosește dacă ești ”bun”?! De două mii de ani… dacă nu mai bine… cineva tot vrea să mă transforme… cică, în ”ceva mai bun”: ba în răzeș, ba în ”legat de glie”… ba în ”supusul Majestății Sale”… ba în ”omul nou al orânduirii socialiste”… Dar eu nu vreau să fiu schimbat de nimeni și de nimic. Nici măcar de Regină!

FERDINAND: N-a reușit nimeni să reziste spectrului asimptotic al inimii Reginei… nici când era în viață… și nici acum, când doar inima îi e vie!

PAVEL: Eu o să rezist! Și știți de ce?! Pentru că nu vreau să fiu Pavel de pe drumul Damascului… ci cetățeanul Pavel din Dămăroaia… slobod la gură, dar liber!  (Pornește.) Vreau să rămân prost, cârcotaș, dar cu ființa mea întreagă…  mică, așa cum m-a zidit Dumnezeu... și să nu mă înclin nici măcar în fața unei ființe atât de frumoase cum e Regina! E singurul mod în care îmi mai pot salva sufletul!

FERDINAND: Orice Pavel se va opri, într-o zi, lângă Asimptota sa...

MARIA: ... din colbul Damascului!

PAVEL: Mă uit în jur și nu văd niciun indicator pe care să scrie ”Spre Damasc”: doar șosele strâmte, pline de colb și, la fiecare cotitură, o fetiță cu ciorapii-n nuia... Nu hulesc: doar constat! (Tare.) Și dacă Lumea nu vrea să semene cu sufletul meu, vreau  să semăn eu cu Lumea! (Izbește volanul.) Pă cai! (Grimasă.)

MARIA (observă. Se apleacă dincolo de perdeluță): S-a întâmplat ceva?!

PAVEL (mâna la gură): Nimic. ”Pă”… mi-a ars limba! (Tare.) Chiar… de-o să ard cu totul… ”Pă cai!”  

FERDINAND: În aceeaşi zi se întorceau de la Iaşi, Regele Ferdinand şi Regina Maria... Trenul oprește în gara Mogoşoaia, numită mai târziu Băneasa, unde  sunt întâmpinaţi de generali, membri ai guvernului, de ofiţeri români, francezi şi englezi și de mulți cetățeni veniți să-și întâmpine Regele și Regina, la finele exilului din  propria țară. Călări, Regele, Regina, principele Nicolae şi generalul Berthelot au trecut pe sub Arcul de Triumf. Regina îşi agăţase de şa un buchet de crizanteme galbene: cu zâmbetul ei frumos își saluta Poporul… 

MARIA (spre Sală): Acum s-a sfârșit visul cel rău și lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea! Nando al meu... Regele  Nației Române... se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea Poporului său. Jertfa de sine a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toți, mari și mici. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari și înfricoșătoare! În fiecare gară, mulțime nerăbdătoare, sute de soldați, urale furtunoase, muzici, cântări și fluturat de steaguri. Inima mi-e plină până la revărsare… Ne-am întors acasă, după un surghiun de doi ani. Ne-am întors triumfători! E o zi de entuziasm, de delir... Mă simt  zguduită și îmi tremură degetele pe când închei nasturii tunicii militărești. Pe cap port o căciulă de astrahan cenușiu, cu o curelușă sub bărbie, care-mi dă înfățișarea unui soldat voinic și bucălat... (Face un pas spre peretele lateral al furgonetei: spre spectatori.)

PAVEL (strigăt): Cucoană... e pericoloso sporgersi! (Își bate gura cu palma. Încet...) Regină, vă rog: să nu alunecați!

MARIA (nu-l ia în seamă: se balansează spre public): Și dacă o să cad... am sprijin în Poporul meu! (Spre Sală.) Vă mulțumesc că ați venit în Piața Victoriei... ca să mă acoperiți cu flori și aclamații... și să sărbătorim Unirea cea Mare!

Mașina se oprește, lin... Custodele coboară, se proptește în marginea Scenei.

FERDINAND (spre Sală): Ați încremenit în proiect?! Regina voastră vă salută! Răspundeți-i... cu tot entuziasmul pe care îl merită! (Aplauze timide... sau însuflețite! Spre Maria.) Credeți că ea nu e Regina... Dar... carnea ne-o frământă Dumnezeu, din lut și o ulcică de apă... și ne-o dă spre folosință... până când El crede că trebuie să ne-o ia înapoi. Importantă e inima ce învelește Sufletul și-l ocrotește... Inima e Sufletul însuși, iar Inima Reginei se află acum în fața voastră: chemați-o spre voi și aclamați-o!

PAVEL (coboară: îl ”trage” pe Custode înăuntru): Hai, vere, că pleacă teleguța! (Își bate gura. Încet.) Vă rog, Majestate, urcați! Plecăm!

Mașina ”pornește”. Maria rămâne la ”fereastră”: privește peste Sală...

MARIA: Îți mulțumesc pentru aclamații, Poporul meu: respirația ta venind spre mine ca un oftat de Speranță, e elanul ce mă ține în brațe și mă ocrotește... Vă salut și eu, bravi români din Piața Victoriei, ce mă întâmpinați cu un plăcut inimii mele potop de flori și încurajări venite din respirările voastre calde... Am izbândit împreună: în această frumoasă zi de Intâi Decembrie 1918, Poporul nostru e acum într-un singur mănunchi... ca un snop de spice ce nu va mai fi niciodată dezlegat!  Uitându-mă la voi... am impresia că până și casele, și pietrele drumului strigă! Steagurile ce fâlfâie la ferestrele voastre... ale noastre, pe acoperișuri, la felinare, și stegulețe în mâna fiecărui copil, e o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru, în care suntem cu toții părtași. Privesc pe deasupra capetelor voastre și văd, dincolo de pereți, prin ferestrele caselor... însuflețirea de pe fiecare chip, căreia încerc să-i răspund cu un zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil și să simt o apropiată împărtășire a bucuriei Poporului meu. Toate fețele voastre, întoarse spre noi, Regele și Regina voastră, și acele mii și mii de mâini întinse spre noi, parcă își iau iar în stăpânire suveranii, de care au fost despărțite timp de doi ani amari. După acești doi ani cumpliți, ne-am întoars biruitori, împreună, în ciuda nenorocirii și a umilinței, iar visul de veacuri al României e acum împlinit. Trecem în alai prin piața unde Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful brațului stâng, ne urează: ”Bine ați venit în țara voastră!” Însă... gândul ce ne arde, pe mine și pe Regele vostru, e spre căminul nostru, la Cotroceni, unde a zăcut dragul nostru prunc Mircea doi ani în singurătatea unui mormânt, așteptând întoarcerea noastră. Mircea mititelul, pe care a trebuit să-l părăsesc... îl vom regăsi sub caldul pământ al Patriei!

Mașina se oprește iar, însă... lin.

CUSTODELE-FERDINAND (ochii la ceas): Așa nu mai ajungem nici la Sărindar! Dar... o clipă în plus lângă inima Reginei mele... e aur curat! Și ce bine e să nu te dai mereu cu capul de pereți! Acum înțeleg de ce s-a sfârșit și Regele: într-o epocă cu atâtea zdruncinături...  vine o vreme când, și rege să fii, tot zici ”Bogdaproste” când pui mâinile pe piept și te ridici la Domnul! 

MARIA (se ridică): Nando s-a urcat la Dumnezeu într-o zi de 20 iulie 1927...

FERDINAND: Eram ostenit, dar am închis ochii cu sentimentul datoriei împlinite: lipisem la Țară, Bucovina și Transilvania și făcusem o patrie dodoloață, așa cum visaseră strămoșii... Îmi crescusem în ograda Țării șase copii...

MARIA: ... cu rana nestinsă a mezinului Mircea coborât prea devreme-n mormânt!

FERDINAND: L-am înălțat pe tron pe întiul născut Carol...

MARIA (oftează): Multe nopți n-am dormit... (Se întinde pe raclă: se ridică, brusc.) Nando, ce să facem cu tânărul Carol?!

FERDINAND: Nu știu, Missy... L-am luat și cu zăhărelul, și cu biciul... dar nu-l dovedesc! Lasă-l să meargă în cârciumi, la curve... dar atâta vreme cât ține sceptru-n mână... e bine!

MARIA: Mi-e teamă că... într-o zi să nu verse ulcica cu lapte proaspăt... cules de tine și de înaintași pentru respirarea acestui popor frumos!

FERDINAND: Missy, când i se vor împăienjeni ochii... și mintea...  să aveți grijă să puie sceptrul în mână cuiva, de sânge regesc, ce se va dovedi vrednic!

MARIA: Mihai... pare cu vână de Rege... doar că e... copil!

FERDINAND: O să-l ajuți... tu, Brătienii, urmașii lor... și cine i-o mai fi-n preajmă! Eu, acum, mă duc, Missy: mi-s ostenit.

PAVEL: Și io-s ostenit: dacă mă-ntind pă spate... adorm ca un iepuroi! (Încet.) Somn ușor, Măria Ta... o să ocolesc toate gropile! 

MARIA: Vroiu a zice ”s-a stins”, însă m-am strunit imediat: un rege e ca o stea cu lumina tot vie și rămâne mereu într-un colț de Cer, ca un far ce veghează zi și noapte deasupra corăbiei supușilor, ca să le dea mereu azimutul... Pe drumul spre Curtea de Argeș, unde l-am așezat pe Rege lângă tatăl și muma lui... tot Poporul l-a plâns, ca pe un tată adevărat... Regele Carol și Regina Elisabeta au fost pentru mine și pentru iubitul meu Nando, niște părinți iubitori și calzi... Tot creuzetul cosmopolit de teutoni, ruși și engleji scorțoși ce foșnegăia prin venele lor... și al nostru, s-a topit în șuvoiul de sânge valah, deopotrivă subțire și foșnitor, în credința cea nouă, ortodoxă, în care sufletele noastre, crescute în recele catolic, s-a cufundat și s-a ostoit ca intr-un cald izvor... Nando al meu și mărețul Rege Ferdinand pentru Poporul său lasă în urmă o țară întregită, un popor ce cu un ochi își plânge năpăstuirea din veac, iar cu celălalt își râde rotunjirea demult visată... dar și pe noi, o familie rotundă ca o inimă, cu șase copii dintre care cinci trăitori... iar primului nostru născut, purtând numele neprețuitului bunic Carol, i-a și pus sceptrul în mână... Acum, când amintiri dragi îmi inundă, din nou, inima, sunt mâhnită că, tocmai acum, la sfârșitul tumultoasei mele vieți, chiar fiul meu iubit m-a îndepărtat de la înaltele trebi ale Poporului meu, pe mine, mama sa și purtătoare în suflet a nădejdii și jălaniei acestui năpăstuit Popor, pe care     l-am vegheat cu sufletul deschis în toate bătăliile pierdute dar mereu câștigate, căruia   i-am fost mamă, soldat și infirmieră... Mă rog lui Dumnezeu în fiecare zi să-și facă bine datoria de Rege și să-și slujească Poporul... în vreme ce eu continui să merg la orfelinate, șterg lacrimi și răni deschise... Dacă mi s-a luat dreptul de a fi ”femeia soldat”, continui să fiu ”mama răniților” pentru Poporul meu...

PAVEL: Omu’ e ca dulgheru’: trăiește ce trăiește... ș-apoi moare! (Palma peste gură.) ”Pe cel slab în credință priviți-l fără să-i judecați gândurile. Toate ale voastre cu dreptate să se facă: în ceea ce pe altul îl judeci, pe tine însuți te osândești!”

MARIA: Însă... inima mea mereu foșnitoare a ostenit... Plec la Dresda să mă tratez... dar corpul meu refuză miracolul: vreau să mă întorc în ţară spre a-mi găsi liniştea, la Pelișor. (Scrie!) Dragul meu Rege și fiu: nu vreau să mor printre străini, chit că doctorii mă asigură că, prin tratament, îmi mai pot prelungi viața… Nu mai vreau nicio dispensă: e vremea  să-mi îndrept cu demnitate corpul de lut spre un binemeritat mormânt, și sufletul spre Raiul unde mă așteaptă sufletele iubitului meu soț și Rege, ale fiului meu Mircea și ale strămoșilor mei... Pe tine, fiul meu și Rege peste acest Neam, să te binecuvânteze Dumnezeu și să te aibă în pază… Iar când va suna trâmbița și voi fi invitată în mormânt... voiu ca trupul meu să fie coborât în țărâna de la Curtea de Argeș, alături de iubitul meu soț, iar inima să odihnească, la Balcic, unde a cunoscut singurele clipe de liniște din viața mea: o corabie nătângă pe o mare învolburată...    

Motorul ”tace”, subit: peisajele de pe cortină își opresc și ele curgerea.

PAVEL (coboară: saltă capota. Se întoarce în cabină.) Să gripă motoru’... (Dă cu pumnul în volan.) A dracu’ rablă! (Încet.) ”Nu vă mințiți și nu fiți mânioși, de vreme ce    v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, laolaltă cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat în cel nou!”

Din spate, pe deasupra, potop de claxoane și voci.

FERDINAND: Ce vor?!

PAVEL: Am blocat drumul... chiar la cotitură! (Se apleacă pe gemuleț.) Când un choir vă tăie din salar... nu scosărăți o vorbuliță... acu’… vi să sculă claxonu’?! (Încet.) ”Dragostea nu cade niciodată”... (Normal.) A căzut motorul! Altă cale nu e... decât...

MARIA: ... Calea Damascului!

PAVEL: ... să așteptăm să vină Smurdul să ne remorcheze! (Scoate telefonul.)

MARIA: Trebuia să fiu la servici de-acum un ceas... (Începe să-și facă cruci mari.)

FERDINAND: Poate e un bonus de la Dumnezeu: să mai stau un ceas în plus lângă scumpa mea Regină!

PAVEL (apasă pe mai multe butoane: hâțâie volanul): Hai, tărăboanță, dă-i fălci! (Încet.) Frumoaso, te rog... pentru Regina noastră: torci ca  mâța-n lână... și să pornim!

Liniște: doar ecoul claxoanelor.

PAVEL (în spate): Ziceați că... Regina ridica munții și întorcea râurile: pentru neamul ei era-n stare să facă felii luna de pe cer și s-o împartă la răniți. (Spre raclă.) Rugați-o: și voi sunteți neamul ei... și răniți! (Palma peste gură!)

Maria, încet, îngenunchează lângă raclă.

MARIA: Regina mea: Te rog din sufletul meu... care e o mică parte din Sufletul tău mare: Hai să ajungem la casa ta, să așezăm inima ta vie în pieptul Femeii cu zâmbet sfâșietor, din Tablou!

PAVEL (apasă, cu forță, maneta. Liniște. Spre Custode.): E rândul tău, Majestate!

Ferdinand îngenunchează lângă raclă.

FERDINAND: Regina mea, lângă inima ta mare, inima mea, mică,  plânge: ajută-mă să suport depărtarea de tine... Nu știu dacă voi rezista:  deja dorul de tine mă mistuie... Dar... ajută-te să te așez la casa ta, ca să intri cu inestimabilul tău zâmbet în dulcele somn al Veșniciei! 

Șoferul apasă maneta. Liniște. Coboară, deschide oblonul dinspre Sală. Prinde racla în brațe, desface capacul cutiei: scoate caseta cu inima Reginei.

PAVEL (spre casetă): Dacă ai pornit mereu motoarele Neamului... pornește și  motorul dricului care îți duce inima acasă! N-o să poți! (Deschide capota: așază caseta deasupra motorului. Urcă din nou în cabină. Apasă maneta.)

Zgomot de motor: viguros... Mașina se desprinde, cu un zvâc voios: pornește înainte... 

PAVEL (își face cruce): Doamne-Dumnezeul meu!

Din spate, voci... chiote de satisfacție. Peisajul de pe cortină începe să se succeadă, voios. Șoferul apasă frâna tare, ostentativ. Mașina face un ”stop” hotărât, sănătos. Din spate, claxoane și voci supărate.

VOCI PRINTRE CLAXOANE (din șoseaua-Sală): Dă din pedale, Allan Prost... că ne prinde bruma!

FERDINAND (capul prin perdeluță, în cabină): Acum... ce mai e?!

Pavel nu-i răspunde: înțepenit, privește, fix, prin parbriz.

MARIA (capul prin perdeluță): Ți-e rău? (Îi observă privirea priponită.) Ce vezi?

PAVEL: O lumină mare... mă izbește drept în moalele sufletului... îmi înmoaie voința și cugetul... țărâna fierbinte de sub tălpi trece în colbul unui drum... iar în capătul drumului e... Regina...

MARIA (se așază lângă șofer, pe jumătatea de scaun liberă): Da, o văd: ține în brațe un snop de crizanteme galbene... luminoase, ca zâmbetul ei...

PAVEL: ”Omule, zice Regina, ți-am spălat rănile... ți-am dăruit inima mea, ca să-ți aline durerile. Ți-am pornit motoarele... Pentru ce mă prigonești?!” (Coboară, șerpuitor: se pune în genunchi, în fața mașinii. Degetul la buze: spre ”trafic”.) Mai încet: să nu-mi treziți Regina!

VOCE  (din trafic-Sală): Dă-i înainte... s-ajungem odată, că se termină berea de la bufet! Ne-aduseră de la firmă... pă tabel... să vedem o piesă cu Unirea... da-i așa dă luuungă... ca așteptarea din ziua de salar!

PAVEL: Suntem un neam prea grăbit: trecem pe șoselele noastre pline de hârtoape... și nu vedem, pe margine, odată la o sută de kilometri... și de ani!... o troiță simplă, mâncată de cariul vremilor, însă plină de lumina aurie din aerul lui Dumnezeu... Așteptăm să ne cadă, de Sus, Iubire... Doar că... ”Dragostea nu cade niciodată...”

VOCE (dintre ”participanții la trafic”): Ce țară minunată, unde... în orice șofer de dric zace un poet!

MARIA (pe geam): Nu e poet... e Pavel!

PAVEL: Iartă-l, Regină, pe omul nătâng care am fost: un călător pierdut pe drumul Damascului... ce a confundat o Sfântă cu o femeie...  Iartă și Neamul nostru, mereu cârtitor și cu orbul găinilor... de la Burebista... până la... (Spre Sală.) noi, poporul acestei Regine ce a trebuit să vină din depărtări, să se îmbrace în Suferința noastră... să-și îndese în vene sângele nostru... până s-a colorat mai dac și mai roman decât sângele  nostru... Veniți să i ne închinăm!

Maria și Ferdinand coboară primii: se așază, în genunchi, lângă Șofer. Vin și alți spectatori din Sală: se așază toți, în jurul dricului.

PAVEL: Te rugăm, Regina noastră: ne-ai dat, acum un veac, la cheie, o mașină       nou-nouță... pe care noi, nechibzuiți, am folosit-o drept cabrioletă... Ajută-ne, încă o dată... să desfundăm carburatoarele... ca să pornească și motoarele noastre gripate...

TOȚI: ... motoarele noastre gripate!

PAVEL: Lasă razele inimii tale să vegheze deasupra noastră, ca un spectru cald...

TOȚI: ... cald!

PAVEL: Rămâi... mama noastră! Și dacă vom fi tot nătângi...

TOȚI: ... așa cum bine ne pricepem!

PAVEL: ... nu ne obloji: atinge-ne cu jordeaua... poate ne revenim și intrăm pe drumul drept... acolo unde Tu ne-ai visat!

Scena se umple de spectatori, de mașiniști, luminiști, garderobieri... toți  aplaudă...

  

                                                                   CORTINA