Tangoul maimuţelor

   Ascult "Cântec despre Bucovina" cântat de Grigore Leşe (orice altă interpretare e mediocră!) de zece, de douăzeci de ori. Aş asculta-o, neclintit, de o mie de ori. E imnul românilor de pretutindeni şi dintotdeauna. În vocea demn-tragică a lui Leşe stau cel puţin două veacuri de molcomă suferinţă. În pauze, ascult "Of, ce dor, ce chin, ce jale" cântat de Tudor Gheorghe. În aceşti doi geniali cântăreţi poporul român, pe cale de dispariţie între ţigănie şi prostie, şi-a pus tot of-ul.

   În rest, aştept ca maimuţoiul de serviciu, pe care l-am votat, şi trupa lui de mediocri, după ce i-au tras, meritat, scaunul de sub picioare unui dictator insalubru şi i-au pus, oarecum, la colţ pe saltimbacii din preajma lor, să anunţe că dezastrul a fost atât de mare, cum a şi fost, că mondiala Criză a fost atât de mare, cum şi este, încât nu prea mai e ceva de făcut.

   După hăhăitul dispreţuitor urmează tangoul maimuţelor.

Crăciun

   E timpul urărilor şi a colindelor. O fac: şi ticăloşii, şi oamenii oameni. E păcat că Dumnezeu dă tuturor dreptul la cuvânt. Nu există timp al iertării. Un tip insalubru şi nociv ca marinelul nu poate fi iertat. Nu poate fi iertat nici numitul Ponta pentru că vrea să-l ierte pe delincvent. Poporul român nu trebuie să uite că a fost scuipat în faţă: nici chiar în timp ce mestecă din cozonacul sărbătorilor.

   După ticăloşi, par a urma mediocrii. Reptilele. Şerpii vor fi înlocuiţi cu guşterii.
   Şi cu asta ce-am făcut?!
   Cică... La mulţi ani!
   Dar... încotro?!
   Totuşi, şi Iisus ar trebui să vorbească...

Sindromul Câmpia Turzii

   Nu ştiu de ce toată lumea spune că numitul Ponta ar fi un trădător: nu e deloc! Ponta e cel mai important băsist. Am spus-o de multă vreme, puteţi verifica: Ponta e apărătorul cel mai preţios al marinelului, pus în acest important post de către serviciile secrete, cu nobilul scop de a interveni când e mai mare nevoie. De fiecare dată când marele cârmaci a fost în pericol, mongolul a scos spada şi a rezolvat, rapid, "cazul". Astă vară a semnat cu ochii închişi protocolul cu susţinătorii lui Băsescu, prin care se pecetluia, practic, insuccesul referedumului. Acum câteva zile, când poporul român, într-un reflex disperat, a votat aproape şaptezeci la sută, nu pentru Ponta sau USL, ci pentru suprimarea băsescului, Ponta a intrat în alertă: s-a grăbit să ridice pe catalige UDMR-ul, garda pretoriană a dictatorului. Ba mai mult: a semnat alt protocol cu "învinsul"! Toate gesturile pontistului sunt specifice unui băsist ascuns, dar care, în disperare de cauză, a trebuit să-şi dea arama pe faţă. Ce blestem pe poporul român: vrând să scape de kilerul său, să fie nevoit să voteze cu sluga acestuia!

   Istoria românilor este şirul unor trădări succesive.

Pa!

   M-am dus la vot şi... surpriză: am fost lăsat să votez. Deşi mă retrăsesem din Naţiunea Română, vezi-bine, buletinul meu de identitate a rămas valabil! Aşa că i-am tras un vot USL, cu sete: în momentul când am aplicat ştampila am întors capul, ca să nu văd numele deputatului pe care îl votam, de fapt. 

   Ca mine a făcut mai tot poporul român. A votat cu scârbă, dar a votat. Între nişte criminali, circari şi sctivişti mediocri, i-a ales, firesc, pe ultimii. Curvele aşa-zis intelectuale. cot la cot cu ardelenii cică înţelepţi, au votat tot cu marele cârmaci. E clar: ori sunt tâmpiţi, ori sunt tâmpiţi. Cert e că ponderea de aproape douăzeci la sută de lichele din poporul român se menţine. E certitudinea că România nu se va face bine niciodată. Semnul cel mai clar e declaraţia pripită a numitului Ponta, referitoare la o alianţă, inutilă, cu UDMR. N-am nimic cu ungurii, cei mai buni prieteni ai mei sunt unguri, bulgari etc., dar UDMR ul mai putea sta şi el pe bară, după ce l-a lins ani de zile pe marinel.

   Am mari îndoieli în privinţa zilelor ce vor urma. În rândurile USListe sunt pitiţi mulţi, mulţi şerpi cu sau fără clopoţei. Dar ce s-a întâmplat ieri e un lucru just şi necesar. Singurul care dă o şansă, mică, acestui popor care, cu fibra lui eminesciană, s-a adunat din cenuşă şi, cu silă, a pus ştampila aşa cum trebuie. 

   În ceea ce mă priveşte, în zilele următoare am să tac. Am liniştea că, timp de trei ani de când mitraliez din toate poziţiile blindatul băsist, am contribuit şi eu la coborârea în bernă a drapelului pirateresc. Acum vreau să continui să scriu literatură. Unora, uneori şi mie, li se pare o întreprindere inutilă. Poate că aşa şi e. Dar, privind "dintr-un loc înalt şi sfânt", adică de pe un loc geometric unde literatura coabitează cu matematica, aşa cum îl descria genial marele Ion Barbu, e singurul lucru care contează.

Eminescu

Când văd cohortele de USL-işti ce mişună pe străzile Patriei, din zori până-n seară, cu o inconştientă nesimţire, egalată doar de lăcomia şi indiferenţa pedelistă... mă apucă greaţa şi aproape că-mi zic: Doamne, nu mă mai agit... fie cum vrei Tu: şi unii, şi alţii sunt la fel de ticăloşi! Îmi dau seama imediat că am intrat în imnul băsist: "Hai să nu votăm, că şi ăştia sunt la fel de pramatii ca şi noi!" Ies imediat din amorţeală: nici ăştia nu sunt cu mult mai breji, dar pedeliştii trebuie să se ducă! Să nu amestecăm găinarii cu criminalii! Ce-a făcut Băsescu şi ceata lui se numeşte crimă împotriva poporului nostru! Şi trebuie pedepsiţi, nu doar prin vot!

   Voi merge la vot şi voi pune ştampila pe USL. Cu suficientă scârbă. Dar o voi "fixa", fără ezitare! Ce va fi apoi... vom vedea! Nu mă convinge nimeni că plagiatorul Ponta, de altfel un tip mediocru şi care bucuros ar trece în tabăra băsistă, e mai slab prim ministru decât tandemul Boc-Udrea. Adică trinomul prostie-ticăloşie-nesimţire. În ţara asta, unde 90% dintre doctori cu patalama sunt făcuţi, contra cost, de alţii, Ponta e, oricum, mai deştept decât orice pedelist. Mă doare-n paişpe dacă şi-a luat sau nu doctoratul pe drept sau nu, aşa cum îi doare şi pe patapievicii şi lingăii băsişti: şi ei sunt din acelaşi aluat. Adică dintre cei care au falsificat ierarhiile în toate domeniile şi registrele, pantru un singur motiv: să le meargă lor bine.

   Am fost de curând la Botoşani şi, din apropiere, am simţit că Eminescu se perpelea în mormânt. Pentru că, desigur, Sufletul lui e tot la Ipoteşti... Cel mai mare român nu poate avea somn când simte că Naţiunea lui a ajuns pradă nevolnicilor.

   "Să ne mutăm în altă Ţară!" strigă şi Goga. Mulţi români au luat -o de bună şi s-au mutat pe malurile Tamisei, ale Tibrului... Dar să se mute ei! Eu zic să punem ştampila, fără entuziasm, chiar cu silă, dar s-o punem... nu unde trebuie... ci să n-o punem unde nu trebuie!

   Vai, cum se perpelea Eminescu!

Mi-e dor de voi

Îmi pare rău că, de o bună bucată de vreme, nu mai pot sta de vorbă cu voi, cititorii mei, din Moldova. Rusia, Ucraina, Germania, Italia Olanda, SUA... până în Thailanda, dar scriu teatru. La fel cum îmi pare rău că nu pot publica aici ce scriu în ultima vreme: Concursurile de Dramaturgie, la care particip cu piesele mele, trebuie să fie nejucate, nepublicate... Oricum m-au descalificat la un concurs,  pe care l-am mai câştigat la ediţia trecută şi pe care trebuia să-l câştig şi acum, pe un motiv stupid: mi-am scris numele pe plic... E un fel de pana prostului, la şoferi: dar îl voi câştiga la anul! Am să public pe site-ul meu gheorghe-truţă.ro, ,deja "format", piesele publicate, jucate, premiate... adică acelea "moarte" pentru concursuri...  La cele jucate am să "anexez" şi filmele spectacolelor. Veţi vedea spectacolele după piesele mele de la Teatrul Naţional Bălţi, Teatrul Naţional Craiova... şi din alte părţi!

                                                                                   Pa!

Concurs Naţional De Dramaturgie

La Teatrul Mihai Eminescu din Botosani a avut loc Gala decernarii premiilor la cea de a XXIII-a editie a Festivalului – concurs naţional de interpretare a piesei de teatru într-un act "Mihail Sorbul", eveniment organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani.
La sectiunea se Creatie a festivalului, unde au fost primite 37 de piese, juriul celei de a VIII-a ediţii a Concursului Naţional de Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act "Mihail Sorbul", desfăşurat în ziua de 10 noiembrie 2012, la Săveni, format din  Ştefan Oprea (preşedinte), Dumitru Ţiganiuc şi Gellu Dorian, membri, a decis acordarea următoarelor premii:

1. Premiul I: FLORENTINA LOREDANA DALIAN, pentru piesa de teatru  VREMEA MAGNOLIILOR.
2. Premiul II: GHEORGHE TRUŢĂ, pentru piesele de teatru: Simfonie pentru oboi şi nimeni şi O zi cu Eva..
3. Premiul III: ION BOGDAN MARTIN, pentru piesa de teatru Whisky, şampanie, atmosferă.
4. Premiul special al juriului: CRISTINEL BĂNICĂ, pentru piesa de teatru Casa de amanet.
5. Premii speciale:
- Premiul revistei Hyperion: DANIEL BĂNULESCU, pentru piesa Agenţia de turism pentru Paradis
- VIOLETA ION, pentru piesa de teatru Pariul  şi  ADRIAN SUCIU, pentru piesa de teatru Tunelul spre lună.               
 Organizatorii au mai reţinut pentru publicare în antologia ce va apărea la ediţia a IX-a a concursului următoarele piese de teatru:
- Ioana Ivanov – Roua dispare dimineaţa
- George Arion   - Administratorul
- Dorina Balan – Zorii care-mi bat la poartă
- Claudiu Amaron – Într-o seară
- Gabriel Dirandurian – Confesiuni ale unui scelerat
- Carmen Paula Dominte – Pantofi de damă nepurtaţi
- Vlad Dobroiu – Dincolo de cortina roşie
- Gheorghe Budău – Milogul
- Gheorghe Truţă – Taci şi mori
- Gheorghe Truţă -  Mîine e apocalipsa
- Gheorghe Truţă – Romeo şi Julieta reloaded
- Toma Grigore – Interviu la Cabinet
- Adi George Secară – Copilul din noi
- Cristinel Bănică – Viaţa o bancă.

Dramaturgul, azi

                                                

  Azi am în „portofoliu” optsprezece piese „mari” şi opt piese „mici”.  În mod normal nici nu s-ar face o deosebire între „mari” şi „mici”... dar pentru că, în mod curent, ea se face, şi pentru că nimic din ce ni se întâmplă azi nu mai e normal... realizez şi eu această disjuncţie. Cu obiecţia că o piesă pentru copii se scrie cel puţin la fel de greu ca şi una pentru „adulţi”. Mai fac precizarea că nu dramatizez basme sau romane: când mă apropii de una din ele (cum am făcut cu „Alice nu ştie să moară”, după Jurnalul Alicei Voinescu, piesă pusă în scenă de maestrul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova) o fac într-un mod foarte liber, ca o piesă autonomă, ci nu ca o adaptare. Am publicat două cărţi de teatru, am câştigat sau am fost nominalizat la câteva zeci de concursuri de dramaturgie naţionale (inclusiv UNITER), ale Uniunii Scriitorilor, mi s-au jucat opt piese şi încă două sunt pe „buza” scenei. Mai precizez că din cele douăzeci şi şase, jumătate sunt foarte recente, cu ele particip la concursuri, unde condiţia de nepublicat, nejucat e esenţială. Spun toate acestea ca să respect rigorile anchetei dumneavoastră. Mai adaug că pot să mă consider un autor oarecum „fericit”: am fost jucat cu trei piese la Teatre Naţionale, unde se „pătrunde” foarte greu. Celelalte au fost „puse” la teatre de stat, de prestigiu Ştiu autori dramatici foarte buni care nici măcar nu au debutat cu o piesă pe scândura Scenei...

   Am urmărit „faza” precedentă a anchetei dumneavoastră. Am citit părerea maestrului Cornişteanu, pe care îl respect foarte mult, a Alinei Rece, dintre regizorii tineri admirabili, şi cred că părerile lor, care coincid cu ale altor membri marcanţi ai „clubului” select al regizorilor, sintetizează impresia obsedantă al acestei tagme: dramaturgia română contemporană nu există! Nu ştiu ce conţine muntele de texte din biroul domnului Cornişteanu, dar el ar trebui privit ca o metaforă a precarităţii relaţiei regizor-autor contemporan.  Argumente de felul „literaturizare excesivă” de ce nu i se aplică, de pildă, şi lui Shakespeare însuşi, pentru că într-un excurs critic cinstit nimeni nu trebuie cruţat. Ar trebui să se recunoască, într-un mod onest, că de fapt suntem într-o hegemonie nemiloasă a Regizorului, în jurul căruia se învârt, ca nişte titirezi descumpăniţi, directori de teatre, scenografi, actori. Iar când directorul de teatru e şi regizor, convieţuirea devine uneori imposibilă. În această ecuaţie autorul dramatic nici nu mai contează: el a ajuns a şaptea roată de la căruţa Teatrului. Totul porneşte de la trufia acceptată a regizorului , dublată de comoditatea sa malignă: de ce să mai „despic” un text contemporan necunoscut: prefer să mestec, la infinit, marile piese, să le mai adaug două trei nuanţe, atât cât să dovedesc cât sunt eu de „mare”! Dispreţul regizorului pentru Text e depăşit doar de scărba acestuia faţă de autorul Textului. Iar dacă autorul mai şi trăieşte, „vina” e maximă şi e pedepsită exemplar!

   Desfid orice argumentaţie simplistă după care dramaturgia contemporană nu există. Pot oricând, şi chiar aş „sacrifica” una dintre piesele mele recente publicând-o aici sau aiurea, să exemplific pe propria „carne” că piesa de teatru românească există şi are un anume standard. E trist că la această tăvălire în noroiul Nimicului nu reacţionează nimeni, nici Uniunea Scriitorilor care, pentru a se alinia mai bine la trendul desfiinţării de facto al speciei „piesă de teatru”, face şi ea ce poate: aproape a anulat premiile pentru cărţi de teatru, naţionale şi pe filiale, pecetluind astfel decesul piesei de teatru, ajunsă astfel, „text dramatic”, „scenariu teatral” şi orice altceva. Şi mai trist e faptul că autorii de piese de teatru, câţi au mai rămas, se complac într-o expectativă aproape frauduloasă, mulţumindu-se cu firimiturile pe care, generoasă, lumea din preajma Teatrului le aruncă: un concurs dramaturgic, terminat măcar cu o nominalizare şi, rar, câte o punere în scenă. Şi asta doar pentru unii, nu întotdeauna cei mai merituoşi. V-o spune unul care, aşa cum am precizat la început, are un număr de concursuri naţionale dramaturgice câştigate, şi alt număr de piese jucate. Dar despre concursuri, singurul mod contemporan de a respira al dramaturgului, se cuvine a discuta muuult!

                                                             

N-am timp să mai comentez mizeria politico-socială românească. Pentru cine doreşte, vă prezint piesa premiată, prezentată în spectacol.-lectură la Bucureşti, în cadrul Festivalului Internaţional "100, 1000, 1000000 de poveşti" de către Teatrul Ion Creangă, şi apărută în Antologia Teatrului. O lună mă iertaţi, da?

                                                                      GHEORGHE  TRUŢĂ

                  GREA  E  VIAŢA  DE  PITIC!

                               -feerie  comică-

                                                       

      Personajele

     PITICUL ION

     HARAP ALB

     ALBA CA ZĂPADA

     SPÂNUL

     CAPRA

     HÂRCA

     SCUFIŢA ROŞIE

     BUNICUŢA

     VALETUL

     TREI IEZI CUCUIEŢI, UN BĂIEŢEL, UN POMPIER ŞI O MOTOCICLETĂ

                                                                 SCENA  1

Poiană însorită. Se zăresc pereţii albi ai unei colibe. Într-o albie plină cu clăbuci, Alba ca Zăpada spală rufele piticilor. Alături, piticul Ion, cocoţat pe un taburet, întinde hainele pe sârmă.       Cinci-şase rufe... bineînţeles albe ca zăpada, deja flutură în bătaia vântului. Doi pitici joacă table, trei se întrec la o bâză. Al şaselea e lungit în iarbă, cu burta la soare.

ALBA CA ZĂPADA (strident): Gion, adu apă!

Piticul Ion sare de pe taburet şi dispare, în fugă, în direcţia căsuţei dintre mesteceni. Apare imediat, încovoiat sub povara unui hârdău plin cu apă, cât el de mare. După care se urcă, din nou, pe taburet şi continuă să întindă rufe.

ALBĂ CA ZĂPADA (la fel de fermă): Gion, adu săpun!

Aceeaşi goană, pe acelaşi traseu. La întoarcere se opreşte în marginea Scenei şi ridică exasperat ochii spre Cer. Trece însă, din nou, la întins rufe.

ALBA CA ZĂPADA: Gion, nu mai am detergent!

Deja binecunoscuta goană. Piticul gâfâie. Încă o dată, la întoarcere, se opreşte: din barbă i se scurg stropi de sudoare. Ceilalţi pitici s-au întins, unul lângă altul, cu burţile în sus şi sforăie.

ALBA CA ZĂPADA: Gion!

Piticul Ion, care tocmai se urcase pe taburet, sare jos, aruncă rufele pe care le mai ţinea sub braţ şi se propteşte în mijlocul Scenei.

PITICUL ION (epuizat şi enervat): Gion, adu săpun... Gion, adu apă... Gion, adu sare, pătrunjel sau morcovi, Gion, întoarce friptura, fă curăţenie, taie lemne şi aşterne cuverturile! Gion în sus... şi Gion în jos! Şi, la împărţeală, Gion primeşte felia de plăcintă cea mai subţire! (Hotărât.) Plec încotro oi vedea cu ochii! M-am săturat până peste cap de povestea asta în care robotesc şi iar robotesc, din zori şi până în seară. Vorba lu văru’ meu, Statu Palmă Barbă Cot: munca e pentru tractoare şi maşini agricole! (Melancolic.) E adevărat... seara, înainte de culcare, eu sunt primul pe care Alba Ca Zăpada îl sărută pe frunte... dar e cam scump sărutul! Îmi găsesc eu un loc de prinţişor sau măcar de zmeuleţ, într-una dintre poveşti! (Îşi mângâie barba.) Frumuşel sunt, deştept... ce să mai vorbim! (Plin de avânt.) La drum!

Dispare. Joc de sunet şi lumină.

                                                                                SCENA  2

Harap Alb îşi ţesală bidiviul. Când apare Piticul, calul nechează.

HARAP ALB (tresărind): Neică, îmi sperii Pegasul!

PITICUL (prietenos, îi întinde mâna): Servus, Harap Alb! Ce faci?

HARAP ALB: Noroc bun! (Îl măsoară.) Eşti cam scurt. Ai intrat la apă? Parcă te cunosc de undeva... (Efort intelectual... evident dureros!) A... te ştiu de la picnicul de joi, de la Alba ca Zăpada! Faină fată! M-am amorezat pe loc şi iremediabil! Jur că aş fi luat-o, pe loc, de soţie... dacă n-aş fi avut în cârcă oareşce împărăţie... Ştii cum e cu palatele şi acareturile: dacă le ai,    să-ţi trăiască, dacă nu le ai... să nu le doreşti. Am intrat şi-n gura babacilor... Ăl bătrân a sărit ca de pe muşuroi: că... fata e frumoasă, dar cam subţirică la zestre: o poieniţă, o căsuţă... şi cam atât. Şi mai poartă-n cârcă şapte pitici, şapte guri la masă... şi ce guri! E ştiut: cu cât eşti mai mic la trup, cu atât ai foalele mai largi! Plus gura lumii... (Oftează.) Asta e... Măcar pentru moment a trebuit să-mi ostoiesc iubirea... dar Alba ca Zăpada mi-a rămas aici! (Inima!) Babacii mi-au repartizat o fătucă de prinţ, la trei împărăţii mai la vale. Acu’... tocmai ambalez bidiviul şi fug într-acolo. În cale trec şi pe la unchii mei, împăraţii Verde, Roşu şi Portocaliu... ba... Galben! Nici nu mai ştiu bine culorile: în orice caz... culori de semafor... am uitat adresele pe pian! (Calului.) O-ho... stai cu tata! Ia jăratec: face bine la digestie! (Îl îndeasă cu cărbuni aprinşi.) Dar pe tine ce vânt te aduce pe aici?

PITICUL: În şomaj de bunăvoie. N-ai cumva un locşor şi pentru mine?

HARAP ALB (gânditor): Eu ştiu?! (O idee!) Spânul e-n foaie de boală: a făcut pneumonie...

PITICUL (dezamăgit, ferm): Orice slujbă... în afară de Spân! (Îşi mângâie barba.) Pentru nimic în Lume nu mi-aş rade fuiorul!

HARAP ALB (îl bate pe umăr): Lasă, neică... vedem noi! Acum... mergi cu mine! (Îi mai îndeasă calului pe gât un coş cu jăratec. Animalul cade lat!) Iaca... poznă” (Diagnostic.) Jarul l-a ars la lingurică! (Resemnat.) Nu-i nimic: avem idei, avem soluţii! (Iese, şi după un timp se întoarce cu o motocicletă cu ataş.) E Yamaha! Mi-a trimis-o în dar, de majorat, unchiul de la Răsărit... împăratul Portocaliu... ba, Galben! (Chiuie şi se aruncă în şa.) Are şapte iepe-putere! (Spre Pitic.) Pe cai, bătrâne! (Melodie rock.)   Ce legănare, ce desfătare

                                                            Apăs pedala, sare zăbala...

                                                            Yamaha!

                                                            Pornesc ca vântul, mâncând pământul

                                                            Cu ambreaj, am alt curaj

                                                            Yamaha!

(Chiot.) Ca vântul şi ca gândul să ne duci, Yamaha! (Piticul a sărit în ataş.)

                                                                                  SCENA  3

Motocicleta, cu Harap Alb în şa şi Piticul în ataş, se opreşte în faţa unei firme pe care scrie ”Spânul SRL”. Claxon.

HARAP ALB: Domnu’ Spânu! (Răspuns: ecoul.) Nenea Spânule! (Acelaşi ecou. Într-un târziu apare o arătare oblojită din cap până în picioare.)

SPĂNUL: Nu mai ţipaţi... mă doare tigva!

HARAP ALB: E semnul sigur că ai dovlecel! Hai, sari în ataş... că ne prinde ploaia!

SPÂNUL: Nu pot, Harap Alb... abia mă ţin pe picioare! M-a prins o blestemată de gripă... Strănută de trei ori la rând.

HARAP ALB: Să creşti mare... dar mai bine să-ţi crească părul! Las-o-ncolo de boală: ne aşteaptă atâtea secvenţe frumoase! Prima e cea în care tu cobori în fântână, pe frânghie...

SPÂNUL (strănută fără încetare): Nu pot, păcatele mele! Cum dau de umezeală, cum nu mă mai opresc din strănutat! (Bineînţeles... strănută!)

HARAP ALB: Ia antigripale!

SPÂNUL: Fac injecţii din cinci în cinci minute... mi-e fundul strecurătoare! Şi hapuri, şi frecţii, ceaiuri cât cuprinde... şi vaccin dintr-ăla cu treij de mii flaconu’! Tot degeaba... (Strănută!) Mă duc să m-arunc sub cuptior! (Fuge în casă.)

HARAP ALB: Iaca poznă! Păcat de poveste... Dar... avem idei...

PITICUL: ... avem soluţii!

HARAP ALB (chiot): Nu mor câinii când vor caii... sau invers! (Ambreaj.)

AMÂNDOI (cântă): Ce legănare, ce desfătare

                                    Apăs pedala, sare zăbala

                                    Yamaha!

Peisaj cu câmpii verzi, cu dealuri şi munţi înzăpeziţi. Trec pe lângă un indicator pe care scrie: „Împăratul Verde, prima la stânga”. Se opresc în faţa unei firme. Se poate citi: „ Împăratul Verde: sediul central”. Claxon.

HARAP ALB: Unchiule Verde! (Iese un valet în livrea.)

VALETUL: Împăratul este...

HARAP ALB: Spune-i că a sosit nepotul lui preferat, viteazul Harap Alb!

VALETUL: Împăratul este... lipsă!

HARAP ALB: Da’ tare mai eşti de cap, nenicule! Şi unde e Împăratul?

VALETUL: E dus!

HARAP ALB (exasperat): Unde, neghiobule?!

VALETUL (calm englezesco-dunărean): Înălţimea sa e dusă peste trei mări şi două ţări la cules de borangic!

HARAP ALB: Iaca poznă! Încalec pe-o şa şi transmit un e-mail: „Dragă unchiule, trimite bani de benzină la Post-Restant!” (Accelerează.)

AMÎNDOI (cântă): Pornesc ca vântul, mâncând pământul

                                  Cu ambreaj, am alt curaj

                                  Yamaha!

Apare firma „Împăratul Roz şi Fiicele”. Claxon.

HARAP ALB: Unchiule Roz!

Apare acelaşi valet.

HARAP ALB (evident mirat): Tot tu?!

VALETUL: Lipsă de personal: Criza!

HARAP ALB: Unde e unchiul?

VALETUL (dicţie impecabilă): După cuptior: are gripă.

HARAP ALB: Bat-o boala... de gripă: îmi strică toată povestea! Şi... verişoarele?

VALETUL: Zac şi ele.

VOCEA ÎMPĂRATULUI (din Castel): Bă nepoate... ce mai face tac-tu?

HARAP ALB: Bine! (Accelerează. Melodia rock...)

                                                                              SCENA  4

Harap Alb şi Piticul, în marginea unui izlaz.

HARAP ALB (spre Sală): Iacă-ne teferi... deşi tare mă mir! (Arată spre motocicleta zvârlită în iarbă.) Cu rabla asta am făcut trei pene la oră! În total... două’ş’patru. Vorba aia: Să te ferească Dumnezeu de omul spân şi de cauciucuri slabe! (Oftează.) Abia am ajuns până aici! (Cu mâna, roată.) Dincolo de ierburile aistea e Grădina Ursului, unde se ascund celebrele sălăţici. Normal era să-l fi trimis pe Spân să le culeagă sau, dacă ţin bine minte povestea, pe fetele unchiului Împărat. Dar... cu toţii se umflă cu piramidoane! Poate salvăm ceva din Poveste... care oricum e cam jumulită! Cel puţin aici e frumos peisajul: e linişte, cântă prigoriile... ca-n sânii Naturii! Stăm aici, regulamentar, de trei zile şi trei nopţi, la pândă...

PITICUL (cască): Vere, ne mai dăm la salăţi ori ba?!

HARAP ALB: Un bob zăbavă, prietene

PITICUL: Păi... de trei zile şi trei nopţi tot mestecăm la boabe... şi ruginim în câmp! Mi s-a rărit şi bărbiţa de atâta aşteptare! Măcar ursul e natural... sau e de pluş?!

HARAP ALB: Natural!

PITICUL: Fioros?

HARAP ALB: Potrivit. Tat-su a fost un urs pe cinste... Mi-aduc aminte ce chefuri am tras cu dânsu’ printre lăptuci! Le-am pus şi pe Twiter! Şi fi-su e bunicel, da-i cam moale. Rar, fiii se ridică la înălţimea taţilor... cu excepţia mea, fireşte!

PITICUL (hotărât): Vere, eu nu mai aştept!

HARAP ALB (cască): Stai pe curu-ţi, prietene!

PITICUL (se ridică): Sar la salăţi... înainte să-mi  ruginească bujiile!

Dispare dincolo de zidul de buruieni. O grădină obişnuită, cu morcovi, usturoi şi pătrunjel. Şi binecunoscuta salată. Piticul smulge, la întâmplare, câteva legume, se opreşte şi cercetează împrejurimile.

PITICUL: Hei, ursule! (Ecoul îi întoarce vorbele.) Ieşi din bârlog, lighioană! Uite, îţi culeg lăptucile! (Doar ecoul...) Ieşi să te lupţi cu mine, cum spune povestea! Sunt aici... sunt fierbinte! (Niciun semn. Enervat.) O să-ţi smulg toate salăţile şi o să la arunc la iepuri! (Smulge smocuri de verdeaţă pe care, ostentativ, le împrăştie împrejur. Niciun rezultat. Se opreşte. Dintre ierburi apare Hârca, o bătrână străvezie, blajină.

HÂRCA: Bună ziua, flăcăule.

PITICUL (întorcându-se): Nu prea semeni a urs.

HĂRCA: Eu sunt Muma Pădurii.

PITICUL (o cercetează în continuare): Sanchi: eşti banală ca o babă!

HÂRCA (mieros): Ce să faci, maică: bătrâneţile. Şi pensia mică, de ceapeu.

PITICUL: Unde e ursul care păzeşte salăţile?

HÂRCA: Ce să păzească: e vai de coada lui! S-a luat după hoaţa de vulpe, a stat o noapte întreagă cu coada în gârlă şi l-a tras frigul la şale. În plus... a rămas cu coada cioantă, de-l râd bursucii! (Oftează.) De trei zile stă sub plapumă şi boleşte. Gripa asta l-a pus pe butuci. Toată noaptea i-am pus comprese cu oţet. Striga prin somn că Talpa Iadului i-ar pune coarne.

PITICUL: Şi Grădina... cine-o păzeşte?

HÂRCA: Mai strig eu la ţâncii care sar gardul şi-şi umplu buzunarele cu castraveţi. Da’ tu, maică, ia cât pofteşti, că eşti de-al nostru, din Poveste . (Tot mai amabilă.) Ia verdeaţă, pătlăgele... ia-ţi spanac. (Culege ea însăşi legume şi i le pune în braţe.) Ia, nu te sfii!

Piticul, dezamăgit, aruncă legumele în iarbă şi se aşază pe o buturugă.

PITICUL (filozof): Unde sunt urşii de altădată!

HÂRCA (urechea!): O să plouă, maică... şi creşte ţelina!

PITICUL: Nici viitorul nu mai e cum era!

Hârca adună alte legume pe care le prăvăleşte peste Pitic. El le aruncă, plin de dispreţ, într-o parte.

PITICUL: Lasă-mă, babo, cu verdeaţa ta! (Tăcere înaltă!) Ştii ceva? Mă plictisesc. Am plecat din poiana Albei ca Zăpada cu atâtea speranţe... Visam să mă lupt cu zmei şi hârci, tânjeam după acţiune şi suspans. Şi când colo... împăraţii au gripă, zmeii sunt în concediu, urşii fac nani iar hârcile culeg pătrunjel! (O idee.) Babo, poţi să faci ceva pentru mine?

HÂRCA: Orice, flăcăule!

PITICUL: Fă un descântec şi du-mă de aici!

HÂRCA: Oriunde ţi-e voia!

PITICUL (visător): Du-mă unde se crapă piatra-n patru, unde munţii se bat în capete, ca berbecii, puricii au potcoave de oţel... iar zmeii au minim o mie de capete!

HÂRCA: Păi... acolo locuieşte Zmeul-Zmeilor!

PITICUL: Acolo vreau!

HÂRCA: Acolo... vei fi!

Îi presară, circular, peste creştet, descântecul.

                                                                                 SCENA  5

Pe o firmă stă scris, cu litere mari: „Zmeul Zmeilor”. Mai jos, cu litere de-o şchioapă: „Program cu publicul: Zilnic: 8-16. Sâmbăta 8-12. Duminica: Închis.” Lângă intrare, un zmeu micuţ, în uniformă de portar.

ZMEUL DE SERVICIU (salută mecanic): Permiteţi să raportez: Sunt zmeul de serviciu!

PITICUL (îl cercetează): Cam pricăjit... Altul mai acatării nu există?

ZMEUL DE SERVICIU: Uite cine vorbeşte:  tu ai fi vreun uriaş?!  Da’ cu ce ocazie pe la noi?

PITICUL: Îl caut pe Zmeul Zmeilor.

Dă să inte: Zmeul de serviciu îi taie calea.

ZMEUL DE SERVICIU: Oleacă zăbavă: Şefu’ e-n şedinţă.

PITICUL: Ce şedinţă?!

ZMEUL DE SERVICIU: Consiliu de administraţie!

PITICUL: Să vină aici numaidecât... îmi arde buza să-l muşc de ureche!

ZMEUL ZMEILOR („crapă” uşa): Ce-i gălăgia asta?!

ZMEUL DE SERVICIU: Şefu’, neisprăvitu’ aista dă năvală!

ZMEUL ZMEILOR (cercetându-l pe Pitic): Cine eşti şi ce doreşti?

PITICUL: Sunt al şaptelea pitic din poiana Albei ca Zăpada şi ard de poftă să-ţi trag o bătaie pe cinste!

ZMEUL DE SERVICIU (ofuscat): Şefu’, într-o clipă îl arunc cât colo... la trei împărăţii, pe tăpşan!

ZMEUL ZMEILOR: Lasă-l. Numai eu am permis la cafteală!

ZMEUL DE SERVICIU (fremătând): Doar două palme, şefu’... mă mănâncă buricele!

ZMEUL ZMEILOR (îl struneşte din nou): Datoria înainte de toate! Meseria e brăţară de aur... şi alte proverbe româneşti! (Piticului.) Vin într-o clipă, numai să-mi iau zalele şi paloşu’!

Dispare şi apare, după o clipă, echipat.

ZMEUL ZMEILOR (hohotind): Ei, partenere, în zale să ne batem sau în buzdugane să ne învelim? Ba: invers! Mă rog, cunoşti textul!

PITICUL: În luptă dreaptă... că nu e strâmbă!

ZMEUL ZMEILOR (lasă în jos spada): E o problemă!

PITICUL: Care?!

ZMEUL ZMEILOR: Eşti prea mic... şi nu te nimeresc! (Aruncă buzduganul.) N-am niciun folos: e setat de la un metru douăzeci în sus... şi tu n-ai nici un metru!

Apare Cronicarul: ţine sub braţ o măsuţă portabilă, un laptop şi un gong. Le instalează, tacticos, se aşază şi el, după care, privindu-i pe combatanţi, aşteaptă.

CRONICARUL:  Aveţi analizele la zi? (Combatanţi prezintă „documentele”.) Şi permisul de     port-spadă?

ZMEUL ZMEILOR: Hai, nu mă plictisi... vrei să-ncep cu tine?!

CRONICARUL: Aşa e regulamentu’... Dacă mă prinde Protecţia Consumatorului că nu vă controlez la scripte, îmi ia licenţa. (Totuşi...) Gata?

ZMEUL ZMEILOR şi PITICUL (deodată): Gata!

Cronicarul bate gongul. Începe încleştarea. Un soare roşu se ridică...

CRONICARUL (apăsând clapele): Şi se luptară... zi de vară (Soarele coboară...) ... până-n seară!

(O Lună galbenă urcă şi coboară.) Aşa trecu prima zi! (Bate gongul.) Şi se mai luptară încă o zi de vară (Aceeaşi succesiune: Soare sus..)... până-n seară. (Luna... jos! Iarăşi... gong! La auzul gongului, luptătorii se descleşteză.)

ZMEUL ZMEILOR (gâfâind): Hai să punem de-o pauză! (Se întind, osteniţi, unul lângă celălalt, pe spate.) Ce-am ostenit! Îmbătrânesc... şi-mi pare rău! Mi-au cam ruginit mădularele... E-hei... altădată mă luptam o săptămână încheiată, fără pauză, şi eram tot verde! Acum... mi s-a făcut foame! Pe tine nu te arde la lingurică?

PITICUL: Ba bine că nu, nea Zmeule! Da’ n-am strop de merinde!

CRONICARUL (pe tastatură): Şi făcură de-un bob zăbavă....

ZMEUL ZMEILOR (spre Cronicar): Ia mai lasă psaltirea... şi adu-ne ceva de îmbucat! E-hei... mâncatul ăsta nu e aşa de simplu cum cred unii! Mi-a pus zmeoaica un pacheţel, îl găseşti în mapă! Adu-l încoace!

Cronicarul se ridică şi iese. Apare cu un ditamai coşul plin cu merinde. Zmeul caută prin coş şi dă pe dinafară roşii, castraveţi şi alte legume ce se împrăştie pe duşumea.

ZMEUL ZMEILOR: Te pomeneşti că toanta de nevastă-mea a uitat să pună ketceapul! Când  ajung acasă o să-i umblu prin fuior! (Piticului.) Ia şi înfulecă! Am uitat cum te cheamă!

PITICUL: Ion.

ZEMEUL  ZMEILOR: Ca pe iapa mea. Eu o să-ţi spun Gion.

PITICUL (speriat): În niciun caz... nea Zmeule! Parcă o aud pe Alba ca Zăpada: „Gion, adu apă! Gion, crapă lemne!”

ZMEUL  ZMEILOR: Atunci... Jean e bine? Piticul... Jean! E trendy! (Spre merinde.) Ia... cu sare! Ar fi bună şi-o udătură. Ce bei?

PITICUL: Apă rece cu lămâie... dacă se poate.

ZMEUL ZMEILOR: În basme se poate orice... (Spre Cronicar.) O apă pentru vericu! Şi mie... o bere! (Cronicarul aleargă. Zmeul, obosit dar mulţumit de „prestaţie”.) Măi... da’ ce ne-am mai trântit! (Îl priveşte cu admiraţie.) Ştii să te baţi! Mic ş’al dracu! (Îl bate pe umăr.) Păcat că nu sunt şi eu mai tânăr! (Soseşte Cronicarul cu băutura. Zmeul, sorbind din sticlă, plescăie...) Ce trânte mai făceam în tinereţe! Odată... m-am luptat cu Talpa Iadului un an încheiat! Dup-aia... am băut amândoi douăsprezece butoaie cu vin roş... şi ne-am răcorit! (Aruncă sticla goală pe spate. Se ridică.) Amu... la slujbă! (Spre Cronicar.) Cât a mai rămas?

CRONICARUL: O zi şi-o noapte!

Se încleştează din nou.

ZMEUL ZMEILOR (strigăt): Vezi să nu mă loveşti la bătături!

Alternanţa: Soare... Luna. Gong!

CRONICARUL: Şi se luptară trei zile şi trei nopţi încheiate... la toţi nasturii! Stop!

ZMEUL ZMEILOR (gâfâind): Uf... iar ostenii! Nu mai ţine, nenicule... tre să ies la penzie! Acu... la duş! (Îi întinde mâna Piticului.) Mi-a părut bine! Hai să ţinem legătura! Când ai chef de-o trântă, sună-mă. Sau trimite un e-mail! Adresa mea e: zmeulzmeilor.ro. Hai, pa!

Iese. Cronicarul îşi strânge lucrurile şi dispare. Piticul rămâne singur în Scena goală.

PITICUL (refren rock): Atât de siiinguur! Toate slujbele fug de mine ca undelemnul... Ce plictiseală! (Cască. Apare scufiţa Roşie.) Săru mâna, Scufiţă roşie, mă bucur să te văd! Era cât pe ce să aţipesc! N-ai un rol şi pentru mine?

SCUFIŢA ROŞIE: Cum nu?! Chiar rolul meu!

PITICUL: Şi tu... intri în şomaj?

SCUFIŢA ROŞIE: Am oră la coafor! (îi pune repede coşul în braţe şi-i leagă scufiţa... în timp ce cântă.)  Eu sunt Scufiţa

               Îţi las bundiţa

               Ia şi panerul

               Chiar şi flanelul!

               Ce bine-ţi vine!

               Eşti ca şi mine...

               Chiar şi mai bine!

PITICUL (perplex): Dar eu...

SCUFIŢA ROŞIE: Te descurci tu! Ştii bine povestea: duci coşu’ aista la Bunicuţa. N-are rost să te fereşti de lup... oricum o să te pape! (Se îndepărtează în paşi de dans, cu piruete şi volute, fredonând melodia de mai sus.)

PITICUL (rămas singur, cu coşul în mână): Iaca poznă... vorba lui Harap Alb! Am vrut servici... am servici! Şi încă unul ca lumea: o să ajung în burta lupului! Măcar am leafă bună: douăşcinci la sută spor de îngurgitare. Amu... ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus... vorba... mea! Să mă pape odată... să vedem cum e! Am vrut aventură... iaca! Hei, lupule! (Niciun răspuns.) Pe unde mai umblă şi lighioana aista?! Nu mai există pic de respect pentru sarcinile de serviciu! Hei, nea lupule, încoace neică! Sunt o fleică tocmai bună de ronţăit! (Linişte.) Oi fi prea mic şi nu mă vede?! S-aprind semnalizatoarele de ceaţă! (Aprinde un soi de lanternă.) Da’... e ziuă şi e soare! Hei, nea Lupu, sunt eu, Scufa Roşie... şi sunt fierbinte! (Da’ de unde: linişte şi pace!) Mi-am găsit beleaua cu lighioana asta! Să vezi că rămân nemâncat până apune Soarele... mă fac şi de baftă: toată lumea o să spună că nu sunt bun nici ca cotlet... pardon de cacofonie! (Nicio mişcare.) Mai bine rămâneam la cărat apă şi la crăpat buşteni, în poiana însorită! (Se învârte în gol.) Mă, nea Lupu, dă-o-n covrigi... mă ţii cu marfa-n soare?! Sari  şi-l papă p-ăsta mic!

Lupul apare, gâfâind.

LUPUL: Servus, Zâna-Zorilor!

PITICUL: Pardon... Scufa Roşie!

LUPUL: Aşa-i, mânca-te-aş!

PITICUL: În sfârşit... un gând bun!

LUPUL (se freacă la ochelari): Bine că m-ai strigat: aţipisem. Aseară am fost la Discotecă... mai un rapp, mai un cea-cea... am ajuns la scorbura de domiciliu spre dimineaţă. Când mă trezesc... era Soarele sus de două suliţe. Mă pun sub un stejar şi, vorba lui Harap Alb...

PITICUL: Iaca poznă!

LUPUL: ... şi aţipesc din nou! Visul mă ridică pe două aripi de vultur şi mă înalţă, mă înalţă...

PITICUL (nerăbdător): Nea Lupu... mai scurtează sinopsisul şi papă-mă frumos, ca la Regulament... că pleacă trenu’!

LUPUL (nu ştie de glumă): Care... tren?! Şi, cum spuneam, pluteam pe aripile visului ca un supesonic altoit cu o trăsură... când  m-am trezit că visam... în vis! Şi-n visul din vis era alt vis... şi tot aşa... până la infinit!

PITICUL (n-are de lucru!): La plus... sau minus infinit?

LUPUL (pus în încurcătură): Vasăzică... stăm strâmb ş-om judeca drept! Limită când „n” tinde la plus infinit din „e” la puterea... cât vrem noi... împărţim la logaritm din doi şi scădem arcsin din „t” pătrat... e plus infinit!

PITICUL: Aşa mai merge!

LUPUL (nicio abatere de la scenariu!): Mă cobor de pe optul culcat al plus infinitului şi... iaca poznă!

PITICUL: Ce mai e?!

LUPUL: Cad într-o derivată a Visului prim de ordin „n”, ambalată într-o integrală iraţională de grad patru...

PITICUL (nu mai suportă!): Hai, mă nea Lupu, dă-o-n pisici... şi-n covrigi şi-n ce vrei mata: parcă ai avea o juma de normă de prof de Mate!

LUPU: O normă-ntreagă. De-asta... când se apropie ora de Mate, toţi şcolerii strigă: „Păzea... vine Lupu’!” (Revenind la cestiune.) Eram cu capu-n nori, la bodega „Doi Cerbi ş-o Căprioară”, unde îmi iau şvarţul în fiecare dimineaţă: mâncam parizer cu muştar. Mi-am amintit, ca prin Vis... din Vis-a aVis, că aveam întâlnire cu Ali Baba care-şi trimisese hoţii să-i număr eu... ca prof de Mate: număr zece, douăzeci... când aud că mă striga cineva... insistent!

PITICUL: Eu eram! Şi nu insistent: disperat!

LUPU: Aşa, aşa... (Brusc nerăbdător.) Dar să lăsăm comentariile metafizice: azi am program de maratonist! (Îşi priveşte ceasul.) La zece şi cinci trebuie s-o înfulec pe Albă ca Zăpada!

PITICUL: Pe Scufiţa Roşie!

LUPUL: Ei... totuna! Una-i roşie, alt-albastră... ş-alta-i Bunicuţa noastră! Apoi, la trei fix post meridian trebe a hi la Cornu’ Caprei, unde am în meniu trei iezişori proaspeţi cu muştar! (Culmea grabei.) Hai, Bunicuţo... unde eşti: să te înfulece tăicuţu’!

PITICUL: Eroare de marcaj: nu pe Bunicuţa trebe a o înfuleca, ci pe Scufa Roşie... adică pe mine!

LUPUL (îşi dă jos ochelarii): Iaca poznă... trebe a schimba dioptriile! (Îl priveşte mai de aproape.) Dacă tu eşti Scufa Roz... atunci eu sunt Elvis Prestlei! Dar nu importă: paşol na turbinca! (Deschide o burtă imensă, portabilă, cu o uşă şi cinci ferestre.) Hai, fătu’ tati... păşeşti  înăuntru, aprinzi lumina şi te aşezi pe bancheta din spate!

Piticul păşeşte înăuntru, aplecat, ca-n burta unui avion: dispare din peisaj. Se zăreşte la una dintre ferestre.

VOCEA PITICULUI (din „burtă”): Nea Lupu, pot să stau la fereastră? Vreau să admir Natura!

LUPU: Stai unde vrei... dar pe un singur loc! Trebe a mai încăpea pe banchetă Bunicuţa, trei iezi şi, într-o variantă de rezervă, mama-Capră!

VOCE PITICULUI (dinăuntru, cu ecou): Transmit de la faţa locului: aici e beznă s-o tai cu felinarul! Da’ de unde felinar?! Trebe a hi pe undeva un întrerupător... (Pauză de căutare.) L-am dibuit! Apăs... luminăăăăă! Oh, dar e o odaie încăpătoare... am şi televizor! Iau telecomanda: desene animate... „Alba ca Zăpada şi cei... şase pitici” Deja m-au scos din meniu!  Nuuu... m-am săturat de poiana însorită! Mut pe alt canal: „Simbad-marinarul”! Aşa mai merge! Acum vă las , copii, vreau să văd în linişte serialul! În sfârşit... am şi eu o clipă de tihnă!

                                                                                SCENA  6

Scena se împarte în două. În stânga, în peisaj, Lupul. În dreapta stă scris mare, pe o pancartă: „BURTA LUPULUI S.A.”. Spaţiu compartimentat ca în avion şi dotat cu toată aparatura: de la plasme, la aparate de fitness. Prin trei-patru hublouri se poate privi afară. Deasupra fiecărei ferestruici stă scris: Scufiţa Roşie, Bunicuţa, Ied 1, 2 şi 3, Capra (eventual!). Pe primele două locuri stau deja Piticul şi Bunicuţa. Pe celelalte se poate vedea câte un bileţel... mare, pe care scrie: „ocupat” sau chiar ”vin imediat”.

PITICUL (se întinde: lungire de oase!): Vă salut, copii! În burta Lupului e cald şi miroase a prăjitură cu vanilie. Am tras un somn straşnic: adineaori m-am trezit. Aveam şi nevoie: şi voi trebe să dormiţi... ca să creştem! Deşi, la mine... (Ridică storurile. Deschide fereastra şi iese cu capul afară.) Cum e vremea afară? E cald, plăcut... e soare! Amu, în poiana Albei ca Zăpada, frăţănii mei stau cu burţile spre Cer... Măcar am scăpat de corvoadă!

LUPUL (spre Burtă): Voi doi... Buni şi Scufa: vedeţi că după cuptior e un sac de cartofi! (Piticul... ce să facă?! Aleargă, caută sacul, îl găseşte.) L-aţi dibuit?

PITICUL: Găsit!

LUPUL: Aşa... Luaţi câte o brişcă şi daţi-le jos coaja! Dar repede: amu sosesc iezişorii şi le-o fi foame! Başca... capra! Ptiu... iar am făcut o cacofonie pe cinste!

BUNICUŢA: Pentru coana Capră o mână de fân ajunge: e vegetariană.

PITICUL (cu brişca-n mână: uşor dezamăgit): De muncă fug... de muncă dau! Se ţine lucrul de mine ca râia... Dar măcar aici haleala e pe cinste: sucuri, prăjituri... cât încape! La Albă ca Zăpada mi s-a acrit de supă cu tarhon! (Spre Sală.) Copii, nici vouă nu vă place supica? Mai bine să te pape lupul decât să te umfli cu apă chioară, nu-i aşa?!

LUPUL (vai, ce mă grăbesc!): Iar am întârziat! La ora asta cei trei cucuieţi trebuiau deja haliţi şi aduşi pe bancheta din faţă! (Disperat.) Şi trebe să mai trec şi pe la fierar să-mi ascut dinţii şi limba! Atât mi-am ascuţit limba... în fiecare zi, de-a rămas, micuţa, cât o limbuţă de ceas!       De-asta sunt peltic! (Repetiţie.) „Trei iezi cucuieţi... probă de microfon!” Ei... am ceva dicţie? Azi merg cu limba neascuţită... nu mai am vreme! Mi-am luat de la Mol un polizor portabil, cu laser, şi o ascut la faţa locului... (Începe să alerge.. pe o bandă de fitness. Indicatoare gen „Ursul S.A.”, Cenuşăreasa, pensiune completă” sau „Făt Frumos S.R.L” ... rămân mereu în urmă, până apare indicatorul cu „CASA CAPREI”.) Cioc-cioc! (Poezia!) „Trei iezi cucuieţi, uşa mamii deschideţi, că mama v-aduce vouă, lapte, prăjituri... şi ouă! Etcetera! (Niciun răspuns.) Bă, v-au amorţit timpanele?! (Linişte. Uşor nervos, Lupul îşi priveşte ceasul.) Or fi plecat la meditaţia de Engleză... Am întârziat cam o juma de ceas! (Repetă „prestaţia. În sfârşit, doi iezişori apar în câte o fereastră!) Slavă Domnului! (Spre iezi.) Unde e ăla micu?

IEDUL 1: S-a ascuns după cuptior... cum e povestea!

LUPUL: Spunei-i să iasă, că n-am vreme să-l mai caut: sunt în mare întârziere! (Apare şi iedul 3 în fereastră.)

PITICUL (deschide hubloul): Neisprăviţilor, plecaţi de-acolo: nu e babaca... e Lupul!

BUNICUŢA (care adormise cu brişca-n mână, se trezeşte brusc): Fugiţi... e Lupul cel rău! Eu sunt bunicuţa Scufei Roşii: ne-a mâncat pe amândouă... cu tot cu coş de merinde... cu tot cu pădure!

LUPUL: Tacă-vă fleanca... nu-i ciorba voastră! Voi sunteţi mâncaţi... rămâneţi mâncaţi! Ştiţi vorba: ce papă lupu’... Oricum îi înghit pe micuţi în trei secunde... cu sau fără voi! În cel mai rău caz, secvenţa se mai prelungeşte cu-n căscat... dar n-am timp de fiţe: lui Ali Baba i s-or fi lungit urechile aşteptându-mă la „Doi Cerbi ş-o Căprioară”! (Cântă.)

                                                            Eu sunt lupul cel rău   

                                                            Am dinţi de fierăstrău

                                                            Şi cât aştept să vă-nghit...

                                                            Abia atunci suntem chit!

Pe trei împărăţii şi cinci castele... am greşit cântecul: asta e uvertura de la „Doi Cerbi ş-o Căprioară”!  (Scoate polizorul: îşi mai ascute limba.) „Doi iezi cucuieţi... „ Ba... parcă erau trei! Pe cinci castele şi una bucată şa spartă... m-am ramolit! Sau... e din cauza stresului?!

IEDUL CEL MIC: E mămuca, e mămuca... îi recunosc vocea de capră! (Sare şi trage zăvorul.)

PITICUL (dezamăgit): Lipsă de educaţie... Aici mama capră e de vină: copiii trebuie învăţaţi că, în lipsa părinţilor, să nu deschidă nici poştaşului, nici cititorului de contoar. Cu atât mai puţin Lupului... (Dă din umeri.) Un caz trist...

LUPUL (îi înşfacă, pe rând): Aşa... aşa, iezii moşului... treceţi la desagă! Eu vă halesc din prea multă iubire, mă nebunaticilor! Aşa-mi vine să vă pup... de-mi scăpaţi pe beregată! Mânca-v-ar nenea! Ia să vă număr... că doar sunt prof de Mate: iedul cel mare! (Îi mângâie blăniţa... şi-l aruncă în „avion”. Iedul aterizează la locul pe care scrie „ied 1”, lângă pitic. Prietenos, îi întinde mâna piticului: apoi se aşază, comod, în fotoliulul lui.) Iedul cel mijlociu! Şi... mezinul! (Îl sărută pe botic... şi aterizează, pe rând, lângă nen-su.)  Operaţiune sfârşită cu succes... sau se zice „succesuri”?! (Spre „interior”) Să vă puneţi centurile de siguranţă... că m-amendează Talpa Iadului! (Cântă.)  Cine-i prietenul cel mai bun

                                Al tuturor iezilor de pe Pământ?!

                                E Lupul!

                                Cine-i cel mai fercheş băiat

                                În lapte şi miere m-am scăldat!

                                E Lupul!

                                În Lume nu-i altul mai blând decât el

                                V-o jur: e chiar mai blând ca un miel!

                                E Lupul!

Ha-ha-ha! Par vesel... nu-i aşa, copii?! Sunt doar sătul... dar nu e bine să haleşti mai mult decât trebuie: face rău la siluetă... şi îngreunează mersul! Nici voi să nu vă lăcomiţi la bucate, copiii moşului! Oh... dar îmi ard călcâiele de grabă: abia aştept să ajung la „Doi Cerbi ş-o...”

SALA: ... căprioară!

LUPUL: Mulţumesc, copii! ... să ascult muzichia mea preferată, cântată la mandolină de prietenul meu, Ali Baba. Cântecul sună cam aşa:

                               Nu mai vreau lecţii

                               Nu suport frecţii!

                               Nu vreau poveşti!

                               Dintr-ăştia-mi eşti?!

                               De toate astea nu mă ocup:

                               Le dau la lup!

(Îşi priveşte ceasul.) Ai... cum trece vremea! (Spre iezi.) Hai, salutaţi publicul... şi-nchideţi geamurile: se face curent... şi am dureri de burtă!

Toţi trei iezii, dar şi Piticul şi Bunicuţa, deschid hublourile şi trimit bezele spre Sală.  

IEDUL CEL MARE: Cu bine, copii:  nu fiţi trişti. Nu s-a întâmplat nimic: aşa e-n poveste.

IEDUL MIJLOCIU: De câte ori ne-a mâncat nenea Lupu’ am învăţat că acela nu e glasul mămuchii...

IEDUL CEL MIC:  ... mămuca are vocea subţire, de prigorie... pe când glasul Lupului e hârâit ca o placă de patefon stricat!

IEDUL CEL MARE: ... însă aşa e povestea, e musai să deschidem şi dumnealui trebe a ne mânca...

IEDUL MIJLOCIU:  În fiecare zi acelaşi scenariu... m-am cam plictisit!

IEDUL CEL MIC: După care, urmează naveta în burta lupului, preţ de trei împărăţii.

IEDUL CEL MARE: Nu e comod: drumul e plin de gropi... şi cam trepidează! (Şi acum: gol de aer. „carlinga” se clatină.)   Mai încet, fârtate... că ne răstorni!

LUPUL: Ce să fac... e  drum de ţară! În Ţara Basmelor nu sunt autostrăzi... V-am spus să vă legaţi centurile! (Dar... ca să protesteze, cei trei iezi încep să bată, în acelaşi timp, cu tălpile în podea!) Ia astâmpăraţi-vă... că mă clătinaţi şi vă pun să mergeţi pe jos, pe lângă trăsură! După ce că vă port ca pe nişte califi, la clasa „bussisman”... Credeţi că pentru mine e o plăcere să vă car în foale?! (Nemulţumit.) Nu ştiu cine a scris povestea asta caraghioasă! I-a rugat pe Urs şi pe Vulpe să-mi ia locul... am şi scos postul la concurs la rubrica „100, 1000, 10000000 de poveşti”... la dracu’: un milion se scrie cu şase zerouri... mă fac de râs, sunt prof de mate! Dar nu s-a prezentat niciun candidat! (Piticului.) Gion, ziceai că-ţi cauţi o slujbă: nu vrei, rogu-te, să fii tu Lupul cel rău? Fac cinste cu-n badog de apă cu lămâie şi bonus de douăş’cinci la sută din leafă... plus drepturi conexe de la Teatrul Ion Creangă!

PITICUL: Mersi, lup generos... dar nu pot. Asta i-ar mai lipsi unui pitic: burtă!

LUPUL (revoltat): Toţi vreţi doar roluri de prinţi, prinţese, Cosânzene şi Feţi Frumoşi! (Chin!) Şi acum urmează să mă coc, la foc domol, pe scaunul de ceară pregătit de jupâneasa Capră! Ultima oară nu s-aprindea focul... Toate mi se întâmplă numai mie! Halal viaţă de poveste!

O VOCE DIN CULISE: Lasă, nenea Lupu... că scena cu Focul şi Capra e ultima secvenţă din piesă. După care, te duci mata la Doi cerbi...

TOŢI (din „avion”): ... ş-o Căprioară”...

VOCEA: ... şi-ţi bei şvarţul cu sifon! Nu e aşa de rău într-o poveste!

PITICUL: E plăcut aici. E bine când ai mijloc de tracţiune... Şi fotoliile sunt moi... (Se întinde.)  

IEDUL CEL MARE (strigăt): Mi-e foameee!

IEDUL MIJLOCIU (behăit): Mor de foame!

IEDUL CEL MIC (scâncet): Mâncareee!

IEZII (tare!): Ne e foame!

PITICUL: Imediat vă umplu foalele... dar nu mai ţipaţi!

Bunicuţa îşi pune şorţuleţul roşu şi, ajutată de Pitic, întinde masa.

IEZII (în cor): Mai repede... crăpăm de foame!

PITICUL: E-te-te! Dacă sunteţi obraznici nu mai primiţi nimic!

IEDUL CEL MIC: Atunci te mâncăm pe tine!

IEDUL MIJLOCIU: Deşi... eşti cam mic!

IEDUL CEL MARE: Nu-mi ajungi nici pe-o măsea!

IEZII (spre Bunicuţa): Te mişti ca o babă!

Năvălesc pe merinde: se împing, se smucesc: o parte din cartofii prăjiţi se împrăştie pe duşumea.

PITICUL (dezgustat): Lipsă de educaţie.  Am ajuns ospătar la nişte prost-crescuţi... Aici e de vină tot mama-Capră... dar şi Şcoala. (Iezilor.) Voi nu umblaţi la Şcoală?

IEDUL CEL MARE (cu gura plină): Ba ... umblăm. Dar... mai răruţ...

IEDUL CEL MIJLOCIU: ... că-i mai drăguţ!

IEDUL CEL MIC: Eu nu mă mai duc! Conul Lup cică... să-nvăţ eu... ecuaţii! Ce-s alea... ecuaţii?!

IEDUL CEL MIJLOCIU: Mie nu-mi plac necunoscutele!

IEDUL CEL MARE: Şi unele ecuaţii au câte cin’şpe necunoscute! Nu-s cam multe?!

IEZII (în cor): Aşa că... atunci când plecăm spre Şcoală... trecem pe-alături!

PITICUL: Se vede!

IEDUL CEL MIC: Ia vezi tu... că păţeşti ca doamna capra-învăţătoare!

IEDUL CEL MIJLOCIU: Vrei să ştii ce-a păţit!

IEDUL CEL MARE: Am păpat-o!

PITICUL: Iată urmele lipsei de educaţie! Copiii trebuie să meargă la şcoală, să-şi facă în fiecare zi temele şi, mai ales, să înveţe să-i respecte pe cei din jur!

UN IED: Vorbeşti ca ţapul de dom’ Director!

ALT IED: Într-o minunată limbă de lemn!

IEZII: Nu eşti adaptat vremilor contemporane! Tu ai auzit de „Şcoala Altfel”?

Încep din nou să se ameninţe cu furculiţele: joacă, început de bătaie.

IEDUL CEL MARE (spre televizor): Nu-mi place „Simbad-marinarul”! Schimbă imediat!

IEDUL CEL MIJLOCIU: Eu vreau în clipa asta „Răţuşca cea urâtă”!

IEDUL CEL MIC: Iar eu... „Tom şi Jerry”!

Aruncă rămăşiţele de cartofi spre televizor.

LUPUL: Mai încet... că mă clătinaţi!

UN IED: Şi ce-o să faci... o să ne mănânci?!

PITICUL (pentru sine, dar tare): Şi poveştile au o noimă: cine a scris că iezii trebuie mâncaţi... nu s-a gândit chiar rău! Unii chiar merită!

BUNICUŢA (care aude): E chestie de educaţie: cum îi creşti... aşa îi ai!

                                                                                SCENA  7

Capra încearcă să încropească un foc... din care însă, momentan iese doar... fum. Lupul, aşezat pe scăunelul cu picioare de ceară, aşteaptă.

LUPUL (uşor nervos): Nu mai e gata focul ăla?!

CAPRA: Imediat, coane Lup! Da-s lemnele ude...

LUPUL (mormăie): Şi când afară e soare lemnele sunt tot ude! De un veac aud aceeaşi explicaţie puerilă...

CAPRA: Ce-nseamnă „puerilă”?

LUPUL (fără chef): Uită-te-n dicţionarul de neologisme, volum paişpe, alineat doi...

CAPRA (miere... prin fum!): Mai serveşte o sărmăluţă, jupâne... sunt atât de fragede! Le-am răsucit cu mânuţele-astea două, expre pentru dumneata!

LUPUL (dă blidul la o parte): Sanchi! M-am săturat până peste cap de sarmalele tale... reci! De o veşnicie mă îndeşi cu ele. Mai schimbă şi tu meniul!

CAPRA: Uite... şi plăcinte poale-n brâu!

LUPUL: ... poale-n cap! (Dur.) Du-le de aici... şi lasă-mă! Mai bine pune vreascuri pe foc să se topească blestematul ăsta de scaun!

Capra, sărmana, îndeasă focul cu lemne... dar rezultatul e un nor negru de fum!

LUPUL (enervat): Dă-te la o parte! (Ia toporul, spintecă el lemne şi înteţeşte focul. În sfârşit... se zăreşte o limpede flacără.) E-hei... aprinsul focului nu e o treabă pentru oricine! Hm: am ajuns să-mi aprind singur focul în care să cad! E clar: instituţiile Ţării Basmelor funcţionează ca-n Carpaţi! (Ei... acum focul e ... pe cinste! Lupul, mulţumit.) Aşa, aşa... hai cu egalarea! Hai că      m-aşteaptă Ali Baba...

TOŢI LOCATARII BURŢII (în cor): La „Doi Cerbi ş-o Căprioară”!

CAPRA: Simţi dogoarea?

LUPUL: Simt! Dar nu te făli: dacă nu puneam eu mâna pe topor... mă coceam la foc mic!

CAPRA: Aşa au simţit şi iezişorii mei dinţii tăi blestemaţi!

LUPUL: Lasă textele şi mai bagă vreascuri:  sunt în mare întârziere!

IEZII (într-un glas): Da’ noi ne simţim minunat în burta conului lup! Tocmai am servit cartofi prăjiţi cu cârnaţi... şi acum ne uităm cu voioşie la desene animate! E atât de bine în burta lupului!

CAPRA (mustrată din toate direcţiile): Ce vreţi: aşa e basmu’... aşa e textul! Eu nu pot să rostesc decât ce a scris Autorul!

LUPUL: Lasă comentariile auctoriale... şi bagă vreascuri!

IEZII (izbesc, ritmic, cu lingurile în farfurii): Vreascuri! Vreascuri!

BUNICUŢA: Să fie foc mare... să scap mai repede de nebunii ăştia! Aşa copii-iezi n-am mai văzut din tinereţe!

PITICUL: Hai, cumătră, că adorm pe mine!

CAPRA: Ho... că n-am decât patru picioare!

LUPUL (la capătul răbdării): Şi scaunul aista nefericit nu se topeşte deloc... parcă e din beton armat! (Se ridică: cercetează scaunul.) Nu e din beton... e din plastic! Au dreptate ecologiştii: ne invadează plasticul! Şi instiuţiile astea care funcţionează...

TOŢI DIN BURTĂ: Ca-n CarpaţI!

LUPUL: Ei... nici viitorul nu mai e cum era... darămite scaunele! (Zvârle scaunul, îşi sumete pantalonii şi se apropie de foc: pare gata să păşească „înăuntru”... ca-ntr-o baltă! Spre Burtă.) Ieşiţi de-acolo! (Personajele din Burtă ies din Scena din dreapta şi vin în stânga, în jurul focului.)

IEDUL CEL MIC (strigăt... mare!): Stai... mi-am uitat înăuntru corniţele!

CAPRA (surpriză!): Dar... ţi-au apărut?!

IEDUL CEL MIC: Azi-dimineaţă, când tu ai plecat la servici: m-am pipăit în creştet... şi  am văzut că mi-a crescut unul! La prânz mi-a apărut şi al doilea cornuţ! (Mândru!) Acum sunt ied mare... am şi corniţe!

LUPUL (mârâie): Ţi le-aş rupe eu... dac-ai fi la mine pe inventar!

CAPRA (emoţionată): Vino să-l pupe mama! (Îl îmbrăţişează.)

BUNICUŢA: Aşa: caută-i în coarne... Nu e bine să le dai coarne la copii... chiar dacă sunt iezi: eu pe Scufi am crescut-o cu blândeţe şi severitate. Într-o mână ţineam zahărul, în cealaltă, nuieluşea de alun...

PITICUL: De-aia a păpat-o pe micuţă Lupul! Copiii, cum îi creşti...

LUPUL: ... aşa nu-i ai: îi papă lupul!

Lupul mai face un pas spre foc, cu aceleaşi gesturi cu care ar intra în mare!

LUPUL: Totuşi... am tăiat prea multe lemne! (Spre Capră, care tot îndeasă vreascuri.) Astâmpără-te, cucoană... nu sunt purcel... sunt lup!

De departe, apoi tot mai aproape se aud sirenele unei maşini de pompieri care, după câteva clipe, se opreşte chiar la doi paşi. Un pompier năvăleşte cu furtunul de apă!

POMPIERUL: La o parte! (Începe să „care” apă pe foc.)

LUPUL : Ce faci? E focul meu... un ceas m-am chinuit să-l aprind!

POMPIERUL (când a rămas doar jarul): E strict interzis focul în pădure! (N-a mai rămas nici jarul... )

LUPUL (dezamăgit): Şi eu... în ce-o să mă mai arunc?!

POMPIERUL: În piscină... la ştrand! (Scoate un chitanţier.) Cine plăteşte amenda?

LUPUL: Ce amendă?!

POMPIERUL: De la o mie la cinci mii lei, pentru tulburarea regulilor Pădurii. Articolul cin’şpe, alineat trei.

LUPUL (dă din umeri): Plăteşte... proprietarul!

POMPIERUL (tot scrie): Cine e proprietarul?

LUPUL: Eu sunt doar angajat cu contract temporar! (Spre ceilalţi.) Chiar... cine e proprietarul Ţării Basmelor?!

Nimeni nu pare a şti... Un băieţel din primul rând se ridică...

BĂIEŢELUL: Noi suntem proprietarii Ţării Basmelor!

POMPIERUL: Noi... cine?

BĂIEŢELUL: Toţi copiii din Sală! Toţi copiii din Lume!

POMPIERUL (convins): Bine, vă dau amenda minimă: să vă mâncaţi în fiecare zi toată supica din farfurie! (Spre Sală.) Merge?

COPIII: Mulţumim, nenea pompieru’!

Maşina de pompieri se îndepărtează, cu „liro-liro” de rigoare.

BUNICUŢA ( brusc agilă ): Eu mă duc, că s-o fi întors Scufiţa Roţie de la coafor şi i-o fi foame!

Iese. Lupul se scutură de cenuşă apoi, brusc, o ia la goană. Capra fuge după el, cu blidul cu sarmale.

CAPRA: Jupâne, mai gustă o sarma... c-a rămas o oală întreagă!

LUPUL (din goană): Fugi de-aci, cumătră, cu pietrele tale... dă-le la bursuci! Până mâine , la aceeaşi oră, am liber: să nu vă mai văd! Dacă e vreo urgenţă... mă găsiţi la...

TOŢI CEI RĂMAŞI: ... „Doi Cerbi ş-o Căprioară”!

CAPRA (spre Pitic): Atunci... ia tu, pitic de treabă, o sărmăluţă! Şi o plăcintă cu mărar... sunt atât de bune!

PITICUL (şi el refuză blidul): Nu mai vreau nimic! Eu credeam că-i mai lesne în alte poveşti, când colo... aceaşi larmă, aceeaşi nebunie! Şi multă trudă... Vorba Lupului: n-ai timp să bei o apă cu lămâie... Uf... grea e viaţa...

TOŢI: ... de pitic!

Piticul se aşază pe o buturugă.

PITICUL (oftează): Şi nu doar de pitic... Viaţa, în general, e un lucru complicat. E minunat să fii mic... dar şi când creşti?! (Spre Sală.) Însă, când suntem mici, când încă nu ne ridicăm mai mult de un metru de la duşumea... să fim fericiţi! În general, Copilăria e un teritoriu fericit, nu-i aşa, copii? (Cântă.)  Grea e viaţa de pitic

                            Nu-i de colea să fii mic!

                            Lupul şi-o scufiţă... ba... şi-o bunicuţă!

                            Spânul, ursul, capra, iezii

                            Ce se-nvârt ca titirezii!    

                            Nu-i lesne nici să fii zmeu!

                            Însă cel mai trist sunt eu!  Vai-vai-vai!

                            Nu-i de colea să fii mic...

                            Grea e viaţa de pitic!

Nu-i aşa că am şi voce, copii? Uite... că la Operă încă n-am încercat! Dar nu mai merg nicăieri... Totuşi, dacă mă gândesc bine... cel mai fericit m-am simţit în poiana Albei ca Zăpada. Era şi multă veselie, stăteam şi printre fraţii mei pitici... Oare... m-ar primi înapoi?! Dacă... între timp a găsit în locul meu alt pitic?! Să mă grăbesc... poate că prinţesa Alba ca Zăpada nici n-a băgat de seamă că lipsesc! (Aleargă... înapoi!)

                                                                             SCENA 8

Acelaşi decor din Scena 1: Alba ca Zăpada spală, iar cei şase pitici cântă şi sar coarda. Piticul Ion întinde rufe.

ALBA CA ZĂPADA; Gion, mai adu apă! (Goana...) Gion, adu detergent! (Tâgâdâm... tâgâdâm!) Gion, adu săpun!

La întoarcerea din cursă, piticul Ion, cu o bucată mare de săpun pe care o ţine cu amândouă mâinile, se opreşte în mijlocul Scenei.

PITICUL (gâfâie): Alba ca Zăpada e exigentă, însă e fată bună. Totuşi... e o poveste frumoasă, nu-i aşa, copii?!

În surdină, melodia „Grea e viaţa de pitic”.

                                                                     

                                                                              CORTINA